Sportlogic

‘SMOKIN’ JOE FRAZIER (Joe S.F.) – pentru ca Sportlogic este despre sport, istorie si cultura

In Cultura si sportul, Epoca moderna, Ganduri, Istoria sportului, Sport viata si destine on Ianuarie 12, 2013 at 12:45 AM

Am mai scris pe FaceBook despre el in Noiembrie 2011, cand a trecut in tara celor drepti… Si ori de cate ori ma gandesc la Joe imi dau lacrimile fara sa stiu de ce… Am o slabiciune si as vrea sa ne amintim de un tip despre care lumea, istoricii, pasionatii nu prea vorbesc foarte des din motive care imi scapa.

Am fi putut publica acest post in seria Eroii Inelelor pentru ca Joe Frazier a fost printre altele si Campion Olimpic –  TOKYO in 1964 dupa o finala impotriva lui Hans Huber (RFG-ist la vremea aceea).

Smokin' Joe Frazier

Nu am sa inteleg niciodata de ce lumea ii uita pe campionii olimpici de box, chiar daca nu-i uita pe boxeri. Multi dintre profesionisti au avut un trecut olimpic. Toata lumea vorbeste de Cassius Clay, Lenox Lewis, Klitchko, dar cand se fac referiri, parca uita toti de realizarile Olimpice… Chiar si boxerii insisi… Si NU este cazul celorlalte sporturi… Ma rog…

Joe Frazier, personaj carismatic si campion olimpic, a fost de asemeni protagonistul si castigatorul unei partide quasi-unanim desemnata ca fiind „meciul secolului” (fiindca au fost mai multe; o lista de 5 cred) – cea din 8 Martie 1971, de la Madison Square Garden impotriva celui mai mare boxer de categorie super-grea al tuturor timpurilor – Cassius Clay (Muhamad Ali)…

Dupa ce a renuntat sa boxeze, eroul nostru (sau al meu) a cochetat cu muzica, afaceri si din cand in cand si cu filmul; pe scurt, cu viata, avand o prezenta publica destul de intensa si sustinuta pana spre sfarsit, chiar daca unii ar fi inclinati sa creada ca nu a fost tocmai plina de reusite… Dar cu siguranta nu a fost nicicand lipsita de demnitate, desi exista opinii care incearca sa sugereze contrariul. Cat despre cinema, nu o datoreaza decat carismei sale. Cei interesati pot gasi filmografia sa aici – http://www.imdb.com/name/nm0004939/. … Nu as spune roluri marunte, ci mai degraba aparitii in care-si joaca propriul personaj – oare ce sa insemne asta!? – dintre care cea mai celebra in primul si singurul ROCKY gratificat cu Oscar. Dar  cu siguranta, mai mult decat „mic” personaj de film,  Joe Frazier a fost un erou tainic si discret al inimilor multor iubitori ai artei pugilistice.

… Pentru mine era cel pe care „toti din jur” voiau sa-l vada batut (mar). Nu am inteles  vreodata de ce! Ba am inteles, dar nu o pot spune cu voce tare. Intotdeauna mai mic decat adversarii sai, Joe a trebuit sa stranga din dinti si sa indure – greu de imaginat cat – pentru fiecare minut de glorie pe care l-a trait. A fost  un tip de care m-am atasat inexplicabil (atunci) si impotriva curentului inca „de la prima vedere la televizor”; eroul meu – asa cum prietenii de joaca se atasasera de Tarzan si urlau de le plesneau corzile prin plopii de pe marginea bulevardului 🙂 (nu ca as fi fost indiferent la Tarzan, dar prea scotea repede cutitul) – a fost unul dintre cei mai mici MARI boxeri ai categoriei din istoria boxului… Si probabil singurul pe care Cassius Clay stie (si o si spune in felul sau) ca nu l-a invins cu adevarat niciodata – Joe Smokin Frazier! Ce barbat!?

…La vremea aceea „Ceausescu transmitea” galele. Aveam cativa anisori cand stateam noptile sa vad meciuri fabuloase, pe care greii de astazi nu le-ar reusi decat poate in vis… sau poate pe PlayStation. Riscul era mare, trebuia sa faci fata tipetelor si curelei… toate doar de intimidare! Ai mei se stransesera  cu niste prieteni de familie si niste fiole de Cotnari sa vizioneze meciul impreuna. Casa era plina de „adulti dusmanosi”… Eram singurul care tineam cu Joe S.F. (numele asta eu i l-am gasit si este cadoul meu postum pentru Joe).

Dupa cel putin 3 „dupaci parintesti” si nesfarsite trimiteri la culcare  sau „sfaturi” la fel de parintesti si prietenoase de genul „ai fost avertizat…taci naibii din gura”, a venit „knock-down-ul” din repriza a XV-ea … he he he… Nu pot sa va spun cum m-am razbunat pe audienta. A fost momentul meu de consacrare; ce mai conteaza ce curele mi-am luat! Pentru Joe SF a meritat! Cred ca a fost prima oara cand adultii din familie si anturaj si-au pus intrebari serioase cu privire la viitorul meu. Mama, saraca, ramasese fara aer si nu-si credea urechilor ce puteau auzi! Dupa o sedinta de corectie grava, am adormit multumit si epuizat. Lucrurile nu s-au sfarsit chiar atat de rau pentru mine; a 2-a zi a venit „batranul” (Dumnezeu sa-i odihneasca pe amandoi si impreuna) si mi-a spus ca ar fi bine ca mai tarziu cand voi creste mare, sa ma gandesc serios, dar poate ca ar fi bine sa ma fac avocat!  He he he!

Revenind la meciul secolului unde intr-o seara de ziua femeii, in timp ce eu ma luptam cu mentalitatea „retrograda” alor mei (mai ales cea a damelor) care inexplicabil, nu-l scoteau din „frumushal” pe Clay si din „maimuta” sau „pocitanie neagra” pe Joe, pe celalalt mal al oceanului Atlantic venisera sa asiste la spectaol – caci despre asta vorbim – toata floarea cea vestita;  Frank Sinatra (care, atentie, s-a deghizat in fotograf pentru Life magazine ca sa poata ocupa un scaun langa ring), regizorul Woody Allen (asta chiar ce cauta acolo?), Diana RossDustin Hoffman sau Burt Lancasterpentru ca asa cum spuneam, cultura si sportul nu pot prospera separate. Pot subzista in mizerie, este ceea ce se intampla de altfel la noi, dar nu se pot implini.

Pentru cei care vor sa vada (revada)  a XV-a repriza (ultima) a acestui meci demential :

Ulterior Frazier si-a aparat centura cu succes de 2 ori in fata lui Rond Stander si Terry Daniels, pentru a o pierde in fata unui alt „sacru” (spun unii, nu eu) al careului magic – George Foreman… Dar astea sunt detalii, caci incepand din seara cu pricina, destinul si cariera de boxer a lui Frazier, vor ramane implacabil legate de cea a adversarului sau de suflet, Cassius Clay, alias  Muhammad Ali (pentru tinerii de astazi)… Si imi pare rau ca a trebuit sa fie asa, dar si de cea a lui Foreman, care probabil a insemnat sfarsitul carierei pugilistice a lui Joe Frazier. Erau triunghiul de aur (si la propriu si la figurat) al boxului mondial, epoca de aur a categoriei… Bai oameni buni, nu stiu cum sa va explic… Daca si mama, absolut paralela cu sportul, statea noptile sa vada meciurile… ce sa mai zic!?

O asemenea epopee nu putea sa ramana fara urmari. Astfel  revansa asteptata de toata suflarea planetei (si nu este o exprimare metaforica) a avut loc un an mai tarziu, moment in care parintii mei au decis sa vada meciul la prieteni  refuzand sa ma ia cu ei si sa riste experienta din anul precedent. Asa ca s-a hotarat cu orice risc sa fiu lasat singur acasa ca sa ma „destrabalez” in voia mea, sperand ca la 4 dimineata voi fi fost totusi adormit… Mai bine, pentru ca acel meci castigat de „frumushal”, a fost in opinia mea, atat cat ma pricepeam pe atunci, un jaf la drumul mare. L-am trait la intensitati (maxime); cu siguranta mi-as fi speriat cumplit si iremediabil parintii, care s-ar fi interogat „grav” despre odrasla lor cea mica… Nu stiu sau nu as spune ca meciul a fost al lui Frazier, dar cel putin un egal merita cu siguranta. Acum dupa 43 de ani privindu-l si tot am aceeasi impresie – mai jos tot meciul (sonor de foarte proasta calitate):

Cred ca dupa decizia respectiva Cassius in mare campion ce a fost – si va ramane in inimile tuturor – nu putea sa traiasca cu gustul amar al unei victorii indoielnice. Si cum ambii nu suportau incertitudinile in viata,  iata-i peste un an, consumand cel de-al 3-lea episod al acestei epopei care va ramane in istorie sub numele de „Thrilla in Manila” („Fiori in Manila”). Numele acestui spectacol, odisei, nici nu stiu cum sa o numesc, spune tot despre ce s-a intamplat in 1975 in capitala filipineza… Istorie!? Poveste!?… Daca nu de dragoste, cu siguranta de respect si admiratie vesnica si reciproca, care se va fi incheiat poate doar in 2011, odata cu moartea lui Joe… dar poate ca nici atunci :

Meciul a fost intrerupt in repriza a XIV-a de catre antrenorul lui Joe SF (Eddie Futch) pentru ca acesta avea ochii atat de umflati incat nu mai puteau vedea, spun unii, „nici macar lumina”. Imi pare rau pentru fanii neconditionati – eu insumi un admirator infocat al marelui campion – dar „The Greatest” nu a reusit sa ma convinga; aproape ca-i simteam dezamagirea si exasperarea din spatele ecranului. De altfel, dupa partida, Muhammad Ali a declarat : „a fost lucrul (experienta) cel mai apropiat de moarte pe care l-am cunoscut (am trait-o)” .

Eu personal l-am vazut dominant si agresiv in toate cele 3 intalniri pe Joe Smokin… poate mai putin in ultima dintre ele, dar tinand cont de diferenta de talie 11 cm la inaltime, 16 cm la alonja 9-10 kg in gabarit, toate in favoarea lui Clay ZEUL, pentru mine JOE ramane EROUL acestei epoci. Meciurile cu Foreman – „TITANUL” categoriei la acea vreme –  au fost IMPOSIBILE pentru ca pur si simplu diferentele despre care vorbim, 13 cm la inaltime, 23 de cm la alonja si 16 kg la gabarit , chiar nu mai puteau fi compensate de talent, tehnica, vointa sau darzenie… Si mai mult decat oricare dintre aceste „handicapuri” a fost faptul ca Joe SF era practic orb de ochiul stang inca din 1960, in urma unui accident survenit cand avea doar 16 ani; fapt de care nu s-a stiut nimic la acea epoca, mai putin antrenorul sau, pentru ca altfel si in mod normal, acesta nu ar fi avut niciodata dreptul sa boxeze!

Si chiar si sanatos fiind, ce ne-au livrat de-a lungul vremii cei DOI, nu neaparat in ansamblul carierei lor, ci doar in intalnirile dintre ei – momente epice si eroice de istorie a boxului – vor fi lasat cu siguranta urme ireversibile asupra starii lor de sanatate; probail ceva la limita dintre viata si moarte, in sensul propriu al expresiei.

Citindu-i biografia sau cand ma napadesc amintirile nu pot rezista. Toate la un loc ma fac cumva sa ma „moi”, ba chiar sa vars si o lacrima de parere de rau parca „confuza” ; un amestec de tristete, nostalgie si frustrare… Greu de explicat, de parca ar fi fost frate-miu sau vreo ruda… Sau cine stie, poate pentru ca JSF s-a nascut si s-a stins din viata in aceeasi zi – cea in care imi sarbatoresc aniversarea… Si poate ca de aia m-am si „indragostit” de el la televizor imediat ce l-am vazut… cand aveam doar 6 ani si ca orice copil aveam nvoie de eroul meu secret…. dar de ce el!?… Pai uite de aia!!!

Ce alta incheiere mai frumoasa pentru acest articol in memoria lui Joe S.F. – (refuz sa scriu a marelui campion) – putem gasi, decat cea pe care ne-o ofera insusi „artistul”.  Este o intepretare romantata si biografica a faimosului hit al lui Frank Sinatra (My way), pe versuri proprii,  de  Joe „Smokin” Frazier. Dupa ce a incetat sa boxeze printre multe alte aventuri, Joe SF ca oricare baiat din sud care-si respecta originile si cultura, a avut si un grup de R & B – The Knockouts!!!– :)… O tentativa care a reusit mai putin doar din cauza ingustimii, prostiei si reavointei celor multi.. Acum fiti sinceri(!), ce parere aveti(?), chiar nu suna bine muzica lui Joe !?…Hai sa fim seriosi!

Voi incheia pe post de epitaf cu un comentariu pus de un fan pe youtube (cu toate ca-mi plac „raperii”): 

„I remember back in the day, when Joe was singing songs like this one, with „The Knockouts”, and people were saying that he should just stick to fighting and forget about singing. But I’ll tell you what…almost 40 years later, hearing this now, I can say that he sounds better than all the crummy rappers and probably about 80 percent of the so-called male vocalist out there today! A big thumbs up for you on this song, Champ, may you RIP!!!”

Odihneste-te in pace Joe!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: