Sportlogic

Rugby Club Toulon sau cronica unei aventuri umane!

In Cultura si sportul, Istoria sportului, Sport si societate, Sport viata si destine on Iunie 25, 2013 at 12:03 AM

muguetCuvant inainte -Aceasta poveste este versiunea romantata si „profana” a istoriei clubului RC Toulon, proaspat incoronat campion in emisfera nordica a Ovaliei .

_________________________

1. Simbolul clubului … si de unde buchetul de lacramioare!?. Rugby-ul, este un sport extrem de incarcat de simboluri. Este destul sa observi numarul de insemne  cu semnificatie mai mult sau mai putin transparenta pe care mai toate slectionatele lumii le arboreaza ca sa intelegi acest lucru. Este singura disciplina unde imaginea echipelor nationale se asociaza si altor simboluri decat celor nationale. Pentru a intelege semnficatia lor trebuie sa studiem istoria disciplinei sau a echipei respective. Cand este vorba despre cluburi lucrurile devin mai simple; uneori simbolistica aceastei heraldice sportive ramane ascunsa celor de astazi; ea poate fi in relatie cu un eveniment, personaj, iar alteori este doar rezultatul unui brain-storming de agentie sau al inspiratiei unui individ.

In cazul Rugby Club-ului Toulon este greu de stabilit  legatura intre o „adunatura de brute” ce alcatuiesc un club de „Top 14” si un buchet de lacramioare gingase, mai ales cand denumirile la moda sunt BULLshi, Taigerii si alte natii de specii ucigase care fac sa vibreze simtirea multimii insetate de… „big-hits” 🙂 !!! Este mult prea simplu sa reducem totul la buchetul fetish al unui Mecena al clubului. Interesant este parcursul, povestea; sa aflam cum se pot intalni si impleti destine in urma unui eveniment minor, intalniri si  „intamplari intamplatoare”  care pot  marca definitiv mersul „lucrurilor” si al istoriei…

______________________________

Semnificatia buchetului de lacramioare –   Vom trece peste perioada antica, dar este cunoscut faptul ca mai toate sarbatorile din prezent isi pot gasi radacini ascunse in culturile pagane de odinioara; sa luam doar datele, personajele si faptele care pot da un sens istorioarei noastre:

1 mai, 1561 : evident nu este inca ziua muncii.  Pe langa semnificatia pe care o cunoastem in prezent, in Franta este si Ziua Lacramioarei, floare careia pana la acea data ii erau atribuite printre altele si puteri magice, uneori chiar malefice. Pe vremea inchizitiei, daca erai „prins in flagrant” cu un buchet de lacramioare in mana, riscai cel putin un interogatoriu si o biciuire educativa in beciurile preasfintitilor… Nu mai conteaza; impotriva recomadarilor sanatoase din partea „fratilor”, sarbatoarea a fost oficializata de catre regele Frantei Carol al IX-lea si mama sa Catherine de Medici  carora cu un an inainte, de 1 Mai (data este pura coincidenta),  le fusesera oferite buchete si salbe de lacramioare ca sa le poarte noroc… Se pare ca „aranjamentul floral” le-a adus numai lucruri pozitive pentru ca incepand cu data 1 Mai a anului urmator, cei doi au inceput sa ofere in jurul lor, tuturor curtenilor si angajatilor, buchete de lacramioare… Iar de atunci obiceiul a devenit traditie la curtea regilor Frantei.

Astfel ziua de 1 mai si lacramioara raman timp de 3 secole o zi a declaratiilor gandurilor bune. ….Pana in anul 1886 cand Sindicatul National al Muncitorilor Americani declanseaza prima mare greva in istoria SUA. Obiectivul acestei miscari de mase era limitarea zilei de munca la 8 ore. La manifestare au participat pe tot cuprinsul Americii aproximativ 400.000 de muncitori dintre care intre zece si treizeci de mii, numai in New York. Cifrele sunt astronomice pentru acele vremuri.

Nu stim daca este din pura coincidenta tinerea demonstratiei in ziua in care „guritele fine” (les bouches fines) si burtile satule isi ofera „buchetzele” de flori sau doar pentru ca 1 Mai era ziua de incepere a exercitiului contabil pentru noul an de activitate economica in SUA, dar cert este ca incepand cu acea data lumea a dat uitarii traditionalele buchete de flori si a inceput sa se puna la punct mai degraba cu miscarile de guerilla pentru a face fata represaliilor demonstratiilor; 1 Mai devenise ziua revendicarilor sociale peste tot in lumea occidentala. Peste tot, dar mai putin la Paris si alte orase mari din Franta unde cetatenii incercau cu un oarecare succes  sa se achite de ambele obligatii: cea impusa de traditia innobilanta si innobilatoare de ale carei valori fiecare francez care se respecta se va simti responsabil si atasat pana la moarte, oricate revolutii ar face ei… si evident cea dictata de vederile progresiste ale epocii care scotea multimile in strada pentru cauza unei emancipari aproape universale. Astfel parizianul de rand era obligat ca in ziua de 1 Mai sa-si negocieze temotiile intre buchetelul de lacramioare insotit de intentii binevoitoare si eschive si riposte in fata  batelor spargatorilor de demonstratii.  In cele din urma primii care reusesc sa puna de acord vechea traditie regala si noua sarbatoare proletara sunt casele de creatie si de moda… La Christian  Dior spre exemplu, incepand cu 1905 a devenit traditie ca toti cei din conducere sa ofere de 1 Mai un buchet de lacramioare tuturor muncitoarelor si ucenicelor din ateliere!…   Care poate fi deci raportul intrte buchetul de lacramioare si semnficatiile sale ambigue, ziua de 1 mai si R.C. Toulon?

…Niciunul, pana la data de 1 mai („sarbatoarea lacramioarei”) 1895, cand un star in devenire al music-hall-ului francez, Felix Mayol, soseste la Paris pentru premiera spectacolului sau la „Concert Parisien”. O prietena care-l asteapta in gara  ii ofera in semn de bun venit un buchetel de lacramioare; era 1 Mai si cu greu puteai gasi alte flori pe strazile capitalei. Seara inainte de spectacol, costumierul uita la randul sau (sau nu reuseste) sa procure camelii si in lipsa de altceva artistul isi pune la butoniera un buchetel de lacramioare. Premiera are un succes rasunator si incepand cu acea zi gingasa floare de mai va deveni pentru tot restul carierei sale floarea sa fetisa, imaginea sa de marca, nelipsita in vestimentatia si decorurile spectacoleleor sale – (vezi florile de la butoniera si chiar si motivul floral de pe drapajele scenei)

Phonoscène d’Alice Guy – 1905 – N & B – F. M cante „La polka des trottins” (A. Trébitsch/ H. Christiné) – Gaumont

Felix Mayol un indragostit de meseria sa, va fi sortit unei cariere ilustre de ani si ani de spectacole si de stagiuni de mare succes, devenind cu timpul un star al music-hall-ului si o icoana a chansonnettei franceze,… dar mai ales si un tip extrem de bogat… Pana intr-o zi,  cand plimbandu-se prin orasul sau natal, Toulon, trecand prin preajma unui teren de sport, o minge de bizara il loveste zburandu-i palaria si ametindu-l putin. „Omuletul”  parca fermecat sau transformat  pe loc de atingerea obiectului magic  – („prietenii stiu de ce! 😀) – se indragosteste instantaneu de sportul practicat cu un balon ridicol si „periculos pe deasupra” si in special cu reguli „absurde”. Impresionat de conditiile mizerabile in care se antrenau cei care tocmai trimisesera mingea cu pricina artistul doreste sa afle mai mult despre ei. Dupa o scurta discutie cu jucatorii aflati pe teren, acesta decide  sa cumpere imediat un teren pentru cunstructia unui stadion modern de rugby. Dupa achizitionarea terenului, Mayol se dedica aproape exclusiv rugbyului si compozitiei muzicale, renuntand aproape la activitatea sa de scena. Scrie si compune pentru toate numele mari ale vremii , iar cu banii incasati continua sa finanteze constructia stadionului si a instalatiilor sportive aferente si implicit a echipei de rugby locale. Pe 28 martie 1920 este inaugurat stadionul Le Temple (TEMPLUL!!!) de la Besagne, care astazi poarta numele eroului nostru – Stadionul Felix Mayol – care ulterior si-a dedicat viata, munca si averea clubului R.C Toulon.

In 1921 buchetul de lacramioare, atat de indragit de Felix Mayol, devine oficial si ramane pana in zilele noastre emblema clubului unui oras pana nu de mult cu puternice traditii si forte proletare.

In 1931, 10 ani mai tarziu, clubul castiga pentru prima oara in istoria sa campionatul Frantei…

…Iar anul acesta 2013, 81 de ani mai tarziu, RC Toulon cucereste in premiera istorica titlul suprematiei europene, trofeul Heinecken Cup – un fel de Champions League in rugby.

R. C. Toulon  – Rugby Club Toulon – este in prezent considerat de multi  „un proiect fortat, pentru tulonezi in schimb si pentru marea majoritate a iubitorilor sportului, dincolo de ratiunile economice, clubul de astazi reprezinta o aventura spectaculoasa si fascinanta probabil unica in istoria rugby-ului.

Numai niste analfebeti in ale vietii isi pot inchipui ca bugetul sau banii pot rezolva totul; ca este usor sa aduci la unison intr-un proiect de joc colectiv superstaruri provenind din sase sau mai multe tari (implicit si scoli sau culturi de rugby) diferite, cu ego-uri mai mari decat terenul pe care joaca, care toata viata lor au fost adversari si sa faci astfel incat toti sa vorbeasca aceeasi limba, sa-si daruiasca ultimele lor picaturi de sange si de energie culorilor unui club care pentru majoritatea dintre ei nu exista sau nu figura in proiectele lor de cariera. Bine inteles acum lucrurile s-au schimbat… „Parce que Toulon” a devenit o calitate de „brand”, un fel de „must” pentru incununarea unei cariere de succes, pentru unii poate ultima sansa de dobandire a recunoasterii talentului, meritelor si sacrificiilor de o viata sau de ce nu de castigare a unei competitii / trofeu de prestigiu, iar pentru altii, de ce nu, o „vacanta” bine-meritata pe malul mediteranei  la Toulon, in „tara minunata a Var-ului”.

Pentru mine in schimb este un proiect magnific pe masura vietii si fortelor care scapa tuturor ratiunilor, constrangerilor pentru a se manifesta si implini urmandu-si destinul; cel de a exista si dainui prin pasiune si dragoste impotriva adversitatilor de tot felul, care mai de care mai absurde… Inima si sufletul, ele sunt in centrul si secretul tuturor reusitelor, iar ele scapa ratiunilor meschine !

Istoria si imaginea de prestigiu a acestui club a fost cladita mai putin prin performantele sale (nici ele neglijabile) cat prin implicarea si eforturile unor personaje exceptionale care i-au animat existenta de-a lungul istoriei.

Tmp de aproape doua decade intre 1970 si 1990, unul dintre aceste personaje de exceptie a fost si fostul optar si capitan emblematic al „Cocosilor”Daniel Herrero, Daniel Herrero. Mai intai ca jucator si capitan, iar mai tarziu ca antrenor, omul cu bandana rosie pe care inca o mai poarta si acum in zilele noastre pentru ca este culoarea clubului sau pentru ca el este „un rosu’ de stanga” sau poate pentru ca nu a avut bani sa-si cumpere o cravata… Si pentru ca este culoarea pasiunii, a lichidului vietii (sangele), a sacrificiului sau doar pentru ca-i sta bine… Poate pentru ca a tinut sa protesteze sub toate formele impotriva extremismului de dreapta, el fiind nascut si crescut in Toulon, un oras cu vechi traditii politice radicale de toate orientarile, dar mai ales de extrema dreapta… Sau  pentru ca „poate cate putin din toate”.

Sa incercam sa-l descriem pe Daniel Herrero aici ar fi credem desart si reductiv din partea noastra fata de unul dintre cele mai pitoresti si carismatice aparitii din lumea sportului, cel care a schimbat crampoanele cu pana si scrisul devenind pe rand conferentiar universitar, scriitor si eseist de succes, globtrotter, povestitor si evident asa cum ii sta bine oricarui „cetatean al lumii”, deschis sa-i inteleaga, sa-i invete si sa invete de la cei din jur,  un maestru al comunicarii; omul care poate spune orice fara sa supere pe nimeni… Este un personaj la fel de fermecat si fermecator ca si sportul cu balonul oval si mingea care l-a lovit „intamplator” pe Felix Mayol, care poate convinge pe oricine despre frumusetea si magia rugby-ului, devenind cu timpul unul dintre putinii apologeti si esteti ai miscarii, comunicarii si ai sportului caruia i s-a dedicat, tranformandu-l intr-o filozofie a vietii, o cale a cunoastereii si intelgerii valorilor umane si relatiilor dintre semeni… Daca nu o fi chiar singurul!

Dincolo de carisma si talentul sau retoric, inspiratia si talcul cuvintelor sale, aproape toate proverbiale in cultura franceza de astazi, Daniel, fost jucator la RCT, este antrenorul sub bagheta caruia in 1987 clubul a castigat titlul pentru a 2-a oara in existenta sa, implinindu-si astfel gustul pentru marile epopei… Fusesera deja finalisti in multe dintre editiile precedente, dar parca ceva nu voia sa-i lase sa se implineasca… Titlul precedent si primul, data din 1931 si de atunci tulonezii au trait cu constiinta specificului lor, certitudinea ca sunt facuti sa stea „pe acoperisul lumii”, doar ca nu reuseau sa-l atinga…Normal nu erau singurii care-si doreau acest lucru. Dupa plecarea sa, Herero a lasat si cultivat mai mult decat oricand gustul pentru marile realizari. Cei de la RC au mai jucat o finala in 1989 si castigat un titlu in 1992 intr-o finala in care au jucat cu 4 juniori, capitanul fiind fratele mai mic al lui Daniel , Bernard Herrero.

A urmat coborarea in infernuri datorita plecarii jucatorilor exponentiali sau pentru ca asa o cerea un anumit ciclu, nu mai conteaza, a fost un du-te vino repetat intre TOP si liga secunda, pana cand…

…In 2006, la carma clubului a venit fiul unor emigranti algerieni  – milionarul autodidact Mourad Boudjellal – care oricat de contestat ar fi, pare sa stie exact ce vrea, ce face si unde vrea sa ajunga, cum de altfel a si reusit  inca din frageda copilarie si tinerete. Multi vorbesc despre un contract cu norocul in afaceri, altii despre spalare de bani in contul presedintelui algerian Bouteflika (o aberatie), cei mai mistici despre intelegere cu necuratul 😀 sau despre un fler diabolic dublat de stiinta managementului… In opinia noastra este vorba „doar’ despre un sens innascut al oportunismului antreprenorial, un gust obsesiv pentru legende care se vede si in productiile sale artistice si fara discutie are si geniul dezvoltarii marilor proiecte in el… eventual poate si putina „inspiratie divina”. Altfel ce sa crezi despre un copil de emigrant (de regula au o viata extrem de dificila in Franta) care la varsta de 10 ani isi infiintase deja propria publicatie de benzi desenate (Mourad Editions), la 15 ani nu intelege nimeni cum reuseste sa devina coorganizator la targul de benzi desenate de la Hyeres (unul dintre cele mai mari saloane de benzi desenate din Hexagon si din lume), la  20 ani si-a deschis o mica librarie specializata in B.D. (benzi desenate) si o editura in care publica si vindea productiile proprii si ale fratelui sau… Si iata cum usor, usor, inainte ca marii jucatori din sector sa inteleaga ce se intampla, Mourad devine un actor important pe piata de B.D. din Franta, una dintre cele mai mari din lume. In 1989 infiinteaza Les Editions Soleil (Editura Soarelui) prin care  reuseste sa cumpere drepturile pentru Rahan, pe atunci aflat in posesia unui editor falimentar, pe care il relanseaza in topul preferintelor pasionatilor de „comix”-uri si cu care da lovitura. Doar in prima saptamana dupa lansare si intr-un singur punct de vanzare, mica sa librarie din Toulon, Rahan este vandut in 8000 de exemplare. Asta a fost tot, Mourad a prins trenul, ba nu, chiar TGV-ul.  Astazi Boudjellal este asociat cu TF1 (daca nu primul, probabil al 2-lea trust media din Franta), are o casa de productie de desene animate… si este cel care 80 de ani mai tarziu, la fel ca si predecesorul sau Felix Mayol, din fonduri proprii a preluat clubul si a finantat salariile marilor staruri care au ajutat la redresarea si relansarea culorilor sale…

De ce s-a riscat Mourad Boudjelall in aceasta antrepriza, nu stim, dar ne putem imagina… Este totusi cel care a deschis pentru unii cutia nesabuintei, Pandorei, cosmarul oricarui presedinte de club si anume salariile jucatorilor pro care pana la proiectul  Boudjelall castigau onorarii pentru care un fotbalist de divizia a 3-a nici nu ar fi iesit din casa. De atunci cei mai mari jucatori ai lumii vin sa joace pe sume pe care nici macar in fantasmele lor initme nu ar fi indraznit sa le viseze; seria a fost inaugurata de Tana Umaga care a venit cu un contract de 400.000 de euro pentru 10 meciuri jucate… A urmat reintoarcerea in TOP 14, moment din care nici nu are sens sa mai enumeram lista numelor celebre care au trecut prin vestiarele de la Toulon, un club fantastic pe care tot felul de „specialisti” de carton nu au incetat sa-l numeasca  sanatoriul pensinarilor celebri, legiunea mercenarilor, etc., dar pe care eu il voi numi Beverlly Hills -ul, Hollywood-ul, Broadway-ul, „Templul” (na ca am comis-o!) rugby-ului international si care iata ca intr-o formula magica – management, tehnicieni si jucatori – dovedeste ca totul nu se reduce doar la bani si ca mercenarii au si ei o inima.

Johnny Wilkinson si Mourad Boudjellal dupa semnarea contractului in 2009-5-27In 2011, tanarul magnat exasperat probabil de seria lunga a ratarilor milimetrice, dupa ce in prealabil a fost refuzat de Daniel Hererro si Tana Umaga sa preia in duo conducerea tehnica a echipei, il cheama la carma clubului pe Bernartd Laporte, un alt personaj de exceptie si romanesc al sportului din Hexagon – un fel Cardinal Mazarin al rugby-ului francez; barbat deschis la minte cu un orizont cultural si de intelegere impresionant care mai mult ca nicicand construieste echipa aproape in exlcusivitate din jucatori  de mare experienta si valoare („pensionarii’ cum ii numesc gurile rele). Cert multi dintre ei sunt fie trecuti de prima lor tinerete, fie niste „renegados” notorii cum ar fi spre exemplu fratii Armitage  – aproape niste „persona non grata” in rugby-ul britanic – sau Mat Bastaraud si alte temperamente cunoscute in rugby-ul profesionist ca fiind dificil de „gestionat” si antrenat…Intr-un cuvant doar „caractere”.

Trebuie mult curaj sa faci asa ceva!…Si iata ca intuitia acestui mare antrenor Guy Noves si Bernard Laporte - 2 antrenori cu caractercel putin atiptic – proprietar de cazino-uri, acuzat de legaturi cu filiera Corsicana si cate si mai cate – ba chiar si recent fost ministru al sportului in mandatul lui Sarkozy, vine si preia  in 2011 Racing Club Toulonais, clubul care a stiut sa aduca omagiu sustinatorilor, fanilor, jucatorilor si „mercenarilor” sai, incepand cu emblema, „buchetul de lacrimoare” al lui Felix Mayoll, cel care mai tarziu dupa moartea sa a dat si numele stadionului construit initial de el, pana la strigatul de razboi al galeriei de suporteri avand ca M.C. (maestru de ceremonii) un vocalist tatuat cu motive etnice maori in cinstea lui  Tana Umaga primul mare star international care a venit sa lupte sub culorile tulonezilor – faimosul „Pilou, Pilou” – un fel de haka vocala colectiva si specific locala, devenita si ea parte integranta a culturii locale, INCANTATA (!) inaintea fiecarui meci in cinstea si memoria tuturor neo-zeelandezilor care au venit si au pus umarul la relansarea clubului… si pentru descatusarea energiilor si spiritelor care ii vor conduce catre victorie.

Laporte nu va avea nevoie decat de 2 ani pentru a aduce in vitrina clubului  primul trofeu european, desi in cei doi ani de mandat reuseste sa dispute doua finale consecutive in TOP 14, ultima o va pierde de maniera oarecum frustranta si cu „mult drept de apel” impotriva celor de la Castres Olympique, dupa ce in prealabil cu 2 saptamani inainte reusisera sa castige mult ravnita Heineken Cup.

Cata onestitate, smerenie si luciditate din partea lui Bernard Laporte. Aratati-mi un singur personaj din lumea sportului care s-a intors din functia de ministru la un job de antrenor, oricat de bine platit ar fi el!? Iar in cazul lui Laporte, zau, banii au alta semnificatie decat pentru majoritatea confratilor sai. Banii sunt doar un mijloc pentru a atinge scopuri grandioase si nu o motivatie personala in sine.

…Cat despre patronul clubului, dincolo de performanta sportiva, Mourad Boudjellal fiu de emigrant algerian, nascut si crescut la Toulon, indragostit de orasul sau natal a reusit prin eforturi greu de descris, sustinute de o pasiune  fara limite sa transforme un oras port naval si militar, intr-una din capitalele mondiale ale rugby-ului si a benzilor desenate… Daca nu capitala mondiala a acestui sport, cu siguranta un fel de Hollywood sau Beversly Hills; de resedinta temporara, de vacanta cum spun unii sau de lucru dupa cum se vede, a marilor staruri ale jocului… Cei neinitiati realizeaza cu greu ce inseamna sa fii algerian si fara un trecut semnificativ in acest sport si pe deasupra sa-ti permiti si „indrazneala” sa achizitionezi un club de rugby, si inca unul mitic, in sudul Frantei  care alaturi de Noua Zeelanda si Tara Galilor poate ca este cea de-a 3-a planeta a rugby-ului in univers.

Nu credem ca exageram cu nimic in interpretarile noastre despre fenomenul RCT; iata ca si acum cand un titlu in TOP 14 este asteptat mai mult ca nicicand, conducerea clubului isi pune din nou sperantele in jucatori de legenda, dintre care cel putin unul reprezinta cazul clasic de pensionar ignorat in tara sa de origine… de parca RCT s-ar simti responsabili sa repare injustitiile vietii si sa acorde jucatorilor onorurile pe care le merita. Incepand cu sezonul viitor, la echipa vor sosi nimeni altii decat Bryan Habana de la South Africa Stormers, Australia Drew Mitchell de la Australia Waratahs siItaly Martin Castrogiovanni 😀 – Este evident, presedintele Boudgjellal nu refuza publicului si staff-ului sau nimic… Si am adauga ca  nu-si refuza nici siesi nici un capriciu si nici o bucurie si mai ales rugby-ului si marilor jucatori cand este vorba despre  recunoasterea meritelor unei cariere. Sa joci la Toulon poate fi considerat ca fiind o onoare si un privilegiu rezervat unei categorii restranse de rugbisti; cea a celor de clasa internationala.

La Toulon totul este intens, nu exista cale de mijloc.  Ce vor (sau au vrut) ei sa demonstreze lumii acesti frumosi nebuni „vizionari” sau cel putin dedicati precum Felix Mayol, Daniel Herrero sau Mourad Boudjellal (!?)..Nimic; totul nu este decat rezultatul unui amestec divin:  implicare, efortul si generozitatea unor indragostiti de rugby si de orasul lor de origine sau de adoptie, misterele sfinte ale vietii in toata splendoarea ei destinele unor oameni, pasiunea lor si aventura umana, impreuna fac istoria.

– O-O Flo –

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: