Sportlogic

Archive for Februarie 2013|Monthly archive page

Protejat: Vizioneaza Timothy Bradley vs Ruslan Provodnikov

In Comunitate on Februarie 27, 2013 at 4:58 PM

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Anunțuri

Cei de la FRR mi l-au luat pe Che Guevara, dar mi l-au lasat pe Josh Lewsey

In Comunitate, Sport si societate, Sport viata si destine on Februarie 16, 2013 at 12:12 PM

Cuvant inainte – Zau nu este laudarosenie sau aroganta…ci doar mandrie!!! … Intotdeauna incerc sa public si sa-i dau exemplu pe toti jucatorii de rugby care ies de pe cararile batatorite ale scenariului  destinului probabil de „jucator retras din activitate”. Aceasta este de fapt motivatia noastra ori de cate ori un „baiat de-al nostru” se apuca sa faca ceva neobisnuit, cum sunt recentele cochetarii cu lumea boxului a celor 2 „simpatici din sud”. Desi in cazul lor acestia ar da un sport pe altul si mare diferenta nu ar fi; poate doar o tranzitie mai „domoala” in „zona plata”. As fi vrut sa scriu si despre Che Guevara – nu ca as indrazni sa-i pun pe cei 2 in aceeasi oala cu marele Che –  dar am facut greseala sa le soptesc celor de la FRR (domnului Matei) pontul si mi-au luat-o inainte :)… Bai frate ce foame de imaginatie, pana si subiectele de articol ti le iau astia… Dar mi-am invatat lectia si uita ca mi-am tinut gura, am pus subiectul in “stand-by” si am reusit sa mi-l salvez pe Josh Lewsey. Asta da rugbist nu Che Guevara 🙂

…Evenimentul despre care vreau sa va povestesc s-a petrecut in 2010 ; poate parea cam tarziu pentru un articol, dar „ineditul” si memoria unei astfel de aventuri ramane istorie, oricine ar fi cel care ar participa la ea (chiar si „dumneavoastra”) scapand oricarui criteriu  impus de genul actualitati sau „breaking news”. Intamplarile de acest gen au fost si vor fi oricand subiect de articol indiferent de data la care au avut loc si mai ales atunci cand este un caz unic, relativ original si istoric pentru cultura comunitatii rugby. Pana la urma pe vremea aceea nici nu exista blogul. Dorinta mea este cu atat mai mult explicabila, cu cat sunt un iubitor al muntelui si incerc sa anim si un grup de activitati outdoor… Da(!), cum spuneam, „baietii nostri” sunt F-A-N-T-A-S-T-I-C-I si cu siguranta U-N-I-C-I!

___________________________

Josh Lewsey

___________________________

Inainte de poveste sa ne amintim cine a fost Josh Lewsey – Pentru cei cu lapsus 🙂 sau care nu-l cunosc,  este fostul centru si „universal soldier” al celor de la London Wasps in perioada cand acestia dominau Europa si fundasul (sau aripa) nationalei Angliei care a castigat Cupa Mondiala in 2003 si finalista in 2007. Intre 2003 si 2008 a acumulat in total 55 de selectii in echipa nationala (cu intreruperi datorate accidentarilor) si a inscris 110 puncte, toate din incercari. A mai fost selectionat de 3 ori in British Irish Lions – „editia” 2005, a castigat 4 titluri de Campion al Agliei – 2003, 2004, 2005, 2008 si 2 trofee Heineken Cup (un fel de Champions League in rugby), in 2003 si 2008. Pas mal !… (N.A. – din pacate nu avem foarte  multe imagini cu el jucand – urrmariti „blondul”cu numarul 12 la inceput, dupa care 14, etc. 🙂 de la echipa in negru.

Ati inteles, Josh era un jucator complet ; un aparator desavarsit si feroce, purtator de balon turbat, paseur dibaci si un cosmar, un jucator letal pentru absolut toate apararile lumii ; era cel care facea mereu rocada aripa-fundas cu Jason Robinson la nationala, alt om cu „O” mare si  jucator M-O-N-U-M-E-N-T-A-L.

In perioada sa „de glorie”, Josh era preferatul celor din media, eclipsand legende absolute ale rugby-ului insular (si mondial pe atunci) – Wilkinson, Robinson, Johnson, Dalalglio. Acesta era incarnarea perfecta a modelului social pentru tineri – comunicativ si deschis in contrast cu rigiditatea lui Johnson, relaxat si „cool” comparativ cu timidul si prea seriosul Wilkinson, jovial-amical in contrast cu agresivitatea lui Dalalglio, „good looking”, modest si tough (dur). In plus, era si singurul dintre toti colegii sai de nationala sau club, care a ajuns acolo din „filiera amatori”, destul de tarziu numai si numai datorita talentului pur, fara „fortari”,  spre deosebire de altii care mancasera rugby pe paine inca din „fase” si urmasera tot felul de programme de performanta, loturi de prescolari :), juniori, etc… Mai mult, Lewsey  era si singurul care avea cu adevarat „o meserie”, care mai facuse si altceva in viata sa decat sa „dea pase si placaje”; Josh fusese ofiter activ  (de artilerie ce-i drept…nimeni nu este perfect :)) al armatei regale si participase chiar si la campanii de razboi.

_______________________________

…. Si acum povestea acestei aventuri unice in analele istorice si recente ale comunitatii internationale rugby!

In 2009, la varsta de 33 de ani, Josh Lewsey, literalmente in plina glorie – tocmai castigase campionatul si Heinken Cup cu echipa sa de club WASPS, a decis sa se retraga din activitatea competionala – „sa-si agate ghetele in cui” cum se spune. Mai mult, Lewsey ia lucrurile asa cum vin si spre surprinderea tuturor isi ia un job de  „contopist full-time” – trebuie sa recunoastem, ceva destul de neobisnuit la un  campion si in general, la un ex-pro oricare ar fi sportul din care acesta provine.

…Pana la urma Lewsey nu duce chiar o viata plictisitoare. Din cand in cand mai toarna cate o reclama, este invitat la evenimente mondene sau la tot felul de actiuni sociale-filantropice, indatoriri de care fostul jucator in calitate  de „celebritate”, fost campion mondial si cetatean  exemplar, se achita voluntar si cu brio. Evident aspectul financiar nu este o problema pentru el. Cu toate acestea Josh duce o existenta absolut discreta de „Monsieur tout le monde” – de anonim –  de parca nimic nu s-ar fi intamplat nicicand in existenta sa, de parca nimic nu l-ar „atinge”, de parca Cupa Mondiala, trofeele si toata gloria nu ar fi fost decat un vis.

Dupa aproape un an de munca de birou (deja prea mult), impreuna cu un fost coleg de armata decid sa incerce ceva neobisnuit: pretextul –  o actiune cu caracter filantropic; motivul real – ar fi interesant de stiut; isprava lor – nici mai mult nici mai putin decat  o ascensiune a muntelui Everest (8848 m) si atentie, nu oricare, ci pe versantul nordic al acestuia – cel din imagine.

Everest_North_Face_tspre_Base_Camp

Muntele Chomolugnma (Everest) 8848m – Fata Nordica

…Celebra North Face, atat de renumita incat a inspirat pana si numele unei marci destul de apreciate  (nu de toti :)) de echipament montan, care la lansare nu faceau decat produse de culoare neagra in semn de doliu sau omagiu adus celor care s-au incumetat sa o infrunte si au pierdut „intr-un fel sau altul partida” (marketing „toxic” chiar!… culoarea neagra este contraindicata pe munte :))

… Si iata ca in Aprilie 2010 la 3 luni dupa anuntul public despre intentiile sale, Josh pleaca hotarat sa placheze muntele Everest sau „ultima frontiera a aventurii/a lumii” cum l-au numit toti cei care au jurat iubire si credinta vesnica adrenalinei.

Everest nu este un teren de joaca. Josh fost militar si jucator pro de rugby merge pentru prima oara in existenta sa la bal cu moartea… „de adevaratelea”! Iar aceasta din urma nu-l va „dezamagi”.

Drumul catre „Varful Lumii” este presarat cu „memoria” celor morti si ideea ca el sau colegii sai ar putea deveni unul dintre cele peste 200 de victime pe care acest munte le-a facut in ultimii 20 de ani, il „jeneaza” putin…Evident!… Vi se pare putin!? Nu chiar. Acolo ajung cei mai bine pregatiti si echipati, ghizii si serpasii sunt specialisti absoluti care cunosc fiecare piatra sau colt de gheata. Daca in aceste conditii – intr-o epoca in care se mai pot prevedea cat de cat schimbarile meteo, echipamentul este de o calitate exceptionala si ofera protectie aproape perfecta, ghizii sunt supercompetenti, mijloacele de comunicare si logistica de interventie impresionante, medicina de urgente performanta, sistemele de monitorizare si alerta super eficiente, etc – inca mai mor 10 dintre cei mai buni si mai antrenati insi pe an  – (de fapt in 4 luni cat dureaza sezonul „deschis”) – va dati seama cam ce inseamna o astfel de expeditie !? Cei care reusesc sa treaca deja de 6000 m. se pot considera ca fiind niste tipi daca nu alesi, cel putin de…”nadejde”.

Lewsey trece peste aceste sentimente pe care nu le va lasa sa-l bantuie, sa-l invadeze. Sunt doar franturi de gand in momentele in care mintea sa nu-si gaseste punct de sprijin din cauza oboselii. Nu are sens sa-si faca griji, ba mai mult, nu trebuie sa si le faca, panica fiind dusmanul de moarte al alpinistului. Cauzele unui posibil esec nu pot fi foarte multe; ratacire sau accidente din cauza unei meteo defavorabile (sa-i spunem cumplite, caci conditiile sunt cu adevarat extreme), avalanse, epuizare, conditia sau starea sanatatii alpinistului datorate lipsei de oxigen si presiunii atmosferice scazute. Un lucru este sigur pe Everest nu prea se mai moare de la inghet… Ori Josh si expeditia pareau sa aibe noroc ; vremea era frumoasa si fara risc de avalansa, erau bine echipati, zdraveni ca niste tauri si mai ales avea kit-ul de O2 cu el respirand „in full-regime” bunul si sanatosul aer de butelie :)…  Totusi printre altele, o nedumerire ii paraziteaza gandurile… Doar asa „in treacat”;   Josh nu intelege cum inca de mai pot muri asa de multi?… OK totul este destul de greu, dar de ce acesti oameni pleaca in asemenea expeditii fara sa-si ia toate masurile de precautie – meteo favorabila, ghizi,  echipamentul si tot necesarul care sa-i pazeasca de surpize sau riscuri si care sa le asigure supravietuirea!?

Pe Everest urca doua tipuri de alpinisti; cei semeriti si cei puristi. Cei smeriti, sunt cei care aleg traseele cunoscute, au ghizi si carausi, provizii, medic, etc., se aclimatizeaza, urca cu butelii de O2. Greu de imaginat cum de „reusesc totusi” sa moara. Este adevarat ca din cand avalansele pot lua prin surpindere chiar si pe cei mai prevazatori. Cei puristi in schimb, „cei mai buni dintre cei buni”, urca in solitar sau maxim cate 3-4, nu se adapteaza treptat la altitudine – vin, urca si pleaca  asa cum dumneavoastra ati face o tura pana la supermarket, dar mai ales NU folosesc butelii de O2, ceea ce pentru 99 % dintre noi ar fi moarte sigura.

Intrebarile pe care Josh si le pune, nu sunt nici pe departe obsesii, ci par mai degraba nedumeriri trecatoare, subiecte care sa-i ocupe mintea si care sa-l ajute sa uite de oboseala si de durere, fiindca da, acolo sus, multe dor! El stie foarte bine ca desi exista zeci de scenarii posibile care pot oferi doamnei cu coasa motive suficiente ca sa te ia cu ea in lumea celor bravi si ghinionisti, singura cauza careia nimeni nu-i poate supravietui este lipsa oxigenului. Daca restul depind intr-o oarecare masura de capacitatea omului de a le face fata – le mai poti pacali sau infrunta – fara O2 nimeni nu „mai poate nimic”… „Atunci la ce bun tot acest risc!?”… Poate ca ar trebui sa va spunem ca cei care mor in astfel de circumstante –  cu cea mai fumoasa si grandioasa panorama in fata ochilor si la picioarele lor, la capatul puterilor, purificati de efort si de frumusetea Pamantului,  nu merg nici in rai si nici in iad. Ei au un club al lor, aparte, de privilegiati!… Niste adevarate VIP-uri!

… La cateva sute de metri de varf, Josh marcat vizibil de efort, avea mintea care jongla cu astfel ganduri pentru a ramane in continuare motivata sa livreze ultimul efort cand iata, „se intalnesc” cu corpul unui japonez – un purist – care plecase cu 2 zile inaintea lor sa atace varful. O senzatie trecatoare de neliniste il cuprinde parca din nou, dar incepe sa se concentreze asupra efortului si uita… Din nefericire, gandurile sale nu fusesera deloc absurde si intrebarile sale isi vor gasi din pacate raspuns. Totul era prea frumos ca sa fie adevarat. Vremea incepe sa se deterioreze brusc – furtuna, viscol si… avalanse. Niciuna dintre ele nu pica bine mentalului deja epuizat al membrilor expeditiei… Dar cand vin toate impreuna!? Si cum un rau nu vine niciodata singur, la „DOAR” 152 de m de varf, am pus ghilimele pentru ca 152 de m de diferenta de nivel pe Everest pot insemna eternitatea, lui Josh i se strica aparatul de oxigen. Ce speritura !? Si face bine face sa se sperie, fiindca situatia devine cel putin „serioasa”. Fara sa se gandeasca prea mult , porneste intr-o cursa contraconometru spre altitudini mai joase.

Daca ascensiunea avea la baza o ratiune filantropica, coborarea s-a transformat brusc intr-o cursa pentru viata sa… Doar ca la coborare era „singur”. Era de fapt cu tovarasul sau, dar acolo sus tot singur inseamna. Cu exceptia cazurilor in care toti membrii expeditiei vor sa coboare sau de vreme imposibila, ghizii nu prea se intorc cu cei care abandoneaza… Si iata-i livrati destinului lor, pe un traseu despre care nu aveau habar pentru ca la urcare erau prea epuizati ca sa mai vada altceva in fata ochilor decat varful propriilor bocanci. La intoarcere drumul pare un fel de prapastie alba unde reperele sunt inselatoare si ochiul strainului nu poate aprecia distantele (alb pe alb, fara copaci sau alte repere) nici atunci cand este frumos si senin afara, darmite sa gasesti un traseu pe viscol si vizibilitate proasta, manat de griji si de gravitatie pe deasupra.

Dar cat de repede poti sa cobori de la 8700 de m altitudine pe versantul nordic !? Pe masura ce coboara, Lewsey realizeaza ca este foarte aproape sa devina unul dintre cei destul de numerosi care si-au oferit viata in ofranda zeului munte (sau muntelui zeu). Oare cum este cand una dintre cele mai faimoase destinatii turistice, este drept nu una de masa, probabil cel mai spectaculos peisaj montan – acoperisul lumii – este de fapt un cimitir; un drum „presarat cu cadavre”. Stim ca oamenii si corpurile lor devin aproape invizibile in peisajul montan in general, darmite pe Himalaya, uriasul uriasilor. Chiar asa si  este! Daca v-ati aventurat la munte in zone mai salbatice spre varfuri, nu puteati sa nu observati  ca noi oamenii  disparem in frumustea si maretia covarsitoare a peisajului; pana si tovarasul la 50 de metri in fata noastra pare mic si departe 🙂 . Totusi, fara oxigen, fara foarte multe solutii, credem ca acest aspect al grandorii tinde sa se estompeze in perceptia alpinistului si „micimea umana” despre care vorbim, incepe sa dobandeasca alte semnificatii in mintea sa.

Pe de alta parte, daca va amintiti despre ce va spuneam despre „clubul VIP”, pana la urma poate ca este o sansa unica in viata…sau „in moarte”. Ce poate fi mai frumos si spectaculos decat sa ai parte de un ultim „powerpoint” cu cel mai impresionant si „absolut loc” de pe planeta – din nou superlativ la superlativ nu este din greseala  ci probabil singura expresie care ar putea cuprinde cu adevarat ce se intampla acolo sus. Poate ca nu este cea mai rea optiune  – nici ca loc si nici ca scenariu de viata (sau de moarte) pentru un sfarsit fericit sau pentru o „retragere” in plina glorie.

…Dar noroc ca Josh nu a cedat tentatiei. Nu sunt chiar putini aceia care o fac. O fi trait el Lewsey spaima vietii lui, sau o fi dobandit el vreo viziune filozofica despre existenta, dar instinctul de supravietuire, disciplina militara, vitalitatea si caracterul construite pe terenurile de rugby, l-au ajutat sa treaca peste acest moment „exctatic” sau poate de descumpanire… Nu vom sti niciodata.  Se spune ca toti cei care au trecut prin asemenea momente,  au dificultati mari in „a se decide” daca ceea ce li s-a intamplat a fost „rau sau bine” . Nici nu ar vrea ca experienta sa se repete, dar pentru nimic in lume nu ar ezita sa faca aceeasi alegere daca cumva viata nu i-ar fi dus  „si pe acolo”.

Lewsey si prietenul sau decid sa coboare pana la Base Camp (aproximativ 5400 de m) care este punctul de plecare al expeditiilor si cel terminus pentru aprovizionarea logistica din lumea civilizata. Acolo exista si un centru medical „cu de toate”. Mai sus de aceasta altitudine elicopterele nu pot urca din cauza rarefierii aerului. Este si limita de risc in cazul patologiilor legate de marile altitudini. Nu este chiar o altitudine de confort, dar este cu mult mai bine si mai sigur  chiar si decat la 6000 de m.  Cei care se „grabesc” pot cobora de la 8700 la 5400m in doua zile, cu riscul unui efort sustinut, oboseala, deshidratare, epuisare si restul consecintelor. Pe traseu mai sunt baze unde poti gasi energizante, apa, medicatie si tot ce este nevoie ca sa te refaci, cu conditia sa nu faci halte foarte  lungi sa nu te lasi tentat de ideea de a te odihni doborat fiind de dureri, ameteala, oboseala (chiar si lesin) care pot aparea in maxim cateva ore din momentul intreruperii alimetarii cu O2. De la 24 de ore in sus, pentru a supravietui este nevoie de medicatie speciala preventiva – Acetazolamide, Dexamethasone Nifedipine, etc. – impotriva aparitiei formelor de edem si care sa ajute la mentinerea unei capacitati minime de efort.

In cele din urma si din fericire Lewsey si pritenul sau vor trece ” linia de sosire” bine sanatosi, in ceva mai putin de 48 de ore, chiar si in ciuda unei experiente alpine relativ modeste. Nu stim cum de au resusit sa mentina acest ritm de coborare, iar singura explicatie nu poate fi gasita decat in doze masive de susinatoare si medicatie.  Daca ma intrebati pe mine, cred ca senzatia de „dincolo de limite”  vine din lipsa lor de experienta. Chiar daca acolo sus putini ar face fata, presupun ca pentru un obisnuit al versantilor, un salvamontist, un astfel de scenariu face parte din  „cotidian”.  Bine inteles unul nedorit, nimeni nu este masochist, dar pana la urma inevitabil atunci cand iti petreci o mare parte din timp in astfel de incercari. Este dificil de stabilit un standard;  limitele noastre ne apartin , iar perceptia fiecaruia despre ceea ce ar putea fi extrem si extraordinar este complet subiectiva.

Realizarea celor doi ramane totusi una impresionanta. Cunoastem cazuri de tipi care  se pregatesc „o viata” ca sa faca un 6000 un 7000 de m si nu reusesc. Sa ajungi la 8700 pe Everest si pe versantul nordic pe de-asupra, nu este dat oricui. Nu mai este ce a fost, dar nici floare la ureche nu e. Iar coborarea a fost cu siguranta un chin fara sfarsit. Nici nu am sti sa spunem care dintre momente a fost mai de isprava. Sa reuseasca in  3-4 zile la 8700 m.  – chiar si asistat este foarte greu; multi isi inchipuie ca se sta cu masca non-stop, ori aparatul de O2 se aplica doar atunci cand nu se mai face fata, ca sa previna aparitia simptomelor – sau sa reuseasca o coborare  la 5400 in mai putin de 48 de ore, fara O2. De altfel autonomia unui astfel de accesoriu este de 5-8 ore de folosinta continua, depinde de tipul kit-ului. Rezerva de O2 va dura in functie de ritmul de folosire al utilizatorului si bineinteles de cel al ascensiunii. Sunt indivizi, de regula „puristii, care au reusit ascensiunea in 16 ore si sunt expeditii care au avut nevoie de o spatamana. La o ascensiune care dureaza mult din cauza conditiilor meteo imposibile, este evident ca poti ramane fara rezerve de O2 destul de repede. Probabil ca in bazele intermediare au gasit butelii care le-au permis sa respire o gura de…”aer proaspat”.

Pana la urma exista o justitie in toate nu-i asa !? Din pacate (sau din fericire) legea compensatiei nu a functionat pentru el. Situatia trebuie sa fi fost cu atat mai dura pentru Josh cu cat are o constitutie robusta (chiar foarte robusta), iar persoanele cu masa musculara dezvoltata si in forma fizica generala de exceptie (oricat de absurd vi se poate parea) de regula sunt cele mai sensibile la raul de altitudine si evident la  lipsa de oxigen ; o masa musculara importanta are nevoie de mult O2. In urma metabolismului in conditii de insuficienta in O2 rezulta cantitati mari de deseuri catabolice pe care organismul nu are timp sa le elimine in ritmul in care le produce. Imaginati-va o febra musculara care se intensifica fara oprire chiar si atunci cand nu faceti nimic. Si chiar daca ar reusi sa le elimine o face cu pretul unui ritm accelerat si devastant de dezhidratare care de multe ori poate insemna inceputul sfarsitului. Este un fel de cerc vicios din care nu stii niciodata daca, cand si cum vei iesi. Cata apa poti sa iei cu tine la 8000 m. altitudine !?. Daca crezi ca ai timp si unde sa te asezi si sa topesti gheata, inseamna ca esti un optimist sau ca te-ai asezat ca sa-ti dai ultima suflare.  S-ar putea ca din cauza insuficientei O2, focul salvator sa nu fie dacat o mica flacara plapanda, palpaind si gata sa-si dea ultima suflare inainte ca tu sa-ti gasesti in rucsac vasul pentru topire. Secretul este sa nu te opresti, cu speranta ca organismul tau va rezista lipsei apei si supraincalzirii. Un numar insemnat dintre victime au sfarsit datorita deshidratarii in mijlocul unui desert de gheata si zapada din cauza supraincalzirii corpului pe fond de efort (alta consecinta a dezhidratarii) la -30 C. Ati citi bine cifra – supraincalzire la  minus treizeci de grade Celsius.

Pe versantul nordic si fara O2, nu poti cobora mai rapid de 500-1000 de m diferenta de nivel „pe zi”. Ziua fiind in functie de conditii si de capacitatea de efort a subiectilor – de la 2 ore la 6 ore, desi fara O2, 6 ore pare apropae imposibil. Traseul nu-ti da voie – este unul lung si „lent”, iar „coborarea nu este de loc cea mai usoara dintre momentele unei ascensiuni”Multi, foarte multi dintre cei care au murit, au cedat pe drumul de intoarcere. 152 de m diferenta de nivel pe North Face pot insemna de la 2 la  5-6 ore de efort sau poate chiar  eternitatea fie ca sunt la urcare sau la coborare; este  in functie de conditia alpinistului, gradul sau epuizare si de conditiile meteo. Iar vremea la munte, mai ales la 8000 de m altitudine este ultimul lucru pe care sa-l poti prevedea chiar si cu o ora inainte. Totul se poate schimba in interval de secunde, din rai sa te trezesti in „iad” (dar fara flacari) si invers, cand crezi ca nu mai ai nici o sansa sa-ti surada norocul care de cele mai multe ori arata ca o raza de soare.

Daca Josh continua poate ca ar fi reusit SAU NU… Sa urce sau nu (!?)…  Sa se mai intoarca sau nu ! In astfel de decizii economia efortului si a rezervelor joaca un rol determinant si cuvantul de ordine este prudenta. Sute de alpinisti au fost gasiti morti la cateva sute (ba chiar si la zeci) de metri distanta (nu diferenta de nivel) de bazele de refugiu, pentru ca nu au mai avut „forta” (rezervele) sa ajunga pana la baza unde ar fi gasit adapost. Aceste refugii chiar daca nu sunt populate tot timpul, pot oferi adapost inestimabil in caz de vreme rea si in care cu putin noroc se poate gasi tot ce este nevoie pentru „revitalizare” – pentru a se incalzi, alimenta, truse de prim ajutor, echipament – toate lasate in urma de cei care au coborat si care stiu cat de pretios si vital poate fi cel mai mic ajutor in situatii extreme. Le lasa acolo cu speranta sau convingerea ca vor putea salva viata celor care au avut mai putin noroc decat ei. Face parte din cultura muntelui… Acolo, nu si aici. Aici unii lasa doar ambalaje goale, peturi si… tristete.

Josh ajunsese la altitudinile mari asistat (cu butelie de O2), probabil ca nici corpul sau nu era foarte adaptat la conditiile de efort in hypoxie (lipsa de oxigen) care in regim hypobaric (presiune scazuta) creste exponential riscul de accident vascular. In aceste situatii impactul lipsei de O2 ar fi avut consecinte inca si mai rapide si grave asupra sanatatii sale. Moartea nu este singurul pericol ; sunt unii care au ramas „legume pe viata” din cauza accidentelor cerebrale. Nici nu este nevoie sa fim atat de prapastiosi si sa megem atat de departe in pesimismul nostru. Cei cu constitutia lui Lewsey 1.8om si 90 de kilograme de „carne macra”, sunt candidati la suferinta sigura ; dureri musculare infernale apar cu mult inainte de riscul aparitiei edemului pulmonar sau cerebral. Sunt momente in care pana si simplul gest al unei genoflexiuni se transforma intr-o tentativa eroica demna de un ascet in cautarea mantuirii. Pot fi momente in care nu stii in ce pozitie sa te asezi, te cuprinde ameteala, cefalea si senzatia de voma si nici macar nu te poti ridica in capul oaselor fiindca fiecare fibra a muschilor tai doare cumplit, cel mai mic efort devinind o corvoada de Sisif. Nu stim daca Josh a trecut prin toate astea. Stim doar ca a reusit sa scape sanatos si asta nu este putin lucru.

Din expeditia de 15 persoane in care a plecat „colegul nostru”, in varf au ajuns doar 4. Intors la Base Camp, acesta a asteptat inca cateva zile in eventualitatea ca va primi kit-ul de O2 comandat pentru a mai face o tentativa, dar vremea rea a facut imposibila orice aprovizionareJosh a trebuit sa se resemneze cu inca o „finala ratata”, bucuros pentru camarazii care au reusit si cu o senzatie de frustrare din cauza ghinionului sau, de parca ceva sau cineva ii refuza  sistematic emotiile si bucuria triumfului absolut – ultima fusese finala RWC din 2007 … Ma rog, daca putem spune asa ceva despre un tip cu palmaresul sau si daca el ar fi avut voie sa gandeasca astfel dupa cariera pe care a avut-o.

In 2007, Lewsey era o piesa esentiala in efectivul englez, determinant in forta de atac, era omul care putea schimba soarta unui meci. Din pacate se accidenteaza grav in semifinala contra Frantei, si culmea, chiar in urma marcarii eseului victorios care ii va califica echipa in finala contra Africii de Sud… Official, proiectul ascensiunii a fost destinat sa stranga fonduri pentru tratarea sindromului post-traumatic al soldatilor care au praticipat la razboiul din zona Golfului. Sa nu uitam ca Lewsey a fost militar de cariera. Dar oare pentru el aceasta experienta era doar atat si putin zel excentric de „inca tanar si nelinistit” ? Ar fi putut derula o sumedenie de alte proiecte pentru a-si ajuta fostii camarazi. De altfel asta a si facut mai tarziu.

Ceva ne face sa credem ca aceasta ascensiune sau provocare avea si alte semnificatii.  Campionul nostru facea „CAUTARI” ; ba mai mult avea nevoie de ele. Statisticile abunda in fosti militari sau campioni, chiar si sportivi nu neaparat de cel mai inalt nivel,  aproape inadaptabili la viata sociala de „dupa”. Tipi care atunci cand au pierdut contactul cu rigorile disiciplinei sportive, adrenalina competitiei si euforia performantei si-au pierdut complet busola si sunt expusi tuturor formelor de exces.  Actualitatea tocmai ne-a mai facut „cadou”; avem un exemplu recent in persoana campionului sud-african de sprint, Oscar Pistorius, care si-a impuscat zilele trecute prietena. Probabil ca singurul din lume care nu va cunoaste nicicand asemenea nelinisti va fi Sir Wilko, desi nici pentru el nu as baga mana in foc, ca parca prea greu ii vine sa se lase. In rest toti au nevoie de multa atentie si suport in perioada imediat urmatoare retragerii… Ca si oamenii obisnuiti de altfel, dupa ce ies la pensie. Suntem aproape siguri ca domnul Lewsey si toti cei  „ca el”, indivizii cu „cadranul setat in dreptul cifrei de 100% „, avea si au mare nevoie de emotii, bucurii, frisoane, adenalina, poate chiar si de o victorie suprema, finala, care sa-l fac sa uite sau sa-si aduca aminte de finala RWC 2007 si „tot restul”.

…Fondurile le-a strans si in cele din urma a inteles ca episodul de pe Everest nu a fost nici pe departe un esec, ci dimpotriva !!! Acum tine conferinte despre aceasta experienta si ceea ce a reprezentat ea pentru el si constructia (evolutia) sa ca individ dupa retragerea din competitie. Cine stie !?… In orice caz pare sa fie un exemplu bun despre ce poti sa faci cu viata ta dupa ce ai stat doi ani in transee prin zonele de conflict ale globului, dupa care te-ai hotarat sa devii „fost” campion mondial si star al sportului cu balonul oval!… Si aici nu pot sa nu ma opresc sa fac o pauza si sa ma gandesc la baietii nostri si la ce deshideri le ofera viata dupa o cariera de rupt oase pe un salar de mizerie si mai ales intr-un cadru in care practica acestui sport releva mai mult de domeniul masochismului decat de cel al pasiunii. Numai cand le vad fetele celor de la FRR, arbitrii, unii antrenori sau fata lui BOC batand penalty-uri si deja aproape ca-mi dispare pofta de orice.

…Dar sa revenim la povestea noastra…

Dupa ascensiune Lewsey a inceput sa predice peste tot in jurul sau incurajandu-i pe toti cei care treceau prin situatii similare „sa caute”, fiindca „vor gasi”. Da(!), sigur ca exista o viata dupa armata, razboi, sport, campionate mondiale si in afara rugby-ului, ba inca sunt multe lucruri extraordinare care merita traite; nu miai avea mult si era la 2 pasi sa spuna ca regreta timpul pierdut acum cand a apucat sa inteleaga cu adevarat complexitatea vietii si a lumii… Dar dupa cum stim cu totii „nu se rupe hamul cand vrea calul”, iata ca ironia sortii mereu pusa pe „anecdote” face ca la 3 ani dupa retragerea sa, in 2011, pe fondul unei serii nemaintalnite de accidentari , cei de la London Wasps raman practic fara efectiv. Acestia disperati il cheama in urgenta pe fostul lor centru. Si cum “once a WASP, forever a WASP” Josh a debarcat in tromba in vestiare – ca si cum fusese plecat doar o saptamana in vacanta la munte – si dupa 5 zile de “joc de glezne”, iata-l intrat pe teren in etapa urmatoare la meciul cu Leeds. Lewsey a ramas (titular) alaturi de fosta sa echipa de club 6 luni pana la incheierea sezonului.

De atunci  Lewsey  este cu viata ; cate „un munte” sau un triatlon din cand in cand (mereu chestii caritabile), o casatorie cu o bomba, Vanessa, urmata de o dragoste cu Amy Williams – campioana olimpica la skeleton (in mod normal pe Sport.ro ar fi scris vezi aici ce bunaciune si-a tras Lewsey – http://i.telegraph.co.uk/telegraph/multimedia/archive/01582/Amy_Williams_1582889c.jpg), si s-a pus pe facut tot felul de joburi plictisitoare un fel de manager pe la PricewaterhouseCoopers, iar in ultima vreme pare sa fi intrat intr-o „combina” care mie unul imi scapa –  sale trader la  Citigroup Global Markets Ltd –  :).

Ce tip linistit si ascuns dar in acelasi neastamparat!?… Oare cum reuseste ? Ma rog se mai da el in specatacol din cand in cand; spre exemplu pe 24 februarie va tine o conferinta la Royal Geografic Society despre … „Provocarile si problemele personale dupa o cariera militara sau in sportul de performanta” :), in care vorbeste despre linistea pe care si-a gasit-o in meseria sa de „contopist” (glumim), dupa o tentativa sa de cucerire a acoperisului lumii… fiindca „Everestul” nu se urca ci se cucereste – mai ales atunci cand subiectul si predicatul sunt ambele atat la propriu cat si la figurat. He, he, ca sa vezi !?

– O-O Flo –

Despre tiganul din mine, etica si esecuri – de Valeriu Nicolae

In Comunitate on Februarie 12, 2013 at 9:50 AM

Un articol postat pe blogul unui tip despre care nu stiam ca exista… Evident nu autorul in sine ci un tip de oameni; cei care vor sa schimbe ceva!

Am preluat articolul (face parte din conditiile de utilizare ale platformei wordpress) pentru ca tematica este „oarecum” adiacenta cauzei careia ne dedicam eforturile. Autorul descrie o simptomatologie generalizata la scara intregii societati civile si doar gradul de gravitate sau acutizare este diferit in comunitatea din care ne spune ca face parte.

As avea o singura mentiune sau intrebare; de ce neaparat baschet sau fotbal (!?). Este doar pura coincidenta sau pentru ca sunt sporturile in care se castiga cel mai bine? De ce sporturile in care competitia sau mai bine zis concurenta , este cea mai mare!?… Unde avem toate sansele sa intalnim semnul de drum barat. In baschet la 1.90m esti un pitic, cel putin in perceptia majoritatii antrenorilor nostri.

In rest un articol „placut ochiului”, un stil relaxat, aerisit si colorat bine susinut de un umor la fel de „gustos” si pe masura stilului, dar fara nici o urma de agresivitate. Se simte „talentul din ADN” si in penita si bine inteles avem o istorie interesanta, ba chiar frumoasa!

Ma oftica faptul ca fiecare trebuie sa ne luptam in coltul nostru si ca cei care ne-am fixat directii sau ma rog scopuri asemanatoare, cel putin intr-o perioada a vietii noastre,  nu reusim sa ne dam mana.

Eu doresc sa-i fac lui Valeriu Nicolae o propunere pentru rugby si am mai avea si alte proiecte mai complexe, daca Domnia Sa va fi interesat sa discute… Unul dintre noi are cu siguranta nevoie de ajutorul celuilalt!Articol complet aici – Despre tiganul din mine, etica si esecuri

Valeriu Nicolae

Ieri am fost invitat la o intalnire super-tare. A vorbit Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu seful de la BitDefender, o distinsa doamna din mediul de afaceri, Oana Marinescu si eu. O intalnire despre etica – mai multe detalii pe http://www.umanager.ro.  Aici discursul meu.Am folosit termenul de tigan pentru a sublinia stridenta – in mod normal as folosi termenul de rom. Cam 200 de participanti.

….

De ce sunt aici … nu sunt nici sef de banca, nici persoana publica, nici prieten cu politicieni sus-pusi, nici bogat, nu am scris nimic super important si as mai putea sa insirui vreo cateva zeci de motive de ce nu ar trebui sa fiu aici.

De ce cred ca sunt aici ? Pai in primul rand pentru ca sunt tigan.

Da bine in intalniri.

Un alt motiv ar putea fi ca m-ar fi recomandat Aspen Institute.

Asa am inceput si cu Aspen.  Tigan care da…

Vezi articol original 1.661 de cuvinte mai mult

TURNEUL RBS 6 NATIONS (1) – cuvant inainte, introducere, Brian O’Driscoll, curs de comunicare pentru „dummies” and more…

In Bizz sport, Economia sociala, Economia sportului, Sport si societate, Sportul si politica on Februarie 7, 2013 at 8:58 AM

Cuvant inainte – Acesta articol este introducerea unui dosar structurat in 1 +3 parti, toate dedicate Turneului celor 6 Natiuni (si nu numai) – RBS 6 Nations, cel mai important eveniment rugbistic al anului (in emisfera de nord), care isi propune sa va prezinte intr-o forma „decriptata” care sunt cu adevarat istoria, interesele, miza si alte nevazute – veti vedea ca cea sportiva este (zau), poate cea mai putin importanta pentru „cei a caror parere conteaza” 🙂 , zonele de influenta si impact, etc)… Pentru cei mai lenesi vom avea si filmulete exceptionale la interior.

TurnRBS Six Nations Launcheul este si pretext pentru a adresa aceasta serie de articole comunitatii rugby din Romania, celor implicati in dezvoltarea sa – media, sponsori, geniile de la federatie, etc.  cu speranta ca vom putea decripta anumite mecanisme care fac ca unii sa reuseasca deopotriva perfomante frumoase dar si organizarea unor evenimente extraordinare… iar noi… NU!

In partea I – a vom discuta despre „semnificatia” acestui eveniment. Ce inseamna  Turneul celor 6 Natiuni pentru fiecare dintre actorii implicati in derularea sa – organizatori, sponsori, media, public, sportivi, natiuni si… RESTUL LUMII ; va fi o trecere in revista a „aparentelor”, o analiza de imagine,  din perspectiva comunicarii de eveniment – mesaj, parghii, publicul caruia i se adreseaza… Nimic pretios, sofisticat sau tehnic; ne vom limita la imagine, imagini si „aparente” pentru ca „una face cat… 1000 de cuvinte” 🙂 si pentru multi dintre noi, prin imagini traim si participam la atmosfera turneului, memoriile noastre luand de cele mai multe ori forma unor imagini… Si tot ele, „imaginea” si  imaginile, „bata-le vina”, sunt cele care se „interpun” intre noi, public, jucatori si cei care controleaza aceasta „inginerie” complexa .

In partea a II-a – va fi o abordare/analiza „mai pragmatica” a fenomenului –  informatii care, speram sa prezinte si fata nevazuta a lumii despre care vorbim. Am gresit si am pus un „m” in loc de „n” oare (!?);  NU (!) – vrem sa prezentam evenimentul dintr-o perspectiva diferita dar cat se poate de reala – cea financiara.

In partea a III-a – este un demers de „initiere” in care vom incerca sa trasam un scurt istoric in speranta ca va putea oferi o perspectiva coerenta  trecut-prezent prin prisma istoriei rugby-ului, a turneului si intelegerea acestui  evenimentului sportiv de prim rang;  a mizei si impactului  sau in cultura si economia tarilor participante.

 ________________________________

Pentru cei care nu prea stiu despre ce este vorba, explicatiile unui impatimit al rugby-ului (jucator sau nu, nostalgic sau pur si simplu „mito” :)) ar descrie evenimentul cam in felul acesta :

 

Recunoastem, pare putin „infantil”, dar care dintre noi nu simte cu inima de copil relatia sa cu sportul pe care-l iubeste !? Intrebati-va consoartele si veti vedea cam cum ne percep partenerele de viata. Raspunsul la intrebare este  –  DA, NOI TOTI SUNTEM NISTE COPII… „BARBOSI” :).  Cu siguranta ca in rugby-ul de performanta, jucatorii de inalt nivel – adevaratii PRO – nu-si pot permite o abordare inocenta , dar si in cazul lor tot un fel de inima ascunsa, uitata si pura este cea care le bate in piept in momentele de confruntare; aceea de razboinic (tot un copil si el pana la urma) sau dupa caz, inima fiintei ascunse, cea ramasa neimblanzita – un moment de trezire completa din hibernarea domesticirii!Pentru ca in rugby dragii mei, fara INIMA nu poti sa faci nimic !!!!… Exact ca in aceasta reclama argentiniana, de unde si interesul nostru fata de aspectul comunicarii in sport si in special in rugby, care este de fapt o meserie in sine si o treaba mult prea importanta pentru a fi lasata la dispozitia diletantilor:

…Ati inteles, noi fanii de rugby traim aceste meciuri si in special turneul ca pe o poveste (cu cavaleri, eroi, tari de vis… cea de dincolo de frontiera, de linie – la terre promise, etc.) ca pe o epopee, ca pe un moment al dezlantuirii, ca pe sfarsitul lumii, dar numai ca un meci sau competitie sportiva NU ! Exageram putin; ce sa-i faci(!?), asa suntem noi: niste visatori, idealisti, imaturi si nu mai spun.

… Asa stau lucruile in aparenta pe planul emotional-afectiv. In realitate situatia este mai complexa si toti cei despre care vom vorbi sunt perfect constienti de ea – dedesubturi, mize, si alte ganduri mai putin feciorelnice incoltesc in toate mintile. Imediat ce momentul de adrenalina trece, absolut toata lumea revine cu piciorele pe pamant si se pregateste de etapa urmatoare :).

Articolele urmatoare va propun o incursiune in universul de comunicare si perceptie al evenimentului. Analiza noastra nu se va apleca asupra fenomenului banal de difuzare a unei campanii cu prilejul unui eveniment sportiv, ci asupra campaniilor lansate de cei care fac parte din ecuatie de cateva decenii si asupra mesajelor care vin sa starneasca declansatori profunzi, aproape irationali, ai emotiilor tuturor celor implicati in eveniment, oricare ar fi rolul lor in aceste cateva saptamani de turneu. RBS 6 Nations mai mult decat o antrepriza laborioasa in care se vehiculeaza sume fantastice iar riscurile sunt pe masura, este o adevarata INSTITUTIE ( !!!) ale carei atributii si influente depasesc de multe ori pana si „intuitiile” celor cat de cat initiati.

Evident este un exercitiu care poate parea putin pretentios, dar il facem in speranta ca-i vom putea ajuta pe cei care au misiunea dezvoltarii rugby-ului in Romania, cel putin sub acest plan al comunicarii … (Pana acum niste „nevinovati” – scuze, este termenul cel mai indulgent pe care l-am gasit la adresa unor tipi precum Campeanu, Lorin sau Matei) :

1) –   SPORTIVII – JUCATORII SI ECHIPELE NATIONALE –   Ce este evenimentul pentru cei care participa la el in confruntarile directe?  – „atletii”, staff-ul, echipele nationale.

Ei reprezinta piesa cea mai importanta in acest angrenaj complex al comunicarii si al intentiilor „campaniilor”. Incepem cu ei pentru ca poarta absolut toata povarea reusitei turneului. Ei incarneaza sperantele tuturor – natiune, fani, sponsori, etc., reprezentand in egala masura premiza de la care toti ceilalti isi construiesc mesajele, strategiile campaniilor de comunicare. De multe ori cei interesati nu au nevoie sa se preocupe prea mult, este destul sa speculeze imaginea publica a jucatorului, sau daca este unul foarte indragit dar mai putin mediatizat, nu trebuie decat sa-l expuna/”reveleze” publicului, sa-i deschida carapacea cum se spune.Un caz reprezentativ de acest gen a fost Shane Williams… In opinia noastra, sportivilor nu prea li se acorda dreptul la „tribuna” pentru a-si expune punctul de vedere, sau macar trairile… Nimic nou pana aici ; dintotdeauna gladiatorii au fost aserviti placerii spectatorilor… Cu diferenta ca la rugby, noi publicul suntem speciali si mai ales nu aratam niciodata degetul in jos.

Fara sa facem confuzie intre comunicarea pentru promovarea imaginii unui jucator *(brand-ul personal – scuze de expresie) si campaniile lansate cu ocazia turneului, exista cazurile unor figuri iconice  cum ar fi irlandezul Brian O’Driscoll, care uneori produc astfel de asocieri de imagine. Se intampla doar atunci cand exista generatii cu astfel de personalitati. In perioadele respective nu este exclus sa intalnim mesaje care vor suprapune imaginea evenimentului cu cea a jucatorilor respectivi, „vampirizandu-le” complet imaginea si  cariera sportiva.

… Ca sa ne dati dreptate, este destul sa priviti poza de la inceput, in care  turneul este reprezentat de 5 jucatori, care nu sunt obligatoriu capitanii  echipelor nationale, iar primul dintre toti este cine!? – fara suprize – B.O.D.! Este un exemplu evident de comunicare si sensibilizare prin asocierea imaginii jucatorilor carismatici si eveniment, pentru ca in final sa „sugereze” elementele de reper, prin extrapolare, sau de „forta” (punctele tari) ale editiei respective – dorinta comuna a acestor „piese grele” de a „pune mana”  pe trofeu si  specatacolul sportiv care va rezulta din confruntarea dintre ei in incercarea de a castiga turneul. Evident ca ocazia si bucuria de ai vedea la treaba cu acesta ocazie pe preferatii nostri sau pe jucatorii cei mai buni dintre cei buni, face si ea parte din fondul de comert al evenimentului.

Diferenta intre jucator si eveniment consta in faptul ca notiunea de  imagine a evenimentului ca produs de comunicare/campanie in sine este o variabila, transformabila de la an la an. Astfel evenimentului i se pot da coloraturi diferite de la o editie la alta in functie de tendinte, evenimente politice, pe scurt, de contextul prezentului respectiv, in timp ce jucatorul ramane acelasi si mai putin cazurile exceptionale, care pot opera modificari in perceptia publica, imaginea sa ramane o constanta care se potriveste sau nu contextului respectiv… Da, putem spune ca imaginea jucatorului este un auxiliar de imagine pentru turneu, mai mult sau mai putin consumabil in timp, in functie de talentul si personalitatea fiecaruia sau, atentie, de abilitatea si inteligenta agentilor lor!.. Pentru cei care au asa ceva…

In opinia mea aceasta a si fost ratiunea numirii lui Martin Johnson la carma tehnica a Angliei. Vom mai vorbi despre acest aspect si despre responsabilitatea care cantareste uneori  enorm in viata sportivului, sfarsind prin a genera „crize/turbulente” care poate lasa urme serioase unbeori. Lista de exemple este aproape interminabila in toate sporturile.

In cazul „irlandezului zburator” ne permitem sa avansam ipoteza ca ratiunea prezentei sale la editia 2013 a Turneului are alta semnificatie decat dorinta sa de a-si incheia cariera cu un triumf sau ca nu ar fi existat solutie pentru a acoperi golul lasat de plecarea sa in dispozitivul nationalei. Nu credem nici ca a revenit din devotament pentru nationala; patriotismul sau nu mai are nevoie sa fie pus la incercare si nici pentru faptul ca nu ar mai fi competitiv inca, ci pentru ca pur si simplu nu mai poate (!), iar O’Driscoll o stie foarte bine, sau daca cumva, ceva, „ii scapa”, cu siguranta o simte in fiecare secunda de prezenta pe teren, la fiecare impact, schimbare, accelerare, etc.

Ne aducem cu totii aminte ca Brian si-a anuntat retragerea din nationala dupa Cupa Mondiala si oricat de mare ar fi pasiunea sa pentru acest sport, nu  credem ca este genul care sa se joace cu vorbele, iar situatia nationalei nu parea intr-atat de disperata incat sa justifice efortul si riscurile pe care si le asuma.  Cum NU credem ca in cazul sau, ratiunile financiare mai pot constitui un motiv de interesare, ne intrebam ce oare l-a putut determina sa mai participe la o editie a turneului!? Singura explicatie care ne trece prin minte este ca cel mai faimos numar 13 din istoria rugby-ului, a revenit asupra deciziei sale din imperative de imagine. Evident, nu este vorba despre imaginea sa, ci de cea a nationalei Irlandei si a turneului insusi.

Este relativ usor de remarcat faptul ca aceasta editie a RBS 6 Nations este probabil singura din ultimii 40 de ani care sufera de o absenta acuta de personalitati marcante – star-uri, „one man show”, magicieni, jucatori carismatici. Atentie, nimeni NU afirma  ca tinerii care vin din urma sunt lipsiti de talent sau potential, ci doar ca acestia nu au avut timp sa creasca si sa intre in constiinta publica… Din acest motiv nu este exclus ca Brian sa fi fost „rugat”  sa se mai forteze un an, sa nu lase Nationala, dar mai ales  turneul „balta”.  Shane Williams, fratii Jones, O’Gara, O’Connell, Patterson, jumatate din nationala Frantei si a Angliei, inclusiv SIR WILKINSON inca activ, toate figurile emblematice ale rugby-ului european si britanic s-au retras (sau au fost retrasi parca de o mana invizibila) toti odata din nationalele lor … Hmmm!… Cine ar fi riscat o astfel de editie si cam 150.000.000 de euro, pentru ca niste vechi soldati nu mai vor sau nu mai pot. Dintre toti acestia putini ar mai fi putut juca la nivelul turneului fara a risca sa-si compromita definitiv imaginea; si pana la urma „la ce bun!?”.  Iar Brian este unul dintre ei si generos cum il stim… Dar cei care l-au urmarit pe O’Driscoll in ultimii 2-3 ani, NU au putut sa NU observe oboseala, scaderea nivelului prestatiilor sale, gradul de uzura a organismului sau si numarul mare de accidentari… El care parca era facut din otel-carbon. De fapt  nici nu a incercat sa ascunda aceste lucruri, ba chiar a si „declarat-o” public de mai multe ori, parca implorand mila ;  „timp de 15 ani am fost la cel mai inalt nivel, fara sa lipsesc un meci; acum, in momentul acesta am nevoie, corpul meu are nevoie de repaos”.

De altfel in sezonul acesta O’Driscoll a jucat un singur meci in Heineken Cup, ultima etapa contra celor de la Exeter Chief; este drept a si inscris  dar nu era meciul cel mai greu. In diversele competitii britanice a fost complet absent, ca de altfel si la meciurile nationalei din toamna. Cu toate acestea, dupa o operatie complicata si 6 luni de absenta, cu un singur meci „in ghete”, Brian si-a reluat locul in nationala!? De ce!? Pentru ca el este ca si turneul, O INSTITUTIE NATIONALA si BRITANICA IN ACELASI TIMP; sa nu uitam ca nu a lipsit din componenta Leilor Britanici in ultimii 15 ani (N.R. – in episoadele urmatoare veti intelege de ce consideram de fapt turneul mai mult o institutie Britanica decat a Celor 6 Natiuni)… Pe scurt NU nu credem ca la mijloc a fost un capriciu de vedeta sau nevoia nationalei – Brian si STAFF-ul sunt prea profesionisti ca sa aiba astfel de „scapari”. De fapt ne incumetam chiar sa credem ca O’Driscoll a facut-o DIN OBLIGATIE si banuim  ca media, sponsorii si organizatorii au avut un cuvant greu de spus, iar acest cuvant nu a fost „euro” sau „dolari”, etc… Nu vrem sa spunem ca ar fi  fost ceva de genul „cu pistolul la tampla – you are going to play mother fucker because we say so”… dar cumva mascat si cu zambetul pe buze, pe undeva pe acolo… Si chiar daca ei nu i l-au pus, ar fi fost destul sa-l streseze cu fetele lor stravezii ca sa si-l puna singur, pentru ca Brian este un gentleman, un campion, un munte de onoare  si fair-play pe care  chiar il credem capabil de asa ceva…

… Si pentru ca NU vrem sa fim martorii decaderii sale (fie ca va avea loc sau nu cu  ocazia acestui turneu sau cine stie cand ?), noi ne „luam masuri” de siguranta 🙂 ; iata un ultim omagiu  adus „celui mai mare numar 13” din istoria Rugby Union… Atat cat inca mai este in glorie si sta in picioare. Este poate interesant sa-l prezentam si celor care nu sunt familiarizati cu universul rugby.  O facem pentru a ne proteja memoria de eventuale alterari inerente cu timpul care trece si se asterne peste amintirile noastre;… asa cum se pare ca ni se intampla in cazul lui Philippe Sella… Iata deci dragilor un omagiu (speram din suflet sa nu fie ultimul) adus acestui jucator de rugby extraordinar, fabulos, „extraterrestrial”, campion si barbat care este Brian O’Driscoll:

… Genul (sau poate ca geniul!? ) de personalitate care entuziasmeaza inimile si fantezia milioanelor de suporteri, fani si jucatori din toata lumea; care face ca pasiunea pentru acest sport sa nu se stinga si sa ramana vie in inimile noastre in ciuda tuturor magariilor, nedreptatilor si toate alea, cu care cei mari si tari au avut grija sa binecuvanteze dintotdeauna lumea sportului… si despre care veti afla si in articolele care…

>>vor urma>>….

%d blogeri au apreciat asta: