Sportlogic

Archive for Iulie 2012|Monthly archive page

Incepe Olimpiada!!! sau „Total Recall” in lumea inelelor

In Bizz sport, Economia sociala, Lifestyle si tendinte, Olimpismul, Sport si societate, Sportul romanesc, Sportul si politica on Iulie 26, 2012 at 4:12 PM

Incepede Olimpiada – sarbatoarea sportului, sarbatoarea umanitatii, una din cele mai mari si mai influente afaceri transnationale, cel mai mare eveniment din lume (nu numai sportiv) – buget, audienta si participare, etc. Ca de obicei, toata planeta este in efervescenta; unii arunca in aer autobuze cu turisti israelieni, CIO si al sau presedinte Jacques Rogue refuza sa acorde „momentul/minutul de reculegere” (cu ocazia ceremoniei de deschidere) in memoria victimelor ultimului atentat. As putea sa sar pe ocazie si sa fac o trimitere aici – Fa-ti CRUCE la RASCRUCE – sau “Gigantica la inele” – intre Jonctiune si “Disjunctie”  si la toate articolele unde am incercat sa propun perspective conspirationiste si sa revelez radacinile „usor” naziste – (socant dar posibil) – ale miscarii olimpice moderne.  Bine-inteles, exponentii celei contemporane sunt deasupra oricarei banuieli in acest sens, dar reactia responsabililor CIO da inca o data prilej autoritatilor israeliene sa-si exprime talentele de „jazz-meni”… Ca sa rezumam, un mare BRAVO pentru Jacques Rogue (de care nu-mi place foarte) pentru ca refuza orice incercare de politizare fatisa. Jocurile Olimpice sunt un „big business” si dupa cum bine stim, politica dauneaza afacerilor… Se vede si in cursul leului, nu-i asa!?

Ei bine, in Romania nu este cazul… Suntem cu totii acordati cu frecventele pe referendumul din 29. Am mai spus-o si nu ma mai satur sa o tot spun: daca Romania nu exista, atunci trebuia inventata. Deci in preajma celui mai mare eveniment al umanitatii, probabil singurul capabil sa transgreseze si să transcendă culturi, religii, traditii, realitatea imediata (situatii economice, politice – criza, razboaie), singura tara in lume unde „nu avem nici o treaba” este Romania. De fapt nu-i adevarat, noi (muritorii de rand) avem treaba sau am vrea, doar ca mogulii si stapanii nostri nu ne ofera sansa si libertatea sa vibram impreuna cu restul semenilor nostri… Ne tot imbuiba capul cu povesti, norme si amenintari europene, ce i-a spus Baroso lui Ponta, piruetele lui Basescu, referendum-uri, etc…  Toata „dinamica informationala si a informatiei” este acaparata de aceste primadone ale vietii romanesti sub toate aspectele – financiar, cultural, economic, mediatic… Ei sunt Alfa si Omega… Inceputul nu stiu daca, dar cu siguranta ei sunt sau vor fi sfarsitul poporului nostru… Am totusi mici raze de speranta; sunt agreabil surpins de decizia primului-ministru Victor Ponta, care in preajma referendumului (moment in care se va decide poate  si viitorul sau politic), a ales sa insoteasca delegatia Romaniei la Londra pentru ceremonia de deschidere. In sfarsit un tip care stie sa relativizeze. Stati sa vedeti articolele de dupa: „Tara arde si Ponta se piaptana” sau „se plimba la Londra pe banii nostri” :))) He He He… Sper ca prezenta si  interesul demonstrat de tanarul sef de guvern sa transmita un minim de incredere sportivilor nostri. Incredere cel putin in faptul ca vor veni vremuri mai bune pentru sportul romanesc.

… Despre ce vorbeam!? Despre faptul ca suntem la 1 zi de ceremonia de deschidere si aproape ca nu ai o veste din Satul Olimpic pentru ca niste moguli ghiolbani vor sa-si faca cartile in jocurile politice!? Despre faptul ca lumea a facut pace, iar noi continuam sa ne tragem la picioare si ca in sfarsit, un tip cu scaun la cap a decis, pe buna dreptate, sa-i dea Cezarului ce-i a Cezarului… In cazul nostru CEZARUL ESTE SPORTUL SI SARBATOAREA SA!

Una dintre ratiunile pentru care au fost create Jocurile Olimpice a fost mentinerea pacii si introducerea unei perioade de armistitiu temporar – 2 luni – intre cetatile Greciei Antice, mistuite la acea vreme de mici dar neincetate lupte interne si razboaie fratricide care fragilizau echilibrul politic, economic si militar in zona… Jocurile Olimpice moderne si-au pastrat aceasta semnificatie. S-au tinut ele in Berlinul lui Hitler, s-au tinut boicotate, au fost si atentate, dar s-au tinut! Pe acest plan, spiritul J.O. este ca un fel de mare Craciun care dureaza o luna si se tin o data la 4 ani.  Bai „Mariile Voastre”, in perioada J.O. toata Europa (ca sa nu spun toata omenirea – inclusiv Coreea de Nord:)) incuie armele, ingroapa securile, baga pistoalele in tocuri si sabiile in teci… Unde mai pui ca la noi apare si Basescu, (cum putea el sa ramana mai prejos sau sa nu se „lipeasca si el la castana”!?), care aprinde si lanseaza pe traseu „flacara democratiei”… Auziti, va rog frumos sa nu uitati „sa faceti” si soseaua de centura pe traseul asta al democratiei, fiindca tot voiati sa le oferiti fetelor personalitate juridica… Fara nici o prejudecata, chiar sunt pentru initiativa voastra! Ce m-ar suprinde mai tare ar fi ca astia sa gaseasca printre burtosii si ghiftuitii din partid niste tipi(e) capabili(e) sa poarte faclia si sa fuga (hai sa spunem) 3 km!?… Ah da am uitat ca il au pe Boc in echipa…Un adevarat campion! Recunosc, cosea bine (ne-a cosit frate pe toti – „diashi barai” colectiv nu alta – a cosit spitale, pensii, a cosit tot baiatul asta… Unde a cosit el nu mai creste nici iarba. Bine ca  nu l-au lasat sa coseasca si pe Lia Manoliu. Cine nu a stiut sa cada, nu s-a mai ridicat!). Batea bine si loviturile de pedeapsa (penalty-uri nene nu gluma – ne-a pedepsit pe capete… o tara intreaga… fara discriminare… penalitati peste tot – taxe, impozite, TVA, intarzieri, garda finaciara, garda de mediu, garda de fier si toate garzile din lume)… Oare cine o fi consultantul in comunicare!? Nu stiu, dar cu siguranta este unul/una total neinspirat(a)… ca sa nu spun un bou…oups! Adica va dati seama, eu un slujitor al inelelor ce reactie pot sa am decat sa strig: BLASFEMIE!!! BLASFEMIE!!! BLASFEMIE!!! si inca de 3 ori BLASFEMIE!!!…

Ma rog, usor ingrijorat de astfel de ganduri, imi dau seama ca nu sunt cu nimic mai presus; ca de fapt nu am citit, nu m-am informat, nu stiu nimic despre ai nostri reprezentanti la J.O…  Si ca sa nu ma simt foarte penibil in fata oglinzii dau si eu niste cautari si fara nici o surprindere (asta nu exclude indignarea), constat ca era cat pe ce  sa nu gasesc (mai) nimic. Noroc cu un articol din aprilie de pe sport365.ro – JO 2012 de la Londra: lotul olimpic al Romaniei, conturat in mare parte – (clic pe link – textul in rosu – pentru cei care vor sa afle componeneta APROXIMATIVA a delegatiei Romaniei)… Si uite cum usor, usor un gust amar de nostalgie incepe sa ma cuprinda.

Prin comparatie va atasez „niste taieturi de ziar” din revista Sport numarul din septembrie 1968, inaintea Olimpiadei de la Mexico… Coperta si prezentarea loturilor Olimpice de box si lupte.

Box 1 si Box 2 click pe link – text rosu

Bine inteles ca publicatia a trecut in revista toate disciplinele. O prezentare respectuoasa asa cum se cuvine unor reprezentanti si fii ai natiunii la o sarbatoare mondiala.

Lupte greco-romane si Lupte Libere – clic pe link (text in rosu)

… Ce „lipsa crasa de interes” manifestata in societatea civila fata de  fenomenul sportiv!?… Mai sa fie!… Unii vor spune ca este vina performantelor sportului romanesc – din ce in ce mai slabe sau care se fac din ce in ce mai rare. Zau!? Pai daca belgienii, polonezii, cehii, olandezii, italienii si multe alte natiuni ar fi gandit asa, sportul sau cel putin unele discipline ar fi disparut de mult din tarile respective… Ori dimpotriva, se poate constata ca toate natiunile la care facem referinta au facut si fac eforturi mari ca sa ajute la dezvoltarea miscarii sportive si disciplinelor, implicit si a performantelor autohtone in competitiile internationale.

Din cate stim, media, relatiile publice, comunicarea fac parte din instrumentele de dezvoltare a oricarei activitati sau preocupari si in special a celor din sfera sau universul sportiv. Este important si pentru sportivi sa se simta valorizati. Atunci cand li se aduc onorurile care li se cuvin, concureaza si ei altfel. Nu stiu daca doar atat va fi suficient ca sa ne asiguram niste locuri pe podiumurile competitiilor internationale, dar cel putin poate ajuta sa nu ratam probe pentru ca nu „am auzit ceasul”, asa cum i s-a intamplat unui fiu al natiunii la Beijing (nici nu vreau sa-i dau numele). Un adevarat specimen care a reusit sa devina un unic si celebrisim caz de premiera mondiala in istoria J.O… Noroc ca ceilalti care au stabilit premiere se numeau Patzachin si Nadia… desi Nadia… pentru mersul pe barna 10 – pentru PR si inteligenta relationala zero barat)… Si de aici incolo nu ma mai pot abtine sa nu fac comparatii.

Intr-o perioada „inumana”, culmea, Romania producea oameni, profesionisti, meseriasi si campioni, si nicidecum tipi care ratau concursul Olimpic fiindca nu au auzit ceasul – INCREDIBIL!!! Intr-o perioada (COMUNISTA spun ei) searbada si lipsita de orice gust, cu specialisti facuti la norma [spun aceiasi idioti – de aia Topescu, Cosasu si altii au ramas un  fel de „gurili” (pluralul de la „guru” :D) jurnalistilor chibiti], un eveniment sportiv era tratat cum se cuvenea; mai ales o Olimpiada. Studiind putin crampeiele de arhiva propusa, putem estima cam cat spatiu editorial si volumul de informatie care erau dedicate evenimentului de catre publicatiile si jurnalistii de atunci. Oare de ce incep parca sa aud deja voci tipand sau dand semne de isterie activista stapanita: „normal, propaganda comunista”. Am incetat de mult sa ma  cert cu teapa asta de chinuiti congenitali… Ca sa nu mai vorbim despre calitatea articolelor, despre stil si forma… Si ca sa extind planul dezbaterii, comparati delegatiile de lupte si box de atunci cu cea de acum –  Chintoan si Alexiuc, 2 luptatori si un boxeur – Bogdan Juratoni… fata de 12 luptatori si 8 boxeuri. Exemplul a fost ales la „intamplare”. De fapt, am optat pentru aceste discipline in idea de a compensa (la un nivel modest – cel al publicatiei noastre) anonimatul trist si descurajant in care au fost uitate aceste discipline spectaculoase, candva pe lista de glorie a sportului romanesc si despre care astazi aproape ca nu se mai vorbeste nicaieri. Despre luptatori am si obosit sa mai caut, nici macar pe site-ul federatiei de specialitate (clic pe link-ul in rosu – le facem si noi „publicitate” cum putem), mai nicaieri nu scria de la ce stil/scoala erau – libere sau greco-romane. Pana la urma am aflat ca Chintoan este la libere si Alexiuc la greco-romane. Cautand am aflat ca Alin Alexiuc a iesit anul acesta si vice-campion european la juniori. Este inca junior, un copil… Poate avem grija sa nu-l pierdem, vindem sau sa ajunga vreun bataus sef de clan. Sper ca noua „ministra a sportului” s-a gandit si la aspectul reconversiei profesionale a sportivilor. Sper ca au de gand sa anuleze legile date de geniile portocalii in acest sens… Sa revenim! In cele din urma informatia am gasit-o pe Adevarul, preluata de la Agerpress (singurii care mai au o rubrica adevarata de sport), era deci  disponibila tuturor publicatiilor si mogulasilor… Cu alte cuvinte este vorba inca o data despre competentele unor editorialisti, sefi de redactie si gusturile lor. Ei sunt cei care „stiu” sau decid ce ne place noua si ce subiecte ne intereseaza. Ei sunt cei care au hotarat ca lotul olimpic al Romaniei NU este un subiect de interes… In rest ce sa mai spun, atat cat si cei mai informati din anturajul meu, habar nu avem despre Olimpicii nostri (ce rusine!) si despre colegii lor, dar as vrea sa stiu mai multe si sa-i cunosc pe baietii astia mai bine. Voi nu!?

… Nu „astia din poza” de pe coperta  „glamour” al faimosului magazin american de fite „Vogue” – 3 membri ai lotului olimpic american. Astora nu le lipseste nimic. Buni sau rai, ei sunt celebri, au o cariera (sunt oarecum impliniti economic si profesional; nu stiu daca si sportiv, dar mai conteaza!?) – sunt respectati, recunoscuti si natiunea ii sprijina… Ba chiar pe unii ii si indrageste lumea… Poate ca se simt si iubiti (mare lucru), dar cu siguranta nu sufera de anonimat sau nu simt indiferenta in jurul lor. Pe ei vi i-am pus ca sa le ofer un exemplu si sursa de inspiratie unor tartani platiti cu bani grei prin filialele corporatiilor de la noi – autohtone sau multinationale. (N.R. – din nou scuze, dar viata m-a invatat ca singurul mod prin care ii poti motiva sau trezi, este sa-i insulti… eventual poate chiar sa-i calci in picioare… Candva v-am adus si dovada cu cei de la P&G Romania – cautati pe site prin arhive)… De fapt nu trebuia sa merg atat de departe pentru a le oferi un exemplu de profesionalism jurnalistilor din Romania. Ar fi fost destul sa fac trimitere la arhivele comunistei reviste Sport de odinioara.

Ce constrast, ce diferenta „de la Cer la Pamant” (ei in Cer, noi la Pamant) intre sportivii americani si gimnastele noastre spre exemplu… Cat optimism si incredere la ei si cate complexe, suferinta si teama la noi. Mai ales cand o auzi pe Catalina Ponor declarand ca „vrea liniste!”, sa-i lasam sa lucreze sa se concentreze, sa nu fim nici optimisti si nici pesimisti si mai ales sa nu aveam asteptari prea mari de la ele… Cum sa nu trezesti afectiuni cronice si sa nu te accidentezi cand esti „varza cu moralul”, tocmai inaintea celui mai mare eveniment din viata unui sportiv, cand trebuie sa fii ca o bomba atomica, gata sa detonezi la cea mai mica vibratie si sa „razi” totul in jur… Bietele fete si sarmanii de  noi! Ce sa mai spunem de Nadia Comaneci care ne asigura ca Romania nu are nici o sansa olimpica la gimnastica si ne explica si de ce… No comment frate! No comment din respect si pentru ca la vremea aia eram indragostit de fetele noastre; le-am trimis si ochiuri la capac pe blat in camere fiindca ni se facuse mila de ele cand am vazut ce si cat mancau la micul dejun. Eram de o varsta si eram in 1977 (daca nu ma insel) la hotelul Belvedere din Cluj… Ca sa fiu sincer imi placea mai mult Teodora, era mai „tzatzoasa” – 14 ani, ce vrei!?… Mi-am riscat „viata” pentru poftele voastre fetelor, de era sa ma sparga Bela Caroli cand m-a prins pe culoar la etajul 6 (cred) cu ochiurile la capac si cascaval topit de-ti muta narile… Cum poti sa spui dintr-astea Campioano, chiar daca ai avea dreptate!? Chiar nu-ti imaginezi impactul vorbelor tale!? Tu care le-ai fost poate idol – role-model pe limba ta – tu (exemplul tau) esti poate muza si zana lor, cea care poate ca le-a inspirat si determinat sa se faca gimnaste, le-ai hranit visele, le-ai fost exemplu. Ei cum sa le spui asa ceva inainte de un proiect la care au muncit 4 ani!? Si in care au revenit de departe cu pretul unor eforturi cumplite. Este ca si cum le-ai scoate inima din piept inainte de a merge la aparate… Ma rog, asta daca articolele din media din Romania au cumva vreo acoperire in realitate si vorbele nu au fost scoase din context… Dar daca este asa, daca ai spus asta, atunci Adios…pana la scuze!

… Si ca sa terminam mai repede acest articol de cosmar (si pentru mine), cine vrea sa afle cu exactitate componenta delegatiei Romaniei la Londra, are de traversat un „parcurs de combatant”; nu stim cu ii cheama, nu stim cum arata, cu mici exceptii nu avem posibilitatea de a pune un chip pe un nume… Este greu, foarte greu, sa creezi o emulatie, sa dezvolti, sa educi fani, sa generezi interes fata de sportul romanesc atunci cand in mod deliberat duci o politica a anonimatului! Cine a fost vreodata fanul unui anonim!? Ma gandesc totusi cum se face ca oricarui analfabet de la stana lui Becali (ca nici miorita sau behaitor nu pot sa le spun – alea dau macar lana…astia nu dau decat scarba) i se vor rezerva 2 coloane in Click sau Libertatea doar pentru ca si-a schimbat marca de muci cu care-si fixeaza freza. Ma gandesc cum toata lumea stie totul despre un politician oarecare (chiar si unul nesemnificativ), cine este presedintele COR (si cum arata), dar foarte putini reusesc sa puna un nume sau chip pe membrii delegatiei Romaniei… pe un campion national (uneori chiar si mai grav, habar nu au (avem) de figura, numele, viata/trecutul unui sportiv care ne-a facut onoarea sa devina campion mondial)  si asta la cea mai mare parte dintre disciplinele la care concuram. Intrebarea este cine ma reprezinta, Murariu sau Juratoni… Mda!…

… Ca sa revin la cat de „prosti si neprofesionisti” eram „pe atunci in comunism” si cat de smecheri si de tari am devenit astazi, am atasat coperta revistei Vogue din iunie-2012, (asa cum puteam sa atasez alte cateva zeci de coperte ale celor mai mari publicatii ale lumii), si pentru ca sa le explic politicienilor si mogulilor ca din luna mai incepand planeta vorbeste „Olimpian” sau sport… Sport si muzica, sport si moda, sport si politica, dar sport!… Pai fetele noastre si gimnastica postdecembrista nu au avut nici macar 10% din onorurile Nadiei (cel putin alea mediatice) si de care imi pare rau ca a trebuit sa fuga din tara ca sa-si construiasca o viata… Asta nu-i da dreptul sa ingroape munca celorlalti mai ales daca incepem sa calculam la bani marunti, sunt vreo cateva care au vitrina ceva mai bogata decat ilustra campioana… mult mai bogata!

Va spun sincer, sunt total dezorientat si nici nu stiu de unde sa incep. As fi vrut sa-i pot prezenta pe fiecare asa cum au facut odinioara jurnalistii „comunisti”… Dar zau de ce sa o fac!? Ii pasa cuiva!? Ma gandesc ca cine vrea sa-i cunoasca pe sportivii Romaniei (mai putin pe cei care sunt tinuti pe la stani cu mioarele), are o singura sansa; sa ia site cu site si articol cu articol si poate, poate  va reusi sa afle cateva nume si sa faca cunostiinta cu chipurile unora dintre ei.

Am sa dau exemplu si am sa inchei acest articol pe o nota mai optimista si chiar „o noutate romaneasca” la aceasta editie a Jocurilor; salutam prima calificare a unui ciclist roman la Olimpiada – din 1968 pana acum !!! Nu este singurul subiect care „merita”, dar  este un eveniment totusi si are si o poveste frumoasa. Bravo!

„Atunci” era un oarecare Emil Rusu, iata-l in poze si o pagina frumoasa si exclusiva dedicata in revista Sport de atunci  – clic pe imagine pentru a o mari si citi articolul vremii… Pentru a intelege spiritul jurnalismului sportiv al epocii precum si interesul natiunii fata de miscarea sportiva… Interesanta de citit si „Nota Redactiei” (semnalata in rosu – dreapta jos)

… Iar „ACUM” il avem pe Andrei Nechita castigator al turului Romaniei (o poza in tricou galben dar bine inteles fara pagina in absolut niciuna din publicatiile majore)… N-are cum, de unde loc cu atatea poze de-ale… mda sa ne calmam! Fac pariu ca habar nu aveti cine este si ca la prima lectura a numelui v-a zburat gandul o secunda la vreun primar sau alta pasare de genul… Si uite frate „ce frumusel este!?”… fac si eu ca babele noastre de odinioara!

Daca cumva un sportiv este prea putin, dar va intereseaza subiectul, atunci nu aveti decat sa cautati asa cum am facut si eu! Daca nu va intereseaza, atunci articolul nu va era destinat… Daca va intereseaza, dar sunteti lenesi sau nu aveti timp, atunci va trebui sa-i dati subsemnatului un post prin vreo redactie (glumesc!) sau, sa va ganditi cum vreti sa sponsorizati miscarea de renastere a sportului romanesc – publicatia SPORTLOGIC!… De data asta nu glumesc! 🙂

Daca nota optimista pe care am vrut sa inchei a fost sub asteptarile dumneavoastra, imi cer scuze! Daca tonul (din nou) nu a reusit sa se detaseze si (din nou) a oparit obrazuri fine fie prin agresivitate sau alte particularitati de stil si (din nou) nu am reusit sa fiu la inaltimea asteptarilor dumneavoastra si a angajamentelor pe care mi le-am luat fata de cititoriii Sportlogic (nu foarte multi de altfel), imi pare sincer si nespus de rau(!),… dar se intampla impotriva vointei mele, iar posibilitatile-mi sunt extrem de limitate in acest moment si mai ales pe acest plan.

– O-O Flo –

P.S. > Cum nu sunt sigur ca „propos”- urile mele vor fi intelese, imi permit sa atrag atentia dragilor cititori, ca acest articol este plin de „ambiguitati”; ca in acea epoca ne respectam (cel putin de ochii lumii si in ochii multimii) sportivii, ca se facea cu adevarat presa sportiva, ca singurul canal media, cel a propagandei comuniste stia sa-si faca datoria… pardon, scuze – job-ul! Evident ca exista valori „clasice”, imuabile si ca publicatiile comuniste nu aveau nimic de invidiat celor moderne de astazi fie ele si americane. Evident, cele 2 coperti (elaborate la interval de 50 ani) au la baza aceeasi logica conceptuala.

Nea’ Costica (Dumitrescu) – din seria „Slujitorii Inelelor” (1)

In Comunitate, Sport viata si destine on Iulie 19, 2012 at 3:44 PM

Cine este nedumirit cu privire la termenul dar si titlul de „slujitor al inelelor” (atribuit numai de si proprietate intelectuala a revistei „Sportlogic”) – trebuie sa citeasca articolul de introducere“AcelCeva” – despre pasiune si Slujitorii Inelelor – Introducere

__________________________________

Nu sunt un specialist al pistei si absenta mea indelungata – de aproape 16 ani – ma face pardonabil. De fapt l-am cunoscut pe Constantin Dumitrescu dintr-o intamplare; am aflat despre Domnia Sa, animat fiind de o curiozitate care facea joc de glezne in mintea mea pana nu de mult – Alina Astafei (de fapt Galina – pentru cei care nu stiu).

Alina Astafei si antrenorul sau Constantin Dumitrescu – (arhiva privata)

Era in 1995 (cred) in Republica Centrafricana cand impreuna cu ai mei colegi urmaream pe Eurosport Campionatele Mondiale de atletism (sau un Grand Prix – nu sunt sigur ce competitie era transmisa). Eram o trupa vesela, 2 irlandezi, 1 englez, 2 polonezi, 3 francezi, 2 portughezi, unul din Ile Maurice si subsemnatul. Niciunii dintre cei prezenti nu avea sansa sa aiba un compatriot pretendent la podium intr-o proba. Era probabil un Grand Prix caci nu-mi aduc aminte sa fi avut stafeta 4x100m, altfel Marea Britanie si Franta ar fi fost acolo. Romania – mica si nu foarte bine stiuta – avea in schimb pe eroina sa, mandria oricarui compatriot iubitor al sportului. Eram foarte guraliv si provocator cand in momentul inceperii probei de inaltime fete, apare Alina Astafei „purtand” insa steagul Germaniei!!!  Nu mi-a venit sa cred ochilor. In Africa (cel putin intr-o parte a ei) presa europeana nu prea ajunge la timp, cu atat mai putin ajungeau noutatile din Romania (mai ales dupa cum se prezenta ea lumii in ’95). Ceva imi scapase! Nu se putea, era greseala celor care transmiteau – mi-am spus. Bine inteles ca instantataneu am devenit obiectul glumelor nesarate, voci cunoscute imi cereau insistent pasaportul si ma intrebau daca „Sprehenzie Deutsch” He he he!!!

Mai tarziu, intors in Europa, amintindu-mi despre acel episod, m-am hotarat sa fac „un mic studiu” care sa ma ajute sa inteleg cat de disperata putea fi situatia in Romania, pana intr-atat incat o atleta de talie mondiala „sa schimbe” steagul in apogeul carierei. La ce concluzie am ajuns am sa va spun cu alta ocazie, dar documentandu-ma, am aflat ca antrenorul care a adus-o peste stacheta de 2 m  (in 1988 la Sudburry- Canada) nu a fost alaturi de ea nici macar la Olimpiada din Barcelona. Ba mai mult, dupa ce am verificat toate sursele on si offline, antrenorul „enigmatic”, cunoscut dar si „uitat” de toata lumea, cel care o descoperise si o formase pe Alina nu figura absolut nicaieri… Am reusit sa corectez aceasta lipsa pe Wikipedia (englezeasca). Pe Wikipedia in romana, Alina Astafei nici nu aparea. De atunci am facut ceva „valuri” si in sfarsit iata ce a aparut pe wikipedia.ro – citat integral: Alina Astafei (cunoscută până în anul 1995 sub numele real de Galina Astafei) (n. 1969) este o atletă româncă care a obținut medalia de argint la Barcelona 1992 la proba de săritura în înălțime . În 1995 a obținut cetățenia germană. Stabileste un nou record mondial de sala de 2,05m” – in statistici apare 2.04 nu este grav dar ma rog. ASTA ESTE TOT!?… Pe varianta in engleza eu sunt cel care a adaugat numele profesorului Dumitrescu… Comparati va rog cu ce scrie la Alina Astafei pe wikipedia in POLONEZA (clic pe „rosu”) si avem inca odata dovada sau indicatorul „nepasarii” noastre… Sa poate ca unora le este extrem de rusine. Uite bai „Viciule” cum s-ar putea completa opera profesorului Constantin Chirita. Bai ce tara suntem!?…Bai fratele meu…Treziti-va mai oameni buni! Treziti-va!…. Scuze, nu va treziti, stati asa in suc propriu…E bine asa!… SCUZE SI IERTARE!

… Sa revenim la „subiectul” articolului – domnul profesor Constantinescu!… Absenta sa din surse era pentru mine (un modest tehnician si slujitor al sportului) o situatie cel putin jenanta, cu atat mai mult cu cat in toti anii petrecuti in Germania, Alina a reusit sa-si imbunatateasca performanta outdoor doar cu 1 cm – 1 cm din 1988 (la varsta de 19 ani) pana in 1995 (la varsta de 26 ani). Este aproape impotriva „legilor”… a stiintelor sportului si antrenamentului. Mai ramanea sa consult Enciclopedia Sportului Romanesc ca sa reusesc in cele din urma sa aflu in sfarsit cine este. Si cum „marile spirite”  sunt harazite sa se intalneasca ;-o) ,  nu trec 2 luni de la cautarile mele si ajung in situatia sa colaborez direct cu domnul profesor…

Lotul largit al saritorilor in inaltime – Eugen Ducu, Constantin Dumitrescu Si grigore Marinescu (Revista Sport, Nr. 11, iuni 1962)

Asadar primul articol din seria „Slujitorii Inelelor” este dedicat unuia dintre cei mai titrati antrenori de atletism ai Romaniei (cel putin la categoria juniori, doar ei sunt miza importanta a oricarei discipline, nu-i asa!? ) –  Constantin Dumitrescu.

Nascut la 5 august 1933 (langa Titu – Dambovita), Costel Dumitrescu a avut si un frumos trecut sportiv in perioada in care participa la competii, fiind chiar o figura carismatica a atletismului romanesc; component al lotului national, a fost campion national (1960-1961) la saritura in inaltime cu un record personal de 2.04 (in foarfeca), a 2-a performanta nationala la epoca respectiva dupa recordul national de 2.05 m al lui  János Sőtér (sotul Iolandei Balas).

In 1959,  proaspat absolvent a facultatii de educatie fizica din Bucuresti, profesorul Dumitrescu primeste „repartitie” la Liceul din Branesti. La vremea respectiva Branesti nu era deloc „chic” si era relativ departe. Automobilul Dacia era la faza de „studiu geo”.  „Naveta” era un moment zilnic, formator si obligatoriu al vietii, pentru unii „pitoresc”, pentru altii penibil. Din plictis, din pasiune sau cate putin din ambele, in 1960, voluntar si neintrebat/nerugat sau nesolicitat de nimeni, „Costel” pune bazele unei mici echipe de atletism si astfel isi incepe cariera de antrenor in curtea unui liceu „de la tara” si o sala de sport de 6x8m, cu saltelele de pat reformate ale internatului.

… Si cum ziua buna se cunoaste de dimineata, la prima participare a liceului intr-o competie de atletism, echipa lui „Costel” (care se antrena doar de 4 luni) efectueaza „un bracaj” – „un hold up” cum spun aia cu gatul rosu, pe romaneste jaf – si confisca (castiga) cea mai mare parte din premiile puse in joc si din locurile pe podium. Directorul liceului este pus in mare incurcatura cu spatiul insuficient de expunere al diplomelor, medaliilor si  trofeelor, un aspect care se pare ca-l nemultumeste profund si anume faptul ca liceul din Branesti (al carui director este totusi),  se intoarce de la primele Campionate Nationale Scolare la care a participat cu o colectie de trofee pe care altii o strang intr-o „viata”…

Cum vestile interesante merg repede, nici nu se termina bine anul scolar si Constantin Dumitrescu este mutat imediat la proaspata si nou infiintata sectie de atletism a clubului Olimpia Bucuresti.  „Coincidenta(!)”, reusitele „il urmaresc” si aici: atletii sai devin candidati si favoriti in competitiile nationale – calificari, medalii, titluri.  Urmeaza (deci si inevitabil) cooptarea in colectivul tehnic al lotului national de atletism si ca „de obicei” (imi pare rau ca nu pot scrie un articol fara sa pomenesc acest implacabil acest „de obicei” romanesc), in fata atator reusite surprinzatoare, incepe vanatoare de vrajitoare… Vrajitorul, omul cu bagheta magica si palaria tuguiata fiind de data aceasta chiar el, profesorul Constantin Dumitrescu…

Antrenorul Costel Dumitrescu si atletii sai sau dupa cum o spune si articolul din revista „Sariturile – ponderea atletismului romanesc” – (crema inaltimii romanesti la vremea respectiva – Virginia Bonci, Serban Ioan si Cornelia Popescu (revista Sport – nr. 16, 1967)

…Cat de magica? „Nea Costica” are 78 de ani, lucurile s-au intamplat de mult si isi cere scuze de la elevii lui pe care i-a omis sau pe care eu nu-i voi mentiona in articolul nostru – cei interesati pot afla mai multe in marea enciclopedie (dar de negasit), mie mi s-a terminat mina in pix, asa ca am sa mentionez doar titlurile nationale si distinctiile internationale:

– triplu salt – Dumitrescu Vasile aur la nationale si locul 5 la europene (14.14m – despre el „Nea Costica” is aminteste perfect – era nepotul sau, disparut prematur – Dumnezeu sa-l aiba in paza!

– lungime – Munteanu Irina (4 titluri de campioana nationala)

– inaltime – Ioan Serban (3 titluri de campion national), Stoenescu Erica, Cornelia Popescu (2 titluri de nationale la pentatlon si Vice Campioana Europeana la inaltime), Albu Daniel (campion national, si castigator al Cupei Europei), Bonci Virginia (cel putin 4 titluri de campiona nationala, 2 titluri de campioana balcanica, 1 titlu de vice-campioana europeana), Pop Cornelia – delfinul Virginiei  si ultima dar nu cea din urma, (G)Alina Astafei (inca cotata in top 10-a a celor mai bune saritoare a tuturor timpurilor) printre altele campioana mondiala de juniori,  vice-campioana mondiala si campioana europeana indoor, mai  tarziu vice-campioana olimpica la Barcelona, si campioana mondiala outdoor in ’95 tot la Barcelona (de data asta sub drapelul Germaniei), cateva medalii de argint si de bronz, nu le mai punem, care a reusit sa stabileasca 2 recorduri mondiale – cel de juniori si cel in sala. Vorbim despre o perioada in care proba era mobilata cu competitoare ale caror performante au ramas ani buni (unele inca) ne-egalate –  Heike Henkel, Stefka KostadinovaYelena Yelesina

… Noroc ca Nea Costica are un caracter de aur si un stil de acadea, altfel nu ar fi putut rezista mancatoriei si influentelor „campurilor depresionare”; mare minune avand in vedere rezultatele sale de antrenor, zecile de medalii nationale – argint si bronz – la diverse probe si categorii de varsta pe care elevii Domniei Sale le-au obtinut de-a lungul timpului, multe dintre ele fiind in probe  care in mod normal nu erau specialitatea sa – 100m, 110 garduri, lungime, etc.

Am ales sa scriu despre Costel Dumitrescu pentru ca dincolo de palmaresul sau impresionant am descoperit un tip admirabil, de care practic m-am atasat imediat ce mi-a fost prezentat, evident printr-o polemica de ordin tehnic 🙂 ! Nu indraznesc sa-i spun batran sau „ancien”: un tip care la 78 de ani te face arsice la sah si table, care nu poate sta acasa si inca mai antreneaza la varsta la care unii au spus de mult adio coerentei, luciditatii si echilibrului…ba mai mult, are chiar si indrazneala sa utilizeze pedagogia modelului :), atat cat mai poate. Si uneori poate chiar si pe canicule de  36 de grade. „Nea Costica” este oricand gata sa ajute, sa dea un sfat, o mana de ajutor… „sa produca un campion” si mai ales sa porneasca o discutie pe teme „metodologice sau tehnice cu subsemnatul”… Eu mai „ezitant si nesigur” si obligatoriu mai nestitutor, pentru ca tu Nea Costica vei ramane maestrul!

(Javier Sotomayor avea 1.95 Nea Costica, dar eu am bagat 1,91 ca sa… deh :)))

….Si nimeni nu abandoneaza; polemici, partaj, schimburi de idei sau amintiri se prelungesc pana la miezul noptii. Domnul Profesor este un om cu o deschidere de cel putin 78 de ani, dar nu-l simt ca are 78; un tip „antrenat”, cu exercitiul retoricii, argumentarii si gustul dialecticii – o arta si ea pana la urma, cel putin a conversatiei – pentru ca nimeni nu pleaca suparat sau frustrat acasa… De fapt nimeni nu vrea sa mai plece acasa si nu o data a trebuit sa parasim baza „alungati” de  santinelele de seriviciu pe Ghencea:

Unii i si mai dau din coate soptind „depassssit!”… Ei bine, rezultatele si performantele sportivilor lor nu le dau dreptul, mai ales dupa ce o viata a fost oarecum criticat pentru maniera sa „cool” (si fara stress) de a antrena. Astazi exista „grei” ai stiintelor sportului care si-au luat doctorate descoperind ca kilometrii fugiti si tonele de fonta ridicate s-ar putea sa aiba un impact nesemnificativ asupra unui anumit tip de performanta atletica (ba mai rau, ar putea chiar sa-i dauneze… Nu sunt de la noi, fiindca in Romania am ramas in anii 80). Profesorul  Dumitrescu opereaza cu aceste principii de peste o jumatatea de veac. De-a lungul carierei sale a fost mai degraba o perspectiva intuitiva, de cand a iesit la pensie insa a reusit sa le si conceptualizeze. Unii poate ar zambi condescendent, pentru ca maestrul utilizeaza termenul de „contractie in afara segmentului” in loc de cel de travaliu excentric (contractie pentru unii, dar utilizat impropriu) efectuat in ultima faza a exercitiilor pliometrice), dar asta nu ramane decat o discutie pe „teme semantice”; privilegiul teoreticienilor, fiindca recordurile nationale, mondiale cad greu, foarte greu… Iar zambitorii ne pot arata definitii impresionante (pentru ei), dar de cele mai multe ori foarte putine rezultate si medalii… sau chiar mai de loc… Stim, stim… jocurile video bata-le viana… He he he.  Si zau ca remarca  vine din partea unui tip fara complexe la capitolul definitii (si din nou he he he)!

Cum spuneam recordurile mondiale (unele) la inaltime dateaza de pe vremea „depasitului” si performantele sunt doar cu foarte putin peste cele a elevilor sai, iar pe vremea aceea Romania era in carti. Cat despre recordurile nationale care au aparut in ultimii ani, unele dintre ele nici macar nu au fost confirmate de-a lungul unei cariere implinite; cateva rabufniri bizare – explozii de talent meteoric de o zi, intr-un eveniment pierdut si anonim. Din fericire nu a fost cazul saritorilor la inaltime – atleti ca Iolanda Balas, Sorin Matei (2.40 m, a- 4 -a performanta mondiala a tuturor timpurilor, dar totusi niciodata repetata intr-o competitie mare), Virginia Bonci  sau Alina Astafei au marcat istoria pistei, iar performantele lor sunt referinta in analele atletismului romanesc si international.

Profesorul Dumitrecsu ramane mai ales un seaman, un confrate (de breasla si poate chiar si de suferinta), un frate mai mare definit de pasiunea sa pentru sport si pentru meseria de antrenor – „AcelCeva” despre care vorbeam in primul articol dedicat Slujitorilor InelelorFragmentele media propuse  sunt scene din „ciorna” unui documentar pe care Sportlogic spera sa i-l poata dedica – pentru ca a avut o viata agitata, pentru ca are multe de povestit din care vom vedea (din NOU) ca lucrurile  nu s-au schimbat foarte mult…, experienta unui Slujitor al Inelelor din care putem invata multe…. CU CONDITIA SA SI VREM! Sa ne traiesti Nea Costica!

– O-O Flo –

_______________________________

In loc de P. S. – Epilog –  Profesorul Dumitrescu este unul dintre cei norocosi. Societatea sau persoane implicate in activiati sportive inca mai fac apel la competentele si experienta sa. Am fost cu dansul la Federatia Romana de Atlestism si l-am intalnit acolo pe Sorin Matei (presedintele FRA) si alti colaboratori care au demonstrat prin atitudinea lor un respect profund fata de fostul antrenor si bucuria intalnirii cu acesta… Totusi nu pot sa nu am un gand trist despre celelalte NUME ale sportului romanesc (unii singuri, altii uitati sau chiar in mod deliberat ignorati) de la care probabil am mai avea atatea de invatat. Nu fac apogeul voluntariatului (extrem de important si necesar pana la un moment dat – noi toti ne-am dori sa ne putem castiga existenta din pasiunile noastre), dar ei sunt cei care ne dau cel mai bun exemplu ca banii nu inseamna totul!… Si daca nu sunt bani, gata(!), nu mai facem nimic!?… Sa poate ca trebuie sa ne vedem de treaba sa-i lasam mereu pe aceiasi sa centreze si sa dea cu capul…Zau, NU POT!   

„AcelCeva” – despre pasiune si Slujitorii Inelelor – Introducere

In Comunitate, Cultura si sportul, Ganduri, Sport si societate, Sport viata si destine, Sportul si politica on Iulie 12, 2012 at 5:02 PM

Cuvant inainte –  Acest articol este dedicat membrilor Delegatiei Olimpice la Londra – celor care isi justifica prezenta acolo si nu pentru ca ocupa o functie in care au fost numiti „cumva”:  deci sportivilor si antrenorilor, staff-ului medical, paramedical,  tehnic, nutritionisti, bucatari si tuturor celor care au castigat prin merit sportiv sau profesional privilegiul  de a reprezenta Romania la J.O si confratilor din toate disciplinele sportive pentru pasiunea, implicarea si tenacitatea lor!

__________________________

O poza „de demult” – o delegatie romaneasca de Slujitori ai Inelelelor….

….incalzindu-se la Flacara Olimpica, pe vremea cand sportul era in acelasi timp o bucurie si o „indatorire/misiune asumata” (ca sa nu spun un „must”) din pasiune, dragoste si mandrie… Pe vremea cand sportul nu cadea „victima” legilor si axiomelor (cel putin obraznice) de genul  „cerere si a oferta” si nu era nici apanajul vreunui potentat de carton… Pe vremea cand cuvantul sportiv insemna performanta, educatie, cultura, competenta si nu in utimul rand – demnitatepe vremea aceea eram un popor! Un popor flamand, cu capul plecat si o existenta plina de lipsuri, amarat, ne-educat, vai de mama noastra… dar un popor!! Acum  se pare ca ne desteptam – se pare,  pentru ca avem impresia ca suntem (mai) educati…poate ! OK. De fapt suntem pe cale de a deveni (sau am devenit) o adunatura de „smecheri”, fitosi – dar fara popor… M-as putea resemna spunandu-mi ca este o alegere (istorica) ca oricare alta, doar ca simt (si nu sunt singurul) ca cineva ne-a „lucrat”.

Despre vremurile acelea vreau sa vorbesc, pentru ca au nevoie sa ramana in amintirea noastra si a celor care vor veni. Fiindca un „ceva” (orice ar fi el ) fara istorie, este un ceva fara viitor. Sper ca tinerii (sportivi sau nu) sa realizeze importanta „memoriei”, a radacinilor, a culturii istorice din care provii faci parte  si impactul important al acesteia in prezentul si viiotrul nostru, ba chiar si in performantele lor imediate.  Astazi „Acel Ceva” este sportul romanescde-ar fi numai cazul sportului, insa ne temem ca lucrurile stau mult mai grav…

Sa nu fim prapastiosi!”AcelCeva” si „Aceiceva”…  inca mai exista, ca doar de asta ne „tocim tastatura” (si ati vazut ca nu ne-o tocim degeaba… fiindca „se poate”), dar pe vremea aceea erau mai mult si mai multi, iar noit toti, natiunea, resimteam impactul actiunilor si muncii lor in existenta noastra, in viata poate chiar si istoria natiunii… Culmea – unele  inca mai au ecou si astazi. Jumatate din forta financiara actuala a Romaniei se datoreaza sau provin din retele de lobby care au legatura cu sportul – Tiriac este un exemplu si toti si toate cele care au „venit cu el”, bune sau rele, impactul lor este incontestabil. Campionii nostri de odinioara sunt inca brandurile cu care ne mandrim si care aduc aminte omenirii ca existam… [Exemplu ca sa mai indulcim din tonul „solemn” al articolului:  in anul sfarsitului lumii – 2012, in Superugby, undeva niste tarani „rednecsi” australieni inca isi mai amintesc despre Nadia (vezi intervalul 20″-25″ din clip), cu totii stim ca toata Europa il cunoaste pe Hagi – vorbim despre oameni simpli si ce  stiu ei despre Romania si nu ne intereseaza politicienii sau afaceristii lumii – care stiu chiar mai bine decat noi ce mancam si cum dormim.

Pana acum am vorbit putin despre Stapanii Inelelor – cei care fac cartile: nu stim cine sunt si ce vor, dar ei fac si desfac lumi; despre Eroiii Inelilor – cei pe care destinul ii propulseaza undeva pe acoperisurile lumii din motive care scapa ratiunii… mai putin munca titanica pe care acestia au depus-o! Dar de ce ei si nu altii care ar fi dispusi sa munceasca, nu vom sti niciodata. Un lucru este sigur, NU EXISTA COINCIDENTE(!) – „role models” i-ar numi un(o) „ratacit(a)” care lucreaza intr-un departament de resurse umane sau de comunicare  al unei corporatii… scuze dar da, multi sunt niste „nechemati sau niste fraude”, fiindca altfel nu s-ar fi ajuns aici).

Astazi vom vorbi despre o noua – cea de a 3-a – categorie: Slujitorii Inelelor! Le-a venit deci randul sa va fie prezentati cei multi care, din umbra, stropesc cu munca, ani si cu rabdare vlastarii… care muncesc pamantul (terenurile, salile, pistele, etc.)… EI chiar au nevoie de memoria noastra! Pe acestia nu ii (mai) cunoaste „mai nimeni”, cand de fapt ar trebui sa ii cunoastem cu totii – cel putin publicul pasionat sau cei care ne-am „intersectat” cu ei candva. Asta dovedeste inca o data cat de superficiali suntem, ba chiar mai grav – cat de ingrati putem fi, pentru ca pana si noi cei care ii cunoastem, avem tendinta sa-i uitam, sa-i lasam sa „dipara” intr-un anonimat sordid, desi poate ca le datoram absolut totul.

Cine sunt ei? De regula antrenorii, mentorii, fondatorii, estetii si filozofii, etc…. De fapt  sunt cei care iubesc cu adevarat sportul pana la uitarea de sine – slujitorii sai fideli,  chiar daca au facut, fac si vor face greseli, unele mai mult sau mai putin nevinovate.

„Nu poti sluji fara a iubi” – stim asta. Nu stiu daca a mai spus-0 cineva: daca da, intentia mea nu a fost sa plagiez sau sa o fac pe desteptul; daca nu, atunci sunt foarte tare! :D… Exact, este imposibil sa slujesti fara dragoste. Uitati-va in jur la parintii vostri, la sotii sau sotiile voastre, la secretarele voastre -daca aveti una fidela :), la preoti, la dascali (hmmm), la toti cei care-si dedica viata altora si veti vedea ca in spatele oricarui act de slujire sincera si loiala (chiar si bine remunerat) se afla un act de dragoste fata de „AcelCeva” care este slujit – de unde si cuvantul slujba. Bine-inteles vorbim despre misiunile de o viata si nu de experientele „in interim”  sau de improvizatiile de moment. Ei bine, Slujitorii inelelor sunt singurii adoratori ai cauzei, cei care transmit invataturile, iubirea si flacarea pasiunii mai departe… Vom vorbi mai mult despre antrenori, invatatori, educatori… Sau asa ar trebui sa fie; daca nu sunt ei aceia, atunci cine?

Cum ajung ei sa slujeasca? De cele mai multe sunt fosti sportivi, tipi (si tipe) care dintr-un motiv oarecare (pasiune, neimpliniri, frustrari, dependenta, vocatie, egoism, refugiu, plictis, lipsa de curiozitate, creativitate sau alte posibilitati, luati de val, etc. ),  ajung Slujitori ai Inelelor. Viata lor este destul pasionanta, tumultoasa: de regula nu mai vad nimic in jur, rateaza cresterea si educatia propriilor copii, ii lasa sotiile (sau sotii) si multi isi schimba destul de des locul de munca, desi visul lor nu este decat acela de a ramane cat mai mult intr-un loc unde sa poata „forma”/”construi”. Par complet fanatizati, au un aer de activist obositor care ii stanjeneste pe cei din jur. Interesul, motivatia si actiunile lor nu seamana cu ale celorlati… Multora din jur le scapa sensul actiunilor lor, uneori sunt neintelesi – doar de fraieri! Cei isteti se prind si de regula stau la panda si asteapta fiindca slujitorii – cei care muncesc de fapt- sunt singurii care pot produce sau/si genera ceva – oportunitati, valoare adaugata, suprize, etc.

Ce fac Slujitorii Inelelor? De obicei sunt niste visatori si ambitiosi, unii mai idealisti altii mai pragmatici! Cauta mereu sa perfectioneze si sa se autoperfectioneze; cauta talente, antreneaza copii,  formeaza sportivi… Unii ajung Eroi ai Inelelor, altii doar campioni (castiga competitii), cativa ajung „oameni” si foarte putini… „NU sau DELOC „… „Asta este – asa e viata”. De fiecare data cand se incheie un ciclu, campionat, etc., mancati de obsesii refac drumul retroactiv (pe cale intoarsa),  incearca sa inteleaga unde au gresit sau cum ar fi putut sa faca „ca sa iasa si mai bine”…Si o iau de la capat. Niste SISIFI! Nu trebuie compatimiti fiindca le place ceea ce fac – de fapt sunt niste mari norocosi si printre putinii care au sansa sa sa traiasca din si sa faca ceea ce le place. Nu merita sa fie nici admirati, fiindca demersul si istoria succesului lor este de multe ori presarat cu greseli, erori, „hazard”, DAR TREBUIE RECUNOSCUTI SI – MAI ALES – NU TREBUIE UITATI… ATAT EI, CAT SI MUNCA SI INVATAMINTELE LOR!… >> va urma >>

– O-O Flo –

P.S. >> Articolul care va urma, primul cu adevarat dedicat unui „Slujitor al Inelelor” va fi despre Costica Dumitrecu (incercuit cu rosu in imaginea de la inceput), cel mai titrat antrenor al saritorilor in inaltime din Romania – cea mai medaliata proba a atletismului romanesc si probabil cea la care Romania a detinut cele mai multe recorduri mondiale. Asteptam articole sau sugestii din partea membrilor comunitatii despre „personalitati uitate” din disciplina lor. Vor fi publicate!… Multumim!

Wilma Rudolph, Eroina Suprema (partea a II-a) – Eroii inelelelor (3bis)

In Epoca moderna, Sport viata si destine on Iulie 8, 2012 at 12:52 AM

Este partea a II-a a articolului – Wilma Rudolph, Eroina Suprema (partea I-a) – Eroii inelelelor (3)

___ DEDICAT MAMELOR  (partea a 2-a)___

Ajunsa la liceu, Wilma a fost detectata de antrenorul Edward Stanley Temple si cum nu putini sunt cei care NU cred in coincidente, cred ca nu sunt singurul care se gandeste ca este cumva rezultatul asezarii planetelor si constelatiilor: in momentul intalnirii dintre cei doi s-au intrunit probabil conditiile/ ingredientele necesare chimiei marilor impliniri. Imi pare rau, dar astfel de intamplari nu pot decat sa le pun  pe seama vointei astrelor sau/si celei divine – fac parte din putinele si scurtele momente minunate sau magice ale vietii.  Sunt momentele de rascruce, in care totul se poate schimba. Daca le ratezi, greu vei avea o a II-a sansa, iar pretul pe care trebuie sa-l platesti si responsabilitatile care-ti vor reveni sunt importante. Nu pot sa cred ca cea mai rapida femeie din lumea zacea poliomelitica si pierduta undeva in sudul Statelor Unite… Nu, Wilma – poate cel mai darz copil al lumii, care pana la 12 ani fentase moartea de 2 sau 3 ori, fiindca nu odata in timpul copilariei sale nu se mai punea problema insanatosirii ci a supravietuirii – a intalnit sau a fost gasit de cel care avea sa devina viitorul antrenor al echipei nationale (USA).

Ce se stie dar se „pomeneste”  mai putin este ca la Olimpiada de la Roma, cand a cucerit cele 3 medalii, Wilma era deja mamica unei fetite de 2 ani – la 18 ani nascuse pe primul dintre cei 4 copii – Yolanda… Dupa Olimpiada din Roma, Wilma Rudolph a mai alergat 2 ani, timp in care a reusit sa-si inscrie in palmares mult ravnitul record mondial pe 100m, care a rezistat doar pana in 64. (Paranteza: Viciule, s-ar putea sa fie 63; uite – iti ofer inca o ocazie sa te simti „bazat”:)) Ultima sa participare intr-o competitie de inalt nivel a avut loc in 1962, cand a castigat 2 curse la o intalnire bilaterala USA-URSS (da!, razboiul rece era numai pentru fraieri).  Recordul sau nu a durat foarte mult si s-a retras destul de repete din competiti. La varsta la care unii abea incep sa-si „marcheze” bloc-starturile intr-o competitie internationala de seniori. Ce ironie si cat de ciudat!? Cata maturitate si smerenie!? Ultima care a inceput sa mearga din generatia ei, prima si singura care a atins culmile, dupa care s-a retras pentru a absolvi o licenta in educatie, pentru a se casatori, a face si creste copii. A urmat o cariera de invatator si de antrenor si cu mult mai tarziu pe cea de comentator TV si „imagine” publica – statuie de bronz, serii de timbre, carti, etc…

… In cazul Wilmei, realizarile pe plan atletic sau sportiv nu sunt decat unitatea de masura. Toata legenda i s-a cladit in lupta cu viata… La J.O. Wilma nu a facut decat sa produca  niste rezultate – timpi care „au innebunit” lumea – dar calitatile sale s-au forjat cu ani multi in urma, pe toata durata copilariei. Adevaratele realizari fusesera infaptuite inainte si dupa Olimpiada.  Wilma a fost un copil  „miracol” si simplul fapt ca ea a reusit sa mearga pe propriile ei picioare fara ajutor si „dispozitive” ar fi fost deja o realizare aproape imposibila pentru cel putin 80% dintre cei care scapa teferi in urma unei astfel de experiente.  Mai tarziu lumea a integrat acest fapt ca pe o banalitate – un fel de proba de forta care anunta si demonstreaza tenacitatea ca fiind calitatea principala a oricarui campion.

Intotdeauna am spus-o (si inca o mai spun, caci „in timpul liber” incerc sa fiu si antrenor) – „pe teren esti ceea ce esti (si) in viata” (sau invers! – greu de spus)… Nu-mi voi asuma aceasta maxima, convins fiind ca toti sportivii au simtit-o si toti antrenorii au inteles-o la un moment dat al carierei lor… Altfel spus chiar daca esti campion numai o clipa si doar in ziua in care ai castigat o proba, a fi CAMPION incepe cu mult timp inainte si cred ca dureaza pana la moarte; este diferenta dintre un „rezultat sportiv” si un individ de o rasa si un destin  aparte. In ciuda unei cariere timpurii si meteorice – un foc de paie cum se spune – eroina noatra facea partea din categoria „MAJUSCULE”.

Iata un episod  care poate spune foarte multe despre personalitatea sa. Proaspat ajunsa „pe acoperisul lumii”  cum se spune, destinul hotaraste sa clarifice sau sa ne arate exact din ce aluat sunt facuti CAMPIONII – cine sunt si de ce au ajuns unde au ajuns.

La intoarcerea de la Olimpiada, municipalitatea a organizat in mod evident o mare sarbatoare  – mars, defilare si banchet in semn de „bine te-ai intors si glorie tie”… Pardon (!), de fapt municipalitatea organizase doua astfel  de manfiestatii; una pentru cetatenii albi si alta pentru populatia de culoare. Evenimentul urma sa fie transmis de marile televiziuni nationale. America era cu ochii pe Clarsksville. Pentru prima data in istoria jocurilor olimpice marea vedeta era o femeie – a doua oara a fost la Montreal, printesa acelor editii se chema Nadia Comaneci. Wilma a declinat ambele invitatii si a conditionat participarea sa doar daca se va organiza un singur eveniment la care prezenta sa nu fie dictata de criterii rasiale… Si a reusit. Imediat dupa aceasta intamplare, Wilma a devenit peste noapte ingerul pazitor al armoniei si impacarii Americii cu ea insasi.

Orasul Clarksville era unul dintre cele mai conservatoriste si segregationiste care existau pe harta sudului – un cuib istoric al apartheidului  (ne)declarat… Si atentie, rasismul si segregationismul merg in amble sensuri. Cu toate acestea, ajutata de mii de fani din toate statele si de o multime impresionanta – o alianta „nebanuita” de concetateni de ambele rase (din nou surpinzator pentru Clarksville), Wilma a „pichetat” autoritatile si primaria pana la abolirea tuturor legilor  segregationiste din orasul natal.

Suntem in anii ’60, perioada de potential maxim pentru toate miscarile si curentele majore ale momentului – Martin Luther King, Malcom X si Black Panthers si bine-inteles partizanii iertarii, uitarii si integrarii intr-o convietuire pasnica si armonioasa. Wilma Rudolph nu s-a lasat sedusa nici de unii, nici de altii si desi miza ar fi fost colosala… Singura cauza pentru care a militat si pe care a sprijinit-o pana la moarte fiind cea a drepturilor civile ale femeiii – nu numai cele ale femeii de culoare.

Wilma era frumoasa, incapatanata, tenace, intransigenta, fidela, modesta – o „idealisa” cu picioarele pe pamant… Un paradox ca de altfel toata istoria vietii sale! S-a maritat foarte repede cu iubitul sau din generala si liceu, singurul care vazuse in ea, un copil „diferit”, aleasa inimii sale… Un tip modest, simplu si extrem de „sters”. …In timp ce era curtata si „dorita” de totii fiii „de succes” ai natiunii afro-americane (inclusiv Cassius Clay), Wilma consecventa cu ea insasi, nu a ezitat o clipa.

In America anilor 50-60, rascolita de tensiuni sociale si rasiale fara precedent, avand inca proaspat in memorie vremurile absurde ale McCarthyism-ului  – un fel de stafie a vietii politice americane – (adevarat filon de inspiratie si scut protector pentru miscarile de extrema dreapta despre care am mai vorbit – KKK – mai puternica ca niciodata in istoria sa recenta si bine inteles motiv de rafuieli si polite de platit), Wilma a reusit sa dea un sens nou Olimpismului, statutului sau mai bine zis conditiei de campion; pe scurt unor valori care pentru multi par doar aspiratii zamislite de sufletele si discursul  unor idealisti – supravietuire, credinta, curaj, forta, lupta in toate sensurile cuvantului, dorinta si lista poate fi continuata… daca cuvintele ar fi destule.

Sunt absolut convins ca sunt milioane care,  ca si mine, o considera pe Wilma Rudolph nu doar un portdrapel si  symbol a miscarii de emancipare sociala a populatiei de culoare, ci un exemplu pentru omenirea intreaga…fiindca mai nou, de cand cu globalizarea, incepem sa intelgem mai bine istoria si faptul ca aproximativ 70% dintre noi suntem niste „negri”.  In ziua de azi cuvantul NEGRU  si-a pierdut complet semnificatia sa „la propriu”… si simt ca noi toti vom ramane incet dar sigur cu cea de „la figurat”… Suntem cu totii niste „negri mititei”… Nu stiu de ce am deviat…scuze!

…Asa cum medaliile castigate nu sunt decat o recompensa pentru drumul parcurs, onorurile care i s-au facut sunt recunoasterea personalitatii si a caracterului saul  exceptional. Wilma reprezinta cu mult mai mult decat titlurile si infaptuirile sale. O dovedesc cartile biografice publicate, burse purtandu-i numele, filmele si intreaga mostenire pe care aceasta o lasa poporului american. Medaliile olimpice nu sunt decat un pretext pentru a scoate in evidenta forta unui individ care prin parcursul sau incarneaza idea sau notiunea de autodeterminare… Nu vreau sa fac simbolistica sau decriptari fortate, dar haideti sa ne mai gandim o data la cum suna acest cuvant AUTODETERMINARE! Si la ce insemnau eroiii – statutul/recunoasterea lor – in frumoasele povesti despre „Olimpieni”… Zau ca nu am facut-o intetionat si eu isumi ma „intreb” cum oare de ne intalnim mereu cu aceleasi cuvinte.

Bine-inteles ca pana la urma au reusit (cumva) sa faca in asa fel incat sa o acapareze „in sistem”, dar doar pentru a „cautiona” (sau sustine) doar cauzele cele mai nobile (in absolut). Wilma nu s-a luat la intrecere cu cai de curse precum Jesse Owens a facut dupa Berlin… Si nici nu si-a transformat numele intr-un brand sau intr-o parghie de lobby comercial asa cum foarte multe dintre „Legendele Olimpului” au facut-o si o fac in continuare… Nu am nici o problema cu asta, este doar un amanunt care vine sa intareasca impresia pe care aceasta a lasat-o.

Wilma Rudolph a fost o campioana din prima zi pana in ultima zi de viata pe Pamant, de unde a plecat dupa (sau in) suferinte teribile cauzate de o tumora cerebrala. Nici macar boala cea din urma nu a reusit sa o infranga. De ce a trebuit sa se intample sau sa se incheie ca si cum nu ar fi facut destul, de parca trebuia testata pana la sfarsit sau poate pentru ca depasirea conditiei care i-a fost „rezervata” (harasita), anularea/anihilarea ursitei trebuia platita pana in ultima clipa – ” un privilegiu pedepsit”… Sau doar pentru ca in suferinta venise si in suferinta trebuia sa plece sau sa „dipara”!?

Memoriile spun ca Wilma si-a pastrat eleganta, distinctia si frumusetea pana in ultima clipa… Mereu iradiind forta si energia care o caracterizau, care i-a adus „lumea la picioare”… La picioarele ei de aur, dar candva, nu demult, bolnave si handicapate. Ce ironie si din nou „paradox”.  A fost frumoasa pana in ziua in care a trecut in lumea eroilor – in VIATA VESNICA PENTRU POSTERITATE.  Olimpiada si cariera sportiva nu fusesera decat consecinta fireasca a lucrurilor si NU un scop in sine. De fapt ea nu facuse decat sa „militeze” in felul ei pentru o lume mai „buna” si mai „justa”… sa corecteze „imperfectiunile” destinului. Sau poate ca a facut totul doar pentru a justifica intr-un fel – a merita – toate cadourile pe care i le facuse viata… Nu vom sti niciodata! Nu ne-a spus-o si nu o sa ne-o spuna niciodata –  si asta nu pentru ca nu ar fi avut timp… Mereu (auto)propulsata in fata/ inainte la fel precum pe „zgura”…MEREU SIGURA PE EA, DAR MODESTA SI DISCRETA!… Cred ca a fost si este singura personalitate din sportul american  careia mass-media nu au indraznit sa-i „violeze” intimitatea, in fata careia s-au abtinut de la cea mai mica ironie sau sa incerce sa tulbure apele catusi de putin. Asta spune ceva!

Cam atat despre Wilma Rudolph acum… cand ne apropiem de Olimpiada… de sarbatoarea eroilor… Nu puteam sa incepem sa ne „incalzim” fotoliile fara un omagiu adus memoriei EROINEI NOASTRE.

De fapt fiecare personaj al acestei povesti este un un erou si un simbol in felul sau. Ma gandesc la antrenorul Wilmei, Ed Stempley. Daca era englez ar fi fost probabil Sir Ed Stempley, poate unul dintre cei mai mari antrenori (de atletism) ai tuturor timpurilor, cel putin dupa palmares. In cariera sa de antrenor elevii sai au strans  17 medalii olimpice, dintre care 13 de aur ! WOW ! Pe cele de la Panamericane sau  campionatele mondiale nici nu le mai punem. Deci doar coincidenta sa-i fi facut pe cei doi sa se intalneasca !?… Oare !?

Ma gandesc si la mama Wilmei (Blanche) si la drumul pe care aceasta l-a parcurs zilnic timp de 8  ani  (de 2840 de ori – 214760 de km – 429520 de km dus-intors), in speranta ca intr-o zi isi va vedea fiica vindecata. Ce dragoste, ce forta, ce dorinta, ce speranta, ce alt exemplu mai bun de responsabilitatea si misiune asumata pana la capat putem da !? O portiune din acest drum pe Route S 79, se numeste astazi Wilma Rudolph Boulevard.

De aceea acest articol este dedicat mamelor; pentru ca  cea de-a 2-a mare eroina a acestei povesti, chiar daca nu am vorbit foarte mult despre ea, este mama Wilmei Rudolph si probabil intreaga familie. Daca va amintiti  de articolul scris pe tema campaniei P&G dedicata mamelor „Olimpicilor”Despre brand-uri si mamele eroilor inelelor  – La fel ca si in cazul precedent am scris acest articol si pentru parintii si mamele din Romania, doar ca de data asta nu m-am multumit sa critic si mi-am dorit sa aduc propriul omagiu MAMELOR OLIMPIENILOR… Nu stiu daca, dar sper sa fi reusit fiindca altfel i-am „stropit degeaba” pe cei de la Departamentul „COM” de la Procter and Gamble.

…In memoria mamelor noastre disparute si celor care vor avea nevoie de amintirea noastra. Luati aminte ! Nimic nu este doar noroc, nimic nu este facut din fite, nimic nu se face cu isterie… Pentru negri ca voi, ca noi, totul este posibil doar cu si din dragoste, munca titanica si credinta… Si nici atunci nu putem fi siguri.

– O-O Flo –

P.S. >> Daca unii au remarcat, nici macar nu am mentionat rezultatele Wilmei Rudolph, pentru ca – in opinia noastra, asa cum am si mentionat – ele au o importanta secundara… dar pentru amatorii de statistici: este prima femeie care a fugit 100 de m in 11.0″ la J.O. – de la Roma (record mondial neomologat din cauza vantului), a stabilit un record mondial la Suttgart un an mai tarziu (1961) cu 11.2″, un  nou record Olimpic 23.2″ la proba de 200 m – si 44″.5 – nou record mondial si olimpic evident la stafeta 4x100m. De atunci recordul mondial a fost imbunatatit doar cu 0.71″…

Wilma Rudolph, Eroina Suprema (partea I-a) – Eroii inelelelor (3)

In Epoca moderna, Sport viata si destine on Iulie 6, 2012 at 1:15 AM

Cuvant inainteEste probabil unul dintre cele mai dramatice subiecte despre care s-ar putea scrie. Luati totusi cele spuse „cu penseta” fiindca nu sunt un scriitor. Pe langa un scurt rezumat biografic, acest articol este si un subiect dedicat  mamelor…

____ TUTUROR MAMELOR ____

Aveam 12 ani cand am picat pentru prima oara peste un articol  in care era vorba (si) despre ea, intr-o publicatie „gasita” intr-un uscator de bloc; revista „clandestina” Sinteza editata in tiraj limitat de Ambasada SUA la Bucuresti… si pe deasupra si in limba romana… De atunci de cate ori am un moment de indoiala, povestea ei vine sa ma inspire.

_____________________________

Daca exista cineva in istoria sportului modern care sa merite titlul de Erou al Inelelor (atribuit pe Terra doar de revista Sportlogic :)), aceea este Furtuna Neagra (The Black Tornado) in America ; Gazela Neagra (La Gazella Nera) pentru italieni; „La perle noire” pentru francezi… Am sa raman cu Wilma Rudolph (jurnalistii sportivi – si nu numai – au fost dintotdeauna.. si au ramas   niste… „simpatici”) care pentru mine este Eroul/Eroina Absoluta pe care istoria Olipimadelor secolului XX au daruit-o omenirii !

Pentru statistici Wilma Rudolph este cea mai „rapida” atleta a lumii pe la inceputul anilor ‘60. Este deasemeni prima sportiva care a castigat 3 titluri olimpice la aceeasi editie a Jocurilor Olimpice (1960 Roma – 100m, 200m si 4x100m):

Wilma are totusi o performanta, o medalie mai putin scoasa in evidenta – bronzul la stafeta 4x100m la editia precedenta a JO – Melbourne 1956 care, in opinia mea, este de fapt cea mai mare realizare sportiva si victoria (incredibila) a unui individ asupra „destinului”, cel putin asa dupa cum viata se aratase eroinei noastre la inceputurile sale .

In 1956 Wilma Rudolph avea numai 16 ani.  Mai putin cazul gimnasticii care este unul special, nu cred sa exista un sportiv (a) si mai ales atlet(a) care sa fi urcat pe podiumul olimpic la varsta de 16 ani; este o realizare/reusita iesita din comun atat pentru acele vremuri dar si prentru zilele noastre. Cred chiar ca este un caz unic si probabil asa va ramane ani buni de acum incolo. Dar asta nu este decat inceputul „povestirii” noastre pentru ca, nu cu multi ani inaintea evenimentului olimpic DOAR 4 (PATRU ANI!)!!! –  campioana despre care vorbim – cea mai rapida femeie din lume era un copil handicapat motor, care mergea cu ajutorul unor proteze SI carje; un „copil pacient” despre care NU se stia daca va putea merge neasistata vreodata.

Istoria J.O. este populata cu o multime de personalitati de exceptie, de eroi care au devenit mai tarziu sursa de inspiratie pentru generatiile care au urmat. Poate ca discursul meu de fan incepe sa „dea in clocot”… Hai sa lasam  la aprecierea ta cititorule daca Wilma Rudolph merita toate aceste omagii, daca este cu adevarat eroina suprema – atentie, „competitia” in „Hall of Fame” este grea :

____________________________

In 1940 s-a nascut prematur (2.5 kg) al 20-lea (!) copil din seria de 22 ai familiei Rudolph din Clarksville Tenessee. La varsta de 4 ani contracteaza poliomielita , boala din care scapa cu viata dupa multe luni de tratament (deja mare lucru), dar cu pretul unui picior paralizat si „malformat” tipic dupa „modelul” sechelelor patologiei. Am evitat postarea pozelor spre exemplificare ca sa nu va stricam ziua. De atunci incepand, Wilma va avea nevoie de 5 ani pentru a putea incepe sa mearga in carje si doar cu ajutorul unor proteze, utilizand si incaltari ortopedice – a fost de fapt momentul cand a reusit sa miste putin piciorul afectat (stangul). A fost ca o tresarire de speranta, un triumf asupra agoniei unei intregi familii… Cu poliomielita a fost un razboi al vietii si de o viata… Dupa multe luni de tratament se reuseste stoparea bolii si „vindecarea” sa, dupa care au urmat lupta pentru recuperare – un proces care a durat 8 ani (opt ani!)… In tot acest rastimp,  impreuna cu mama sa  (uneori ajutata si de fratii sau surorile mai mari) Wilma a facut aproape zilnic naveta intre Clarskville (localitate in care nu exista dispensar pentru „negri”) si Nashville (72 Km dus intors 144Km)  la spitalul universitar al colegiului superior pentru studenti de culoare, unde facea tratamente si gimnastica de recuperare/ re-educare functionala. De fapt in cazul ei se facea practic o gimnastica de educare si dezvoltare… In zilele noastre se mai pot corecta (UNEORI) deficiente printr-un implant muscular al gambei si plastia tendoanelor in zona (cel mai important fiind cel al lui Ahile). La vreamea respectiva nu era insa cazul;  o astfel de optiune era de domeniul povestirilor science-fiction.

Pentru a  completa tabloul copilariei Wilmei Rudolph as reaminti faptul ca de la nastere pana pe la varsta de 5 ani, aceasta contractase toate bolile copilariei – scarlatina, tusea convulsiva ( la varsta de 4 luni, alta piatra de incercare cu care medicii si puiul de om s-au „razboit” aproape cat „toata viata micutei” – 3 luni, timp in care, in urma unui stop respirator, s-a intamplat sa fie readusa in extremis printre cei vii, dupa mai multe zile de terapie intensiva), varicela si bine-inteles poate cea mai agresiva si mai periculoasa dintre toate – rujeola cand la fel, cel mai ghinionist (sau norocos – nici nu stiu cum sa o iau) dintre copiii familiei, a trecut din nou se pare, foarte „aproape” de vesnicie.

Este posibil ca eticheta „boli ale copilariei” la momentul despre care vorbim – „secolul XX” – sa poata induce in eroare cititorii. In anii 40-50 tusea convulsiva, rujeola si poliomelita erau in fruntea listei cauzelor mortalitatii infantile, iar procentele erau terifiante… Situatia era cu atat mai dificila cand erai cel de-al 20-lea copil dintr-o armata de 22 ai unei familii de culoare sarace si pe deasupra din SUD, Tenessee fiind probabil unul dintre cele mai segregationiste state la vremea aceea. De fapt, tusea convulsiva si rujeola inca mai reusesc sa faca (in medie) 300.000 de victime anual printre copiii nevaccinati din tarile sarace… Iar Wilma era in mod evident neajutorata si nevaccinata.

Sechele Poliomielita

Eroismul si dragostea mamei si a intregii familii a sfarsit prin a da roade, astfel la varsta de 12 ani, Wilma Rudolph a fost declarata vindecata si quasi-complet „recuperata”, moment in care s-a renuntat definitiv la proteze, carje si incaltamintea ortopedica. Atunci  Wilma a devenit un copil „normal” si „cu arme egale”, dar si un handicap covarsitor fata de cei de varsta sa…  Un handicap sau poate un atu major: avea de partea sa curajul si dorinta de a reusi si de a recupera anii petrecuti in carje – avea in avantajul sau cel putin trei victorii in lupta cu moartea. Din acea zi nimic nu a mai putut-o opri!!! Mama sa i-a cumparat un manual de antrenament pentru alergari si sarituri. Moment in care Wilma a inceput sa se antreneze pe pista,  dar dorinta sa afirmata era aceea de a calca pe urmele uneia dintre surorile sale mai mari, ajunsa baschetbalista in echipa scolii.

>> va urma >>

Link –  https://sportlogic.wordpress.com/2012/07/08/wilma-rudolph-eroina-suprema-partea-ii-a-eroii-inelelelor-3bis/

Protejat: Cine este Mama Superioara si unde a jucat el – dezvaluiri!!! (1- perioada timpurie si junioratul:))

In Comunitate on Iulie 3, 2012 at 8:07 PM

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

%d blogeri au apreciat asta: