Sportlogic

Archive for Iunie 2013|Monthly archive page

Irina Schrotter si Ivan Patzaichin „are gettin’ high” :D

In Economia sportului, Sport si societate, Sportul si politica on Iunie 27, 2013 at 8:04 PM

Irina Schotter si Ivan Patzachin

Irina Schrotter si Ivan Paztachin un duo de afaceri inedit!

…Hmmm… De ce nu, ba chiar bravo mai oameni buni!!! Bravo! Despre asta si vorbim! Si pentru ca  Sportlogic este si o publicatie de opinie si  atitudine si fiindca totodata se vrea a fi si educativa, inainte de a da curs scris gandurilor  noastre la aparitia acestei vesti, cred ca este nevoie sa deschidem o mica paranteza in care sa oferim o explicatie alternativa notiunii de „oameni de afaceri” din Romania.

Imi vine chiar greu sa o definesc pe Irina Schrotter ca pe o femeie de afaceri pentru ca am o parere mult mai buna despre ea. In alte vremuri cei ca ea erau numiti industriasi. Pentru mine, oamenii de afaceri romani  cu care media ne tapeteaza sticla si retina zilnic, inseamna o adunatura de aceeasi melteni care se plimba pe la toate canalele, de multe ori de speta indoielnica, care se afla permanent intr-o logica speculativa si mai ales nu se pot abtine sa nu va complexeze cu „know-how”-ul lor economic si financiar. Atentie, nu sunt genul care explica, nu vom critica pe cei bine-intentionati, ci ne referim la genul „Arena Leilor”, Pogea  si altii care nu-si termina frazele de lene sau de teama sa nu strice orzul pe gaste…Dar le incep si de multe ori chiar nu stiu sa le mai termine si atunci sa vezi grimase, zambete condescente si „onomatopei” pe geniile economiei romanesti. Evident „invitatii” mari oameni de afaceri sunt bata, iar  discursurile lor sunt niste strofe invatate pe de rost cu care si-au cucerit nevestele, fermecat amantele, pacalit socrii si pe realizatorii de emisiuni, ca de altfel si pe tine alegatorule…Scuze! Si pentru ca sportul de fapt inseamna business (!) – da, da, tu EBA a PSD-ului si tu „Baniciosule” – sportul nu inseamna crosuri sterile pentru un popor care a uitat legile miscarii (hmmm este cu talc asta, nu-i asa!?)… Ce faceti voi se cheama igiena vietii si educatie prin miscare sau cel mult miscare sportiva de masa, bune si ele, dar nu in crosuri evenimentiale, ci practicate zi de zi.  Sportul romanesc pentru a prospera trebuie sa devina un sector lucrativ, oamenilor de sport le trebuie formata o cultura economica si manageriala care nu poate prinde forma decat demarand si deruland proiecte si operatiuni de acest gen, nu „stolmind” banul public, al sponsorilor, diurne, uneori chiar si pe cei ai copiilor cu facturi de carton pe cantonamente si cheltuieli de deplasare umflate sau monopolizand o piata amarata asa cum ar fi aceea a echipamentului sportiv comandat de o federatie; asta se cheama „panacotiss” si nu „bussines”.

… Sa revenim! Ei bine, Irina nu face parte din aceasta categorie sau daca face parte, cel putin activitatea sa de pana acum si mersul afacerilor sale (nu fi deochi!) demonstreaza cel putin ca stie sa-si aleaga colaboratori de calitate; pe unul dintre ei – cel mai apropiat – il si cunoastem personal. Irina este recunoscuta deja ca redutabila femeie de afaceri care si-a finalizat, sustinut si perenizat toate „incercarile”de aproape fiecare data cu succes . Proiectele sale s-au derulat fara a miza pe „generozitatea” publica, indiferent de cei aflati la putere care de multe ori au fost de orientare total opusa sensibilitatii sale politice. Deci nu este o alta Monica Tatoiu  sau specimen de blonda femela de platou; vorbim despre cineva care munceste si care da de munca la sute si sute de familii; care produce valoare adaugata reala la economia nationala fara a beneficia de contracte cu statul. Vorbim despre cea care a salvat in mare parte din ce s-a mai putut salva din cel mai mare pol al industriei textile din Romania, candva orasul Iasi. Nu este singura, dar aportul ei  a fost unul major.
Cat despre Ivan, cum a fost pe apa asa este si in viata „civila”: un luptator si un competitor. Domnul Patzaichin este cred la a 3-a sau a 4-a tentativa de „reconversie”.  Glumim! Nimeni nu a afirmat ca celelalte au esuat ci dimpotriva, pe toate le-am vazut materializandu-se cu o oarecare reusita; este drept ceva mai putin rasunatoare decat in sport fiindca in afaceri nu exista fair-play. Mai intai a fost festivalul Dunarii la Tulcea, dupa aceea a fost canotca, dupa care a venit cartea – ROWMANIA – ba chiar a avut si un scurt pasaj in fashion design, el fiind cel care elaborat si s-a ocupat de productia uniformelor olimpicilor nostri pentru JO de la Londra . Avem un periplu sau o paleta extrem de diversa, asa cum ii sta bine unui tip care uraste rutina pentru ca o cunoaste mai bine decat oricine si care iubeste provocarile; de la productie (canotca), la evenimential (festivalul Tulcean), trecand prin arta, cultura si creatie. Un spirit antreprenorial si polivalent, cum sta bine oricarui campion care respecta valorile olimpice atat moderne cat si antice – cele ale idealului armonic.

Este credem nelinistea competitorului, dorinta de a se implini pe toate planurile pe care a trebuit sa le ignore sau sa le neglijeze in perioada in care s-a dedicat 10.000% sportului. Daca inca mai poate, de ce nu!? Trebuie multa capacitate de adaptare, inteligenta relationala, abilitate si tarie de caracter ca sa faci fata tuturor tentativelor de recuperare a imaginii pentru care ai muncit o viata si care reprezinta adevaratele valori, de fapt singura mostenire pe care o cariera sportiva unica, inegalata (si chiar daca ar fi egalata, tot atat de stralucitoare ar ramane) ti-o lasa – forta de a fi tu insuti, verticalitatea, calciul in oase (figura de stil depusa – all right reserved to Sportlogic :))…Mai ales cand reconversia vine la varsta la care altii se pregatesc sa se pensioneze. Cat de putina consistenta si aproape imateriala este aceasta zestre pentru zilele pe care le traim(!?)  si care ne lasa decat o singura valoare sigura, aceea a onoarei unui campion… O mostenire efemera ce nu plateste facturi, nu tine de foame si uneori  nu este nici macar suficienta pentru a pastra vii memoria, recunostiinta sau macar respectul semenilor. Am vazut cum unii mai pragmatici s-au facut deputati sau ceva de genul. Nimic rau in toate astea, dimpotriva credem ca va fi benefic pentru comunitatile pe care le reprezinta, dar spuneam ca trebuie mult curaj  sa rezisti tentatiei pentru ca altfel netrebnicii de servici sau in functie iti pot transforma viata intr-un non-sens radical ; nu stiti cum este cand vezi cum ti se inchid usile in nas una dupa alta fara sa intelegi de ce, atunci cand nu ai nimic sa-ti reprosezi si cat de greu poate „deveni” sa nu faci derogari de la valorile tale.

Cam atat despre cei doi; un mare campion si o cunostiinta vaga din tinerete vor sa relanseze un pol productiv candva extrem de lucrativ in economia romaneasca, dar care a disparut pentru ca (scenariul clasic la noi dupa 2000) o mana de smecheri, ajutati de cei din media – care ne vor neincetat binele de vreo 20 de ani si nu mai reusesc sa ni-l aduca pe tava – i-au facut pe cei „creduli” sa inghita si aceasta poveste, evident cu concursul dezosatilor, interzicand cultura unei plante care a reprezentat baza de subzistenta a stramosilor nostri dacii si a poporului nostru de la inceputurile sale…De ce asa!? Pentru ca nu era conforma „normelor europene”. Bai baiatule !!!

Vorbim despre industria canepii; soiul sau planta tehnica evident, iar ambiguitatea din titlu este un joc de sensuri, o „glumita” care speram sa nu-i deranjeze daca vor citi acest articol. Este important sa o spunem pentru ca miza este destul de importanta si cu geniile de pe la noi, nici nu stii ce mai iese… Sau eu „oi fi” imbatrinit si nu mai simt pulsul vremurilor!? In orice caz, noi le dorim succes din tot sufletul!

Canepa o planta sacra

Canepa o planta sacra

Numai pentru a repara aceasta greseala majora si tot imi scot palaria in fata voastra, mai oameni buni! Cum altfel am putea  sa-i ajutam sau sa-i sustinem decat cumparandu-le produsele pe care speram sa le scoata; deja incep sa ma gandesc pe unde sa-mi mai pun  panza de sac prin curte, ca sa arate cat mai putin „europeneste” posibil. Ce rusine!? Ce rusine!? Si din nou cine vrea sa ne-o spele!? Un multiplu campion olimpic, mondial, european, national, etc. Inca un exemplu despre felul in care sportul si personalitatile sale pot influenta pozitiv viata sociala si economica din Romania fara sa se expuna pe platourile prompteristilor, fara ajutorul satirilor din media… cu conditia ca interesul, simtirea si mintea lor sa vada ceva mai departe si mai larg decat „crosul local, national” facut pentru o parte „natiunii” avida de noutati si…”civilizatie”.

Am uitat sa spun ca toata povestea are la baza niste articole aparute pe net; nu am stat sa le verific sau sa ma documentez… Si chiar daca nu este asa, ce bine ar fi sa fie…

… In P.S. veti gasi link-urile catre articolele originale care au stat la baza acestei divagari :D… A +

– O-O Flo –

__________________________

P.S. 1Daca acest articol ajunge cumva si sub ochii lui Ivan, sa stie ca acum 2 ani am vorbit la telefon direct cu asociatul domniei sale – un tip care se numea parca Doru Frolo (o secunda m-am si crezut in „Lord of the ring” si incepusem sa ma uit primprejur sa vad daca mi s-a albastrit sabia facuta si oferita de elfi ca sa ma protejez de atacul orcilor…greu sunt peste tot!). Aflasem ca domnia sa, Ivan Patzaichin, dorea sa creeze o scoala de caiac-canoe la Mila 23, iar Sportlogic avea sau inca mai are (speram) vreo 10 ambarcatiuni de oferit (putin cam vechi, dar pot fi reparate)… cadou pentru copiii de la Mila 🙂
__________________________

P.S. 2Sursele : daca puteti scapa de banner-ul FOREX al mongolilor de pe site-ul business24.ro care cu greu va va lasa sa cititi in tihna publicatia (scuze, dar nu mai rezist: suntem intr-un film suprarealist; ma intreb ce castiga ei daca lumea nu reuseste sa le citeasca articolele)…atunci aveti noroc…:)  – articolul original aici: http://www.business24.ro/macroeconomie/agricultura/exclusiv-irina-schrotter-si-ivan-patzaichin-trag-sforile-pentru-a-reface-industria-canepii-1529060

…Daca nu, va trebui sa va multumiti doar titlul si sinteza (headline-ul ar spune unii :D) unei vesti interesante si care ne face placere – http://adevarul.ro/economie/afaceri/irina-schrotter-ivan-patzaichin-faliment-1_519c9181c7b855ff56165719/index.html

Rugby Club Toulon sau cronica unei aventuri umane!

In Cultura si sportul, Istoria sportului, Sport si societate, Sport viata si destine on Iunie 25, 2013 at 12:03 AM

muguetCuvant inainte -Aceasta poveste este versiunea romantata si „profana” a istoriei clubului RC Toulon, proaspat incoronat campion in emisfera nordica a Ovaliei .

_________________________

1. Simbolul clubului … si de unde buchetul de lacramioare!?. Rugby-ul, este un sport extrem de incarcat de simboluri. Este destul sa observi numarul de insemne  cu semnificatie mai mult sau mai putin transparenta pe care mai toate slectionatele lumii le arboreaza ca sa intelegi acest lucru. Este singura disciplina unde imaginea echipelor nationale se asociaza si altor simboluri decat celor nationale. Pentru a intelege semnficatia lor trebuie sa studiem istoria disciplinei sau a echipei respective. Cand este vorba despre cluburi lucrurile devin mai simple; uneori simbolistica aceastei heraldice sportive ramane ascunsa celor de astazi; ea poate fi in relatie cu un eveniment, personaj, iar alteori este doar rezultatul unui brain-storming de agentie sau al inspiratiei unui individ.

In cazul Rugby Club-ului Toulon este greu de stabilit  legatura intre o „adunatura de brute” ce alcatuiesc un club de „Top 14” si un buchet de lacramioare gingase, mai ales cand denumirile la moda sunt BULLshi, Taigerii si alte natii de specii ucigase care fac sa vibreze simtirea multimii insetate de… „big-hits” 🙂 !!! Este mult prea simplu sa reducem totul la buchetul fetish al unui Mecena al clubului. Interesant este parcursul, povestea; sa aflam cum se pot intalni si impleti destine in urma unui eveniment minor, intalniri si  „intamplari intamplatoare”  care pot  marca definitiv mersul „lucrurilor” si al istoriei…

______________________________

Semnificatia buchetului de lacramioare –   Vom trece peste perioada antica, dar este cunoscut faptul ca mai toate sarbatorile din prezent isi pot gasi radacini ascunse in culturile pagane de odinioara; sa luam doar datele, personajele si faptele care pot da un sens istorioarei noastre:

1 mai, 1561 : evident nu este inca ziua muncii.  Pe langa semnificatia pe care o cunoastem in prezent, in Franta este si Ziua Lacramioarei, floare careia pana la acea data ii erau atribuite printre altele si puteri magice, uneori chiar malefice. Pe vremea inchizitiei, daca erai „prins in flagrant” cu un buchet de lacramioare in mana, riscai cel putin un interogatoriu si o biciuire educativa in beciurile preasfintitilor… Nu mai conteaza; impotriva recomadarilor sanatoase din partea „fratilor”, sarbatoarea a fost oficializata de catre regele Frantei Carol al IX-lea si mama sa Catherine de Medici  carora cu un an inainte, de 1 Mai (data este pura coincidenta),  le fusesera oferite buchete si salbe de lacramioare ca sa le poarte noroc… Se pare ca „aranjamentul floral” le-a adus numai lucruri pozitive pentru ca incepand cu data 1 Mai a anului urmator, cei doi au inceput sa ofere in jurul lor, tuturor curtenilor si angajatilor, buchete de lacramioare… Iar de atunci obiceiul a devenit traditie la curtea regilor Frantei.

Astfel ziua de 1 mai si lacramioara raman timp de 3 secole o zi a declaratiilor gandurilor bune. ….Pana in anul 1886 cand Sindicatul National al Muncitorilor Americani declanseaza prima mare greva in istoria SUA. Obiectivul acestei miscari de mase era limitarea zilei de munca la 8 ore. La manifestare au participat pe tot cuprinsul Americii aproximativ 400.000 de muncitori dintre care intre zece si treizeci de mii, numai in New York. Cifrele sunt astronomice pentru acele vremuri.

Nu stim daca este din pura coincidenta tinerea demonstratiei in ziua in care „guritele fine” (les bouches fines) si burtile satule isi ofera „buchetzele” de flori sau doar pentru ca 1 Mai era ziua de incepere a exercitiului contabil pentru noul an de activitate economica in SUA, dar cert este ca incepand cu acea data lumea a dat uitarii traditionalele buchete de flori si a inceput sa se puna la punct mai degraba cu miscarile de guerilla pentru a face fata represaliilor demonstratiilor; 1 Mai devenise ziua revendicarilor sociale peste tot in lumea occidentala. Peste tot, dar mai putin la Paris si alte orase mari din Franta unde cetatenii incercau cu un oarecare succes  sa se achite de ambele obligatii: cea impusa de traditia innobilanta si innobilatoare de ale carei valori fiecare francez care se respecta se va simti responsabil si atasat pana la moarte, oricate revolutii ar face ei… si evident cea dictata de vederile progresiste ale epocii care scotea multimile in strada pentru cauza unei emancipari aproape universale. Astfel parizianul de rand era obligat ca in ziua de 1 Mai sa-si negocieze temotiile intre buchetelul de lacramioare insotit de intentii binevoitoare si eschive si riposte in fata  batelor spargatorilor de demonstratii.  In cele din urma primii care reusesc sa puna de acord vechea traditie regala si noua sarbatoare proletara sunt casele de creatie si de moda… La Christian  Dior spre exemplu, incepand cu 1905 a devenit traditie ca toti cei din conducere sa ofere de 1 Mai un buchet de lacramioare tuturor muncitoarelor si ucenicelor din ateliere!…   Care poate fi deci raportul intrte buchetul de lacramioare si semnficatiile sale ambigue, ziua de 1 mai si R.C. Toulon?

…Niciunul, pana la data de 1 mai („sarbatoarea lacramioarei”) 1895, cand un star in devenire al music-hall-ului francez, Felix Mayol, soseste la Paris pentru premiera spectacolului sau la „Concert Parisien”. O prietena care-l asteapta in gara  ii ofera in semn de bun venit un buchetel de lacramioare; era 1 Mai si cu greu puteai gasi alte flori pe strazile capitalei. Seara inainte de spectacol, costumierul uita la randul sau (sau nu reuseste) sa procure camelii si in lipsa de altceva artistul isi pune la butoniera un buchetel de lacramioare. Premiera are un succes rasunator si incepand cu acea zi gingasa floare de mai va deveni pentru tot restul carierei sale floarea sa fetisa, imaginea sa de marca, nelipsita in vestimentatia si decorurile spectacoleleor sale – (vezi florile de la butoniera si chiar si motivul floral de pe drapajele scenei)

Phonoscène d’Alice Guy – 1905 – N & B – F. M cante „La polka des trottins” (A. Trébitsch/ H. Christiné) – Gaumont

Felix Mayol un indragostit de meseria sa, va fi sortit unei cariere ilustre de ani si ani de spectacole si de stagiuni de mare succes, devenind cu timpul un star al music-hall-ului si o icoana a chansonnettei franceze,… dar mai ales si un tip extrem de bogat… Pana intr-o zi,  cand plimbandu-se prin orasul sau natal, Toulon, trecand prin preajma unui teren de sport, o minge de bizara il loveste zburandu-i palaria si ametindu-l putin. „Omuletul”  parca fermecat sau transformat  pe loc de atingerea obiectului magic  – („prietenii stiu de ce! 😀) – se indragosteste instantaneu de sportul practicat cu un balon ridicol si „periculos pe deasupra” si in special cu reguli „absurde”. Impresionat de conditiile mizerabile in care se antrenau cei care tocmai trimisesera mingea cu pricina artistul doreste sa afle mai mult despre ei. Dupa o scurta discutie cu jucatorii aflati pe teren, acesta decide  sa cumpere imediat un teren pentru cunstructia unui stadion modern de rugby. Dupa achizitionarea terenului, Mayol se dedica aproape exclusiv rugbyului si compozitiei muzicale, renuntand aproape la activitatea sa de scena. Scrie si compune pentru toate numele mari ale vremii , iar cu banii incasati continua sa finanteze constructia stadionului si a instalatiilor sportive aferente si implicit a echipei de rugby locale. Pe 28 martie 1920 este inaugurat stadionul Le Temple (TEMPLUL!!!) de la Besagne, care astazi poarta numele eroului nostru – Stadionul Felix Mayol – care ulterior si-a dedicat viata, munca si averea clubului R.C Toulon.

In 1921 buchetul de lacramioare, atat de indragit de Felix Mayol, devine oficial si ramane pana in zilele noastre emblema clubului unui oras pana nu de mult cu puternice traditii si forte proletare.

In 1931, 10 ani mai tarziu, clubul castiga pentru prima oara in istoria sa campionatul Frantei…

…Iar anul acesta 2013, 81 de ani mai tarziu, RC Toulon cucereste in premiera istorica titlul suprematiei europene, trofeul Heinecken Cup – un fel de Champions League in rugby.

R. C. Toulon  – Rugby Club Toulon – este in prezent considerat de multi  „un proiect fortat, pentru tulonezi in schimb si pentru marea majoritate a iubitorilor sportului, dincolo de ratiunile economice, clubul de astazi reprezinta o aventura spectaculoasa si fascinanta probabil unica in istoria rugby-ului.

Numai niste analfebeti in ale vietii isi pot inchipui ca bugetul sau banii pot rezolva totul; ca este usor sa aduci la unison intr-un proiect de joc colectiv superstaruri provenind din sase sau mai multe tari (implicit si scoli sau culturi de rugby) diferite, cu ego-uri mai mari decat terenul pe care joaca, care toata viata lor au fost adversari si sa faci astfel incat toti sa vorbeasca aceeasi limba, sa-si daruiasca ultimele lor picaturi de sange si de energie culorilor unui club care pentru majoritatea dintre ei nu exista sau nu figura in proiectele lor de cariera. Bine inteles acum lucrurile s-au schimbat… „Parce que Toulon” a devenit o calitate de „brand”, un fel de „must” pentru incununarea unei cariere de succes, pentru unii poate ultima sansa de dobandire a recunoasterii talentului, meritelor si sacrificiilor de o viata sau de ce nu de castigare a unei competitii / trofeu de prestigiu, iar pentru altii, de ce nu, o „vacanta” bine-meritata pe malul mediteranei  la Toulon, in „tara minunata a Var-ului”.

Pentru mine in schimb este un proiect magnific pe masura vietii si fortelor care scapa tuturor ratiunilor, constrangerilor pentru a se manifesta si implini urmandu-si destinul; cel de a exista si dainui prin pasiune si dragoste impotriva adversitatilor de tot felul, care mai de care mai absurde… Inima si sufletul, ele sunt in centrul si secretul tuturor reusitelor, iar ele scapa ratiunilor meschine !

Istoria si imaginea de prestigiu a acestui club a fost cladita mai putin prin performantele sale (nici ele neglijabile) cat prin implicarea si eforturile unor personaje exceptionale care i-au animat existenta de-a lungul istoriei.

Tmp de aproape doua decade intre 1970 si 1990, unul dintre aceste personaje de exceptie a fost si fostul optar si capitan emblematic al „Cocosilor”Daniel Herrero, Daniel Herrero. Mai intai ca jucator si capitan, iar mai tarziu ca antrenor, omul cu bandana rosie pe care inca o mai poarta si acum in zilele noastre pentru ca este culoarea clubului sau pentru ca el este „un rosu’ de stanga” sau poate pentru ca nu a avut bani sa-si cumpere o cravata… Si pentru ca este culoarea pasiunii, a lichidului vietii (sangele), a sacrificiului sau doar pentru ca-i sta bine… Poate pentru ca a tinut sa protesteze sub toate formele impotriva extremismului de dreapta, el fiind nascut si crescut in Toulon, un oras cu vechi traditii politice radicale de toate orientarile, dar mai ales de extrema dreapta… Sau  pentru ca „poate cate putin din toate”.

Sa incercam sa-l descriem pe Daniel Herrero aici ar fi credem desart si reductiv din partea noastra fata de unul dintre cele mai pitoresti si carismatice aparitii din lumea sportului, cel care a schimbat crampoanele cu pana si scrisul devenind pe rand conferentiar universitar, scriitor si eseist de succes, globtrotter, povestitor si evident asa cum ii sta bine oricarui „cetatean al lumii”, deschis sa-i inteleaga, sa-i invete si sa invete de la cei din jur,  un maestru al comunicarii; omul care poate spune orice fara sa supere pe nimeni… Este un personaj la fel de fermecat si fermecator ca si sportul cu balonul oval si mingea care l-a lovit „intamplator” pe Felix Mayol, care poate convinge pe oricine despre frumusetea si magia rugby-ului, devenind cu timpul unul dintre putinii apologeti si esteti ai miscarii, comunicarii si ai sportului caruia i s-a dedicat, tranformandu-l intr-o filozofie a vietii, o cale a cunoastereii si intelgerii valorilor umane si relatiilor dintre semeni… Daca nu o fi chiar singurul!

Dincolo de carisma si talentul sau retoric, inspiratia si talcul cuvintelor sale, aproape toate proverbiale in cultura franceza de astazi, Daniel, fost jucator la RCT, este antrenorul sub bagheta caruia in 1987 clubul a castigat titlul pentru a 2-a oara in existenta sa, implinindu-si astfel gustul pentru marile epopei… Fusesera deja finalisti in multe dintre editiile precedente, dar parca ceva nu voia sa-i lase sa se implineasca… Titlul precedent si primul, data din 1931 si de atunci tulonezii au trait cu constiinta specificului lor, certitudinea ca sunt facuti sa stea „pe acoperisul lumii”, doar ca nu reuseau sa-l atinga…Normal nu erau singurii care-si doreau acest lucru. Dupa plecarea sa, Herero a lasat si cultivat mai mult decat oricand gustul pentru marile realizari. Cei de la RC au mai jucat o finala in 1989 si castigat un titlu in 1992 intr-o finala in care au jucat cu 4 juniori, capitanul fiind fratele mai mic al lui Daniel , Bernard Herrero.

A urmat coborarea in infernuri datorita plecarii jucatorilor exponentiali sau pentru ca asa o cerea un anumit ciclu, nu mai conteaza, a fost un du-te vino repetat intre TOP si liga secunda, pana cand…

…In 2006, la carma clubului a venit fiul unor emigranti algerieni  – milionarul autodidact Mourad Boudjellal – care oricat de contestat ar fi, pare sa stie exact ce vrea, ce face si unde vrea sa ajunga, cum de altfel a si reusit  inca din frageda copilarie si tinerete. Multi vorbesc despre un contract cu norocul in afaceri, altii despre spalare de bani in contul presedintelui algerian Bouteflika (o aberatie), cei mai mistici despre intelegere cu necuratul 😀 sau despre un fler diabolic dublat de stiinta managementului… In opinia noastra este vorba „doar’ despre un sens innascut al oportunismului antreprenorial, un gust obsesiv pentru legende care se vede si in productiile sale artistice si fara discutie are si geniul dezvoltarii marilor proiecte in el… eventual poate si putina „inspiratie divina”. Altfel ce sa crezi despre un copil de emigrant (de regula au o viata extrem de dificila in Franta) care la varsta de 10 ani isi infiintase deja propria publicatie de benzi desenate (Mourad Editions), la 15 ani nu intelege nimeni cum reuseste sa devina coorganizator la targul de benzi desenate de la Hyeres (unul dintre cele mai mari saloane de benzi desenate din Hexagon si din lume), la  20 ani si-a deschis o mica librarie specializata in B.D. (benzi desenate) si o editura in care publica si vindea productiile proprii si ale fratelui sau… Si iata cum usor, usor, inainte ca marii jucatori din sector sa inteleaga ce se intampla, Mourad devine un actor important pe piata de B.D. din Franta, una dintre cele mai mari din lume. In 1989 infiinteaza Les Editions Soleil (Editura Soarelui) prin care  reuseste sa cumpere drepturile pentru Rahan, pe atunci aflat in posesia unui editor falimentar, pe care il relanseaza in topul preferintelor pasionatilor de „comix”-uri si cu care da lovitura. Doar in prima saptamana dupa lansare si intr-un singur punct de vanzare, mica sa librarie din Toulon, Rahan este vandut in 8000 de exemplare. Asta a fost tot, Mourad a prins trenul, ba nu, chiar TGV-ul.  Astazi Boudjellal este asociat cu TF1 (daca nu primul, probabil al 2-lea trust media din Franta), are o casa de productie de desene animate… si este cel care 80 de ani mai tarziu, la fel ca si predecesorul sau Felix Mayol, din fonduri proprii a preluat clubul si a finantat salariile marilor staruri care au ajutat la redresarea si relansarea culorilor sale…

De ce s-a riscat Mourad Boudjelall in aceasta antrepriza, nu stim, dar ne putem imagina… Este totusi cel care a deschis pentru unii cutia nesabuintei, Pandorei, cosmarul oricarui presedinte de club si anume salariile jucatorilor pro care pana la proiectul  Boudjelall castigau onorarii pentru care un fotbalist de divizia a 3-a nici nu ar fi iesit din casa. De atunci cei mai mari jucatori ai lumii vin sa joace pe sume pe care nici macar in fantasmele lor initme nu ar fi indraznit sa le viseze; seria a fost inaugurata de Tana Umaga care a venit cu un contract de 400.000 de euro pentru 10 meciuri jucate… A urmat reintoarcerea in TOP 14, moment din care nici nu are sens sa mai enumeram lista numelor celebre care au trecut prin vestiarele de la Toulon, un club fantastic pe care tot felul de „specialisti” de carton nu au incetat sa-l numeasca  sanatoriul pensinarilor celebri, legiunea mercenarilor, etc., dar pe care eu il voi numi Beverlly Hills -ul, Hollywood-ul, Broadway-ul, „Templul” (na ca am comis-o!) rugby-ului international si care iata ca intr-o formula magica – management, tehnicieni si jucatori – dovedeste ca totul nu se reduce doar la bani si ca mercenarii au si ei o inima.

Johnny Wilkinson si Mourad Boudjellal dupa semnarea contractului in 2009-5-27In 2011, tanarul magnat exasperat probabil de seria lunga a ratarilor milimetrice, dupa ce in prealabil a fost refuzat de Daniel Hererro si Tana Umaga sa preia in duo conducerea tehnica a echipei, il cheama la carma clubului pe Bernartd Laporte, un alt personaj de exceptie si romanesc al sportului din Hexagon – un fel Cardinal Mazarin al rugby-ului francez; barbat deschis la minte cu un orizont cultural si de intelegere impresionant care mai mult ca nicicand construieste echipa aproape in exlcusivitate din jucatori  de mare experienta si valoare („pensionarii’ cum ii numesc gurile rele). Cert multi dintre ei sunt fie trecuti de prima lor tinerete, fie niste „renegados” notorii cum ar fi spre exemplu fratii Armitage  – aproape niste „persona non grata” in rugby-ul britanic – sau Mat Bastaraud si alte temperamente cunoscute in rugby-ul profesionist ca fiind dificil de „gestionat” si antrenat…Intr-un cuvant doar „caractere”.

Trebuie mult curaj sa faci asa ceva!…Si iata ca intuitia acestui mare antrenor Guy Noves si Bernard Laporte - 2 antrenori cu caractercel putin atiptic – proprietar de cazino-uri, acuzat de legaturi cu filiera Corsicana si cate si mai cate – ba chiar si recent fost ministru al sportului in mandatul lui Sarkozy, vine si preia  in 2011 Racing Club Toulonais, clubul care a stiut sa aduca omagiu sustinatorilor, fanilor, jucatorilor si „mercenarilor” sai, incepand cu emblema, „buchetul de lacrimoare” al lui Felix Mayoll, cel care mai tarziu dupa moartea sa a dat si numele stadionului construit initial de el, pana la strigatul de razboi al galeriei de suporteri avand ca M.C. (maestru de ceremonii) un vocalist tatuat cu motive etnice maori in cinstea lui  Tana Umaga primul mare star international care a venit sa lupte sub culorile tulonezilor – faimosul „Pilou, Pilou” – un fel de haka vocala colectiva si specific locala, devenita si ea parte integranta a culturii locale, INCANTATA (!) inaintea fiecarui meci in cinstea si memoria tuturor neo-zeelandezilor care au venit si au pus umarul la relansarea clubului… si pentru descatusarea energiilor si spiritelor care ii vor conduce catre victorie.

Laporte nu va avea nevoie decat de 2 ani pentru a aduce in vitrina clubului  primul trofeu european, desi in cei doi ani de mandat reuseste sa dispute doua finale consecutive in TOP 14, ultima o va pierde de maniera oarecum frustranta si cu „mult drept de apel” impotriva celor de la Castres Olympique, dupa ce in prealabil cu 2 saptamani inainte reusisera sa castige mult ravnita Heineken Cup.

Cata onestitate, smerenie si luciditate din partea lui Bernard Laporte. Aratati-mi un singur personaj din lumea sportului care s-a intors din functia de ministru la un job de antrenor, oricat de bine platit ar fi el!? Iar in cazul lui Laporte, zau, banii au alta semnificatie decat pentru majoritatea confratilor sai. Banii sunt doar un mijloc pentru a atinge scopuri grandioase si nu o motivatie personala in sine.

…Cat despre patronul clubului, dincolo de performanta sportiva, Mourad Boudjellal fiu de emigrant algerian, nascut si crescut la Toulon, indragostit de orasul sau natal a reusit prin eforturi greu de descris, sustinute de o pasiune  fara limite sa transforme un oras port naval si militar, intr-una din capitalele mondiale ale rugby-ului si a benzilor desenate… Daca nu capitala mondiala a acestui sport, cu siguranta un fel de Hollywood sau Beversly Hills; de resedinta temporara, de vacanta cum spun unii sau de lucru dupa cum se vede, a marilor staruri ale jocului… Cei neinitiati realizeaza cu greu ce inseamna sa fii algerian si fara un trecut semnificativ in acest sport si pe deasupra sa-ti permiti si „indrazneala” sa achizitionezi un club de rugby, si inca unul mitic, in sudul Frantei  care alaturi de Noua Zeelanda si Tara Galilor poate ca este cea de-a 3-a planeta a rugby-ului in univers.

Nu credem ca exageram cu nimic in interpretarile noastre despre fenomenul RCT; iata ca si acum cand un titlu in TOP 14 este asteptat mai mult ca nicicand, conducerea clubului isi pune din nou sperantele in jucatori de legenda, dintre care cel putin unul reprezinta cazul clasic de pensionar ignorat in tara sa de origine… de parca RCT s-ar simti responsabili sa repare injustitiile vietii si sa acorde jucatorilor onorurile pe care le merita. Incepand cu sezonul viitor, la echipa vor sosi nimeni altii decat Bryan Habana de la South Africa Stormers, Australia Drew Mitchell de la Australia Waratahs siItaly Martin Castrogiovanni 😀 – Este evident, presedintele Boudgjellal nu refuza publicului si staff-ului sau nimic… Si am adauga ca  nu-si refuza nici siesi nici un capriciu si nici o bucurie si mai ales rugby-ului si marilor jucatori cand este vorba despre  recunoasterea meritelor unei cariere. Sa joci la Toulon poate fi considerat ca fiind o onoare si un privilegiu rezervat unei categorii restranse de rugbisti; cea a celor de clasa internationala.

La Toulon totul este intens, nu exista cale de mijloc.  Ce vor (sau au vrut) ei sa demonstreze lumii acesti frumosi nebuni „vizionari” sau cel putin dedicati precum Felix Mayol, Daniel Herrero sau Mourad Boudjellal (!?)..Nimic; totul nu este decat rezultatul unui amestec divin:  implicare, efortul si generozitatea unor indragostiti de rugby si de orasul lor de origine sau de adoptie, misterele sfinte ale vietii in toata splendoarea ei destinele unor oameni, pasiunea lor si aventura umana, impreuna fac istoria.

– O-O Flo –

 

Fercu, vizionar sau stiinta jocului !?

In Blog, Comunitate, Ganduri on Iunie 17, 2013 at 6:08 PM

Cuvant inainte  – CATALIN FERCU merita de mult un articol la noi, pentru ca nivelul jocului practicat de acest baiat este comparabil cu performantele internationale ale campionilor nostri in disciplinele individuale… Si daca vi se pare exagerat, voi incerca ca pe parcursul acestui articol sa ma explic. Conflictele noastre cu conducerea FRR ne impiedica sa avem o abordare directa pentru ai lua un interviu cum am facut cu ceilalti invitati. Vina mea si un motiv in plus sa-i las in pace oricate gafe ar face… Daca vreau sa pot comunica liber cu sportivii nostri, nu trebuia sa-mi pun mintea fratilor cu ofticosii si cu primadonele. Dintre toti, singurul care a avut pana acum curajul sa vorbeasca, desi nu era nimic tendentios in subiectul „reportajului” a fost Bogdan Zebega, fostul tragator al Nationalei si Stelei…Apropos, salutarile noastre.

_____________________________

Catalin Fercu arma letala

Catalin Fercu arma letala a liniilor noastre de 3/4

_____________________________
Deci…De unde sa incepem!?…
….Marturisesc ca pana sa ma intorc in tara in 2006, nu stiam cine era Catalin Fercu…De atunci am reusit sa-i „refac” putin parcursul vorbind cu unii sau cu altii… Dar dupa a 2-a editie de IRB Nations Cup (altfel nu prea urmaream competitiile) am aflat, de fapt NU, mi-a sarit pur si simplu in ochi, aproape ca mi-a „spart nasul” ; Nu trebuie sa fii un geniu in rugby ca sa remarci ca acelasi jucator reprezinta un pericol constant pentru echipa din fata oricat de mare ar fi diferenta de valoare si oricat de bun ar fi adversarul. Suntem in 2013 si iata au trecut 7 ani de cand am luat la cunostiinta despre acest fenomen al rugby-ului romanesc si cred ca NU a fost meci in care Catalin sa nu fi tras echipa dupa el, sa nu fi contrazis absolut toate analizele dictate de statistici. Este greu de altfel sa gasesti meciuri in care el sa nu fi inscris un eseu sau cel putin sa fi dat o pasa de finalizare. Nu mai spunem despre actiunile personale care ridicau (si o fac si acum) tribunele in picioare.

 

La fel cum nu trebuia sa fii un geniu in rugby ca sa te fi intrebat ce cauta Dumitras Jr. la nationala pe postul de fundas si de ce cel mai letal jucator al nostru il tinem „legat” pe stanga in loc sa-i oferim 2 optiuni de atac  – atat stanga cat si dreapta… Si uite cum, cu tupeul care ma caracterizeaza, cu prima ocazie ma trezesc ca le pun intrebarea lui Steve si „altora”…A fost o discutie lunga si neo-zeelandezul parea de acord. Cu aceeasi ocazie mai pusesem niste intrebari, una dintre ele fiind ce face Calafeteanu in 9 la nationala; fara nici un resentiment…si drept dovada i-am intrebat de ce nu in 10 !? Evident dupa un stagiu intensiv de aparare si de tehnica a placajului, cred ca poate fi un 10 excelent. Au mai fost discutii si despre alti jucatori, dar nu are sens pentru ca dupa aia iar imi ies vorbe 😀…. Cu acelasi tupeu, am scapat „duma” si intr-o discutie colectiva cu domnii Antonin, Mitrea si colegii de la academie… Ba cu aceeasi ocazie cred ca chiar mi-am permis o insinuare si antrenorului de atunci al Timisoarei. Ma rog, in cele din urma iata-l pe fund si acum ca sa ramana scris pentru posteritate, va rog frumos pregatiti-l deja pentru numarul 10, bine inteles pe un proiect de joc adecvat…fiindca nationala are nevoie disperata de o uvertura ca el, iar fundas cred ca am putea „gasi” cu putina bunavointa, imaginatie si mai ales efort. Firesc este o solutie disperata daca avem in vedere faptul ca il tot asteptam pe eternul tanar Conache sa imbrace tricoul cu numarul 10, dar care din pacate unii il considera „a nu fi gata”. Pai cred si eu ca nu este gata bietul copil cand el a dat de mult in clocot si pe afara tot asteptand momentul.  …Si atunci incepem si noi sa ne intrebam cand va fi in sfarsit „gata” acest tanar candva atat de promitator. Evident nu faceti mutarea pana cand nu sunt pregatiti si centrii, dar asta este alta discutie…Inchis paranteza :D.

 

…Asadar de ce-l numesc fenomen (!?) ; evident sunt la curent cu faptul ca rugby-ul are o dominanta colectiva determinanta si ca de multe ori reusita unui jucator este rezultatul efortului colectiv, dar cu siguranta toti l-am vazut (si nu o data) spalandu-ne rusinea prin actiunile sale individuale fie ele ofensive sau defensive. Cu siguranta nu o zic ca sa-l „pup” desi merita pupat, ci pentru maniera sa de joc… Copilul asta este fantastic… Avand in vedere nivelul general, pot sa spun ca este un fel de geniu sau cel putin un fenomen… un Eminescu sau Enescu al rugby-ului romanesc. Tot ceea ce face si a realizat i se datoreaza numai lui si nici un antrenor nu-i poate revendica competentele si talentul, altfel ar fi creat cel putin inca unul ca el. Este un fel de  Brian O’Driscoll al nostru, poate la alta scara, desi cred ca Fercu ar straluci si mai mult intr-o echipa care i-ar usura misiunea.

 

Nimeni nu poate revendica jucatori ca ei pentru ca in rugby nu este ca in fotbal ; la noi exista un registru de competente si abilitati minime si obligatorii care se cultiva in formarea jucatorului, ori acest registru al lui Catalin este cu mult peste ce au aratat jucatorii romani din toate epocile luate la un loc si mai ales nemaiintalnit la altii …  si NU ma refer doar la romani. Baiatul nostru stie sa faca totul si cu brio.  Placa si se ridica pentru a recupera balonul de la 17 ani (din povestirile arbitrilor…Milita dixit) … Cazut fiind, lasa balonul si se ridica dintr-o singura miscare continua pentru a-l reculege si continua actiunea… Ultima am vazut-o personal in primul meci in care am avut privilegiul sa-l urmaresc fiindca da, o spun fara ezitare, este o desfatare sa-l vezi pe Fercu in actiune…Era cred o partida impotriva Frantei in 2006 sau 2007 si nu mai stiu daca era un meci test sau o competitie. Catalin este un vizionar, mereu in alerta si in cautare de solutii, flamand dupa eseuri, niciodata resemnat si intotdeauna preocupat sa apere onoarea culorilor pe care le reprezinta, el insusi stralucitor. Asta da „BRILIANT”! Facea chestiile astea cand IRB nici nu se gandisera sa introduca legea relaxarii purtatorului de balon dupa placaj. O facea cand nimeni in lume nu o mai facuse si ramane in continuare singurul de la noi care o face sistematic chiar si acum cand regula este in vigoare deja de ani buni. Va lasam sa trageti singuri concluziile referitoare la formarea jucatorului de la noi.

 

Ce altceva sa va spun despre Fercu decat ceea ce stiti si stim cu totii. Nici nu am ce sa scriu foarte multe despre el; am dat mana de vreo cateva ori…De fiecare data scoate un zambet timid de te miri unde si al carui sens il stie numai el… Pare in acelasi timp timid, introvertit dar si oricand dispus la glume. Ai impresia ca este usor autist – un autist dintr-ala care de fapt NU este. Stiti de care; au facut astia pe la Hollywood multe filme despre ei. Unul dintr-ala pe care eroul secundar, de regula o doctorita sau asistenta sociala, aproape bunaciune, incearca sa-i arate o chestie care pentru ea este esentiala si importanta pentru ca acesta sa se inteleaga cu viata si cu cei din jur, cu cei care il iubesc si il apreciaza asa ciudat si neinteles cum este (uneori ea face parte dintre acestia), iar autistul nostru opune rezistenta si pare total absent si indiferent la eforturile doamnei care vrea sa salveze lumea…Si uite cum cand tocmai aceasta isi termina tirada sau replica scenei de disperare, personajul nostru care intre timp desena absent pe o foaie de hartie tot felul de chestii neintelese  ii arata ca a rezolvat o ecuatie care optimizeaza traiectoria de lansare a satelitilor in spatiu…pe care ea  si evident nici noi, nu o vom intelege decat ceva mai tarziu in film. 

… Cam asa il vad eu pe Fercu si cam atat v-as putea spune despre el, mai mult decat stiti cu totii. Nu este mult, dar nici putin, mai ales cand auzi in jur pe unii foarte siguri si transanti in evaluarile lor referitoare la calitatile acestui jucator…repet fenomenal!… Sigur, mai putin atunci cand inscrie un eseu si cand toate lumea il iubeste chiar daca unii stau cu cutitele pregatite la brau, gata sa-l spintece, sa taie in carne vie la cea mai mica greseala sau indrazneala din partea sa.

In timp ce toti striga „pick and go” sau alte recomandari pretioase de genul acesta, el o ia pe cont propriu, „face varza” vreo trei adversari (in trecere si vreo trei colegi care au mari probleme in a intelege ce va urma) si o culca in tara fagaduintei. Ce sa mai spunem de fazele in care este asteptat sau vanat de doi sau trei gata sa-l manance, care uneori au si cel putin trei categorii peste gabaritul lui si pe care  ii vezi deodata cum se izbesc de el si se preling neputinciosi cu fetele in iarba… privind nedumeriti si neintelegand ce li s-a intamplat. Nimic baieti, tocmai ati fost ridiculizati, dar nu-i nimic, hai repede sus si de la capat… Multi inteleg asta chiar pe loc, dupa care isi cauta revansa, iar cand pentru a doua oara in acelasi meci vin practic sa-l pulverizeze, constienti fiind ca prima oara i-au subestimat (vizual) robustetea,…Houdini frate !!!…Dispare dintre ei ca un iluzionist pe niste schimburi de directie care sfideaza legile gravitatiei si ale echilibrului. L-am vazut facand pana si debordari „picior peste picior”la care nici „saloanele frantuzesti” cele mai selecte nu s-ar fi gandit… L-am vazut disperand linii intregi de aparare care nici nu mai aveau curajul sa se livreze. Este Willie Le Roux al nostru… Sau pardon, Willie Le Roux este Catalin Fercu al lor. Asta este genul de jucator „qui me fait bander”.

 

…Ce cauta el in molul ala de ieri unde nimeni nu-l astepta ???….In molul ala care era al patrulea dupa alte trei  precedente in care echipa Romaniei facuse 20 de m cu balonul purtat si cu tribunele in picioare… Si de fiecare data echipa Romaniei reusea…sa se „inece la mal”; fie sa faca inainte, fie sa fie dezintegrati sau prabusiti fara ca arbitrul sa fluiere ceva – aproape trei eseuri ratate in care am vazut pana si purtatorul de balon mergand cu spatele, izolat si nesustinut… Ei bine „autistul” nostru, genial si parca enervat de impertinenta broscarilor, pana la urma un fundasel de „optzecisiceva de kile”, merge intr-un mol, pune mana pe puicuta de aur si fara sa piarda o pana din ea, o duce in tara minunilor… URALE!!! Eliberare finala!!! Gata cu stress-ul, a venit doctorul, shamanul, vraciul Fercu si ne-a dat leacul care sa ne curme suferinta!

 

Si ca sa NU creada baietii ca la ei nu m-am gandit si ca nu sunt constient de importanta aportului colectiv, atunci aflati ca fac parte (daca nu oi fi singurul) care crede  ca in momentul de fata Romania poate avea o linie de 3/4 potential de valoarea unui top 12 mondial…fara complexe in fata unor echipe ca SUA, Canada, Japonia sau chiar Italia… cu conditia sa stim (si mai ales ce) sa lucram cu ei…

 

…Daca cumva aceasta ultima fraza ii face pe unii sa zambeasca, eu in calitate de simplu chibit de rugby (atentie…oarecum educat 😀 )  nu am sa va amintesc decat ca a fost tinut la aripa pana in 2011 cred… si ca s-a reusit pana si „performanta” de a se merge la RWC 2011 fara el in echipa, pe un motiv care pentru unii ar fi trebuit sa sune cel putin amuzant… Inainte ca unii sa zambeasca tamp, ii rog si la fel ii las sa traga  singuri concluziile cu privire la managementul resursei umane la echipa nationala… Cel putin la data la care s-au intamplat evenimentele. Sper ca ceilalti cititori sa nu se simta ofensati, este limpede ca am clientii mei carora ma adresez. Nu-mi ies din cap meciurile cu Scotia si Georgia, chiar si cel cu Anglia, in care pachetul de inaintare a fost la inaltime, intr-o forma de zile mari chiar…  si incerc sa-mi imaginez ce-ar fi insemnat daca nu-l scoteam pe Tincu in meciul cu Scotia si daca l-am fi avut pe Catalin Fercu in echipa…
– O-O Flo –

%d blogeri au apreciat asta: