Sportlogic

Archive for Noiembrie 2013|Monthly archive page

Romania – Canada; Stejarii confirma…dar ce!? (2)

In Blog, Comunitate, Ganduri on Noiembrie 18, 2013 at 1:34 PM

Cuvant inainte Am amanat publicarea acestei a 2-a parti dedicate seriei testelor de toamna din mai multe motive : a) lipsa de timp; b) stiam cum va arata meciul cu Canada (am antrenat acolo o echipa de „aproape elita”); c) nu doream sa „perturb” inaintea meciului si d) articolul era deja prea lung, deci am taiat si reformulat, dar chiar si asa… (aici puteti gasi partea  I – a: „Tomania – Ronga sau radiografia unui succes neasteptat (1))

… Iata un fragment din pasajul sters (in litere groase comentarii adaugate dupa):

„Confirmarea  nu inseamna neaparat rezultat (victorie) ci atitudine. Canada este o natiune cu un staff de super calitate (inteligent, flexibil si cu orizonturi largi – asta am sters-o ca sa nu vexez pe ai nostri…ma gandeam mai mult la Tincu care nu merita), care au cultivat jucatorilor gustul pentru risc si o atitudine dezinvolta fata de presiunea rezultatului. Evident nu le este indiferent daca pierd sau castiga; toti ne dorim victoria. De aceea ma astept sa propuna multe provocari individuale – (un joc in aparenta mai putin monoton decat putem fi tentati sa credem din traditia lor…lucrurile s-au schimbat mult in ultimii 3 ani).   Au jucatori cu calitati atletice remarcabile,  unul dintre ei este un pericol cumplit pentru orice aparare (atentie la centru – aici nu s-a intamplat mai „nimic”), generoasa in efort, care s-ar putea sa fie mai imprevizibila decat adversarii vostri de ieri (era vorba despre TONGA…am prevazut perfect). Ii vad mai buni de cat Georgia, dar asa cum noi am batut Tonga, la fel si prietenii nostri puteau sa bata Canada si pun episodul mai degraba pe seama viloentei georgienilor, care au reusit sa-i scoata din mana, decat pe cel al calitatii jocului lor… Iata deci acest articol gandit inainte si actualizat dupa vizionarea meciului.

______________________

Romania-Canada______________________

Deci incepem  acest al 2-lea episod cu ceea ce scrisesem in P.S.-ul primei parti, cand ne exprimam dorinta ca baietii nostri sa confirme ; ei bine au confirmat !!!… Da, dar ce ? Au confirmat ceea ce am spus ca am remarcat inca din 2012 la IRB Nations Cup. Avem o echipa de luptatori despre care in prima parte spuneam  ca  suntem mandri , de voi baieti… Sa nu intelegeti gresit, nimeni nu dispretuieste efortul si sacrificiile, dar critica este facuta ca sa ajute, de aceea este foarte posibil ca in randurile care urmeaza sa mai supere pe cate unul… Nu-i bai ! Trece !

Asadar ce altceva a mai confirmat meciul de sambata? Pai cam tot ce am prezis despre canadieni si maniera lor de joc (dezinvoltura)…Am fost ceva mai „specialist” decat Hari, care anticipa joc pe inaintare :D… Scuze maestre ! Tapinarii au fost artisti:  generosi, au jucat la mana, au atacat din toate pozitiile. Lipsa de realism ? Nu, asa au jucat si in vara, in IRB Pacific Cup, cand au batut din nou Tonga si Fidji. Asa au jucat la Cupa Mondiala, cand i-au speriat putin chiar si pe Francezi…Asa joaca de cel putin 3 ani. Ce s-a intamplat sambata a fost o surpriza mai mare decat ceea ce s-a intamplat la meciul cu Tonga, chiar daca acestia sunt mai bine pozitionati in clasamentul natiunilor; de altfel domnii de la IRB ar trebui sa-si revada serios sistemul de punctare.

Pe scurt: la fel ca si data trecuta, in mod inexplicabil, un transformer de talent rateaza 3 lovituri din pozitii excelente si din nou Vlaicu, (cata stapanire de sine), inscrie punctele victoriei in ultimele secunde ale meciului. Incep sa-l banui pe domnul Alin Petrache ca umbla la flacara violet… Sau sa fi fost vointa Domnului radiind puternic dinspre biserica Casin?!

Stejarii au confirmat o atitudine ferma in defensiva, ocazie pentru a sublinia importanta apararii in economia jocului; am vazut cu totii de cate ori am scapat cu fata curata la cativa metri sau centimetri de linie… Prilej cu care revin la apararea sistematica cu Lazar la centru…  Cu putin noroc, am luat totusi „numai 2 eseuri”. La primul eseu, la pantrunderea optarului in zona „0 indepartat” sau 1 daca vreti, ar fi prins bine un jucator de gabarit care sa-l opreasca. Poate ca era bine sa se intalneasca cu pilierul nostru care statea la centru. Schema noastra defensiva poate fi recomadata sau mai degraba se impune in lipsa de alta solutie pentru conservarea echilibrului numeric (protejarea temporara a unui culoar si a raportului aparatori – atacanti), ca o solutie trecatoare dictata de circumstante. In mod normal, imediat ce jucatorul caruia ii tine locul este disponibil sa revina, pilierii – jucatorii mai putin mobili – ar trebui sa ocupe pozitii mai aproapiate de aglomerari. Hari a subliniat importanta supravegherii sale in „oglinda” – in sfarsit maestre – dar nu de un jucator, ci de jucatorul capabil sa-i faca fata (viteaza si forta de impact) fara a dezechilibra restul liniei. Ce facem noi ar merge cu „pilarii” australieni sau neo-zeelandezi, care dezvolta acceleratii remarcabile pe distante scurte.  Schema defensiva practicata ar trebui sa fie o compozitie temporara a liniei de aparare pana la reorganizarea liniilor, dar aceasta dispunere pare sa fie de fapt formula in care ne regasim sistematic dupa faza a 2-a de joc, exact cand incepem sa ne replasam mai dificil. Inteleg ca este plasat ca sa stopeze la centru sau poate ca sa evite deplasarile repetate pe largimea terenului, dar am vazut ce dezastru poate face un optar rapid, sau cand centrul lor a scos 2 sau 3 aparatori, datorita lui Lazar care si-a blocat repliajul propriului coechipier din interior si l-a pus in dificultate pe cel din dreapta…. lasand un 3 contra 1 la exterior. Sansa noastra a fost  ca jucatorul canadian a plecat spre interior, alegand un unghi devaforabil pentru a mai putea pasa la 20 de m de but…S-a intalnit cu Fercu sau alt jucator in repliaj (nu mai tin minte exact) si din nou am scapat fara pierderi. Deficienta acestei scheme s-a vazut la intrarea lui Pungea pe teren, cand ne-au gaurit iremediabil si dupa cursa de 20 m a purtatorului am fost salvati din nou miraculos de fundasul nostru binecuvantat… Un sut usor peste sau „deplace” ne-ar fi depasit complet apararea, chiar si fara suport. Asa cum a spus-o si domnul Dumitras, absenta suportului la canadieni ne-a facut cadou cateva penalitati.  Inteleg ca vecinii lui Lazar, care de fapt poate fi o „invitatie” la incercare de trecere in viteza, sunt vigilenti si ca el apare acolo pentru a disputa/securiza balonul, lasand disponibili flancherii pentru repliaj in cazul in care are loc pasa-contact cu pilierul nostru, dar in continuare nu sunt sigur ca asta este organizarea recomandata, oricare ar fi ratiunea pentru care o practicam in mod invariabil.

Asadar victorie, care a lasat doar gustul transpiratiei, vanatailor, contuziilor si sangelui jucatorilor – din pacate nimic transcedental; un meci castigat de o echipa fara atac…de data aceasta nici chiar pe pachetul de inaintare. Ce sa spun (!?);  decat ca este imbucurator sa constatam ca in rugby sunt posibile si surprize. Arma noastra nu a prea mers; „pick and go-ul” a fost steril, in plus ne epuizeaza jucatorii si creste riscul de accidentare, molurile – daca au facut 1 sau 2 metri si basta. Noi nu am propus canadienilor, de altfel  flamboianti, decat un stil robust si darz… si prabusirea liniei intai in gramezile ordonate pentru a obtine penalitati si atat.

Felicitari baietilor din linia I – Paulica, Turashvili si Lazar…si evident lui Vlaicu, autor de un 100% cred… Poate ca unii gasesc aceasta abordare eficienta, ba chiar am putea spune ca planul de meci a fost gandit  genial, deoarece reuseste sa aduca victorii in ciuda faptului ca suntem limitati ofensiv fata de adversarii pe care i-am intalnit, dar ce se va intampla atunci cand nu vom juca cu echipe venite sa faca „dezvoltare”, pentru ca acesta este scopul turneelor de toamna. Cat despre natiunile Pacificului, telul nu este decat unul financiar, ele facand parte din planul de subventionare de catre IRB a bugetului acestor federatii.

OK, foarte bine, inregistram victorii de prestigiu la palmares, dar nu ne putem imagina performanta practicand un joc in care diferenta o face precizia lui Vlaicu si ratarile incredibile ale adversarilor. Ce ne vom face in deplasare, cand adversarul va avea o linia „I” pe masura, cand Vlaicu nu va fi in „picior” sau cand adversarul isi va construi planul de meci pe aparare si exploatarea baloanelor de recuperare ?! Cele pe care noi nu prea stim sa le exploatam. Mai mult, serii de meciuri test in care punem accentul (total exagerat) doar pe inaintare, va duce in timp la uzura jucatorilor si chiar nu-mi doresc ca prima Cupa Mondiala ratata sa fie cea in pre-sezonul careia am batut Tonga, Canada si Fidji… Doamne fereste!

As vrea sa scriu ceva BUN despre atacul nostru in partida impotriva Canadei si imi cer scuze dar nu gasesc ce ! Nu pot sa spun la infinit, vai ce spirit, ce darzenie, ce lupta!… Nu sunt carcotas; am scris pozitiv dupa meciurile in care ne-am implinit in toate sectoarele de joc. Zau, daca cineva poate scrie ceva in plus despre partida importiva Canadei,  in care pentru a obtine puncte nu am facut altceva decat sa-i prabusim in ordonate si sa dam la bete, sa o faca – paginile blogului ii sunt deschise !  Ba da ; salut venirea la nationala a lui Burcea. In sfarsit un jucator care cauta solutii in numarul 8 care ma face sa sper ca la revenirea lui Carpo lucrurile vor sta si mai bine… Mult mai bine !

In rest ce ar mai fi de adaugat, doar ca atacul va fi mereu o problema pana cand vom avea un 10 dinamic. S-a mers pe alegerea lui Vali Calafeteanu pe care o recomandam intr-un articol anterior ca fiind o alta optiune dupa Catalin Fercu… Din pacate Catalin Fercu ne este absolut vital in postul pe care il ocupa astazi ; cine stie, poate mai tarziu, dupa ce vom fi format un fundas. Nu este o alternativa imposibila daca ne gandim la un Neacsu sau la un Vlasceanu Dragos distrus de  eminentele rugby-ului romanesc – medici, preparatori fizici, antrenori, patroni de club – un copil cu potential de jucator de clasa internationala. Sa vedem ce vor face francezii din el; cu siguranta este un drum lung care nu poate fi parcurs in cei 2 ani cati ne-au ramas pana in 2015. Ma rog, propunerea mea cu Fercu vrea sa sublinieze importanta gasirii unei uverturi care sa dinamizeze jocul nationalei si nu pentru ca ar fi un decar veritabil…Din pacate (sau din fericire) este si singurul jucator X-FACTOR din Romania (Vlasceanu ar fi fost al 2-lea) si trebuie mult curaj sa pui un X-FACTOR in 10. Australienii o fac si uneori au surprize neplacute, dar au fost si cazuri, foarte multe cazuri fericite – Phil Bennett, Johnathan Davies, Castagnede, Carlos Spencer, etc.. Si chiar daca am avea fundas, nu avem centrii si putine linii a 3-a care sa-l poata ” seconda”… Deci mai avem de asteptat cativa ani!

Cred ca ce s-a intamplat la meciul cu Canada ne-a oferit cea mai buna ocazie pentru a intelege importanta in efectiv a lui Vali Calafeteanu, pe care eu insumi il criticam vehement inainte; Surugiu indisponibil sau ia galben/rosu – il ai pe Vali; Vlaicu in zi proasta  s.a.m.d. – il ai pe Vali sa transforme. In plus, mai nou a inceput sa si apere constiincios…Felicitari! Deasemenea s-au vazut perfect limitele viziunii lui Surugiu, care a trimis in transee si la foc continuu pachetul de inaintare. Cred ca de asta l-au si schimbat. Mai avea putin si-i omora pe baieti. Nu stiu ce sa spun, nu sunt sigur pentru ca nu am vazut meciuri ale CSM–ului in ultima vreme, dar aproape ca-l banui ca nu mai stie sa deschida la „tinta” in miscare. Poate marii antrenori se vor prinde si ei de chestia asta, dar Surugiu are nevoie de antrenament psiho-cognitiv si sa revizuiasca niste baze. Refuza sa vada mingea plecand din perimetrul lui de actiune  sau nu are incredere in liniile din spate, joaca compulsiv si ia prima decizie care-i trece prin minte fara a evalua situatia. Zau ar fi pacat, pentru ca este un combatant fara pereche !!!

Cred ca Romania ar inregistra un progres remarcabil daca s-ar incerca o imbogatire a registrului tehnic si proprioceptiv la nivelul fiecarui jucator. Daca nu este timp atunci sa fie ajutati sa si-l dezvolte singuri prin programe personalizate de pregatire fizica integrata, in al 2-lea rand prin identificarea factorilor de franare si recomandarea unui program de exercitii care sa si-l faca singuri. Nu exista motive intemeiate precum ca jucatorul trecut de o anumita varsta nu-si poate imbogati acest registru.

Din pacate ce vedem astazi este rezultatul unei viziuni vehiculate si perpetuate de unii specialisti de la FRR si de import (nu am sa dau nume pentru ca sunt printre putinii cu care ma mai salut), aceea ca proiectul de joc trebuie sa fie unul cultural – adica specific traditiilor scolii romanesti de rugby…Gresit ! O victorie istorica odata la 10 ani sau un sir favorabil de reusite cu adversarii cu care ne-am obisnuit, obtinute prin penalitati sau incercari in urma unor succesiuni interminabile de „pick and go” sau moluri din tuse nu va face sa creasca sau sa se dezvolte rugby-ul romanesc. Atentie, nu spun ca nu sunt frumoase sau eficiente, spun doar ca pentru a juca rugby, a castiga publicul, pentru a obtine performanta este nevoie de mai mult, ca spectacolul sportiv este determinant pentru dezvoltarea, raspandirea si cresterea audientei acestui sport. Avem nevoie de meciuri mai putin marcate de obsesia victoriei, de un joc dezinhibat, care sa respire si sa inspire bucuria miscarii. Spectacolul sportiv ar aduce cu mult mai multa lume la stadion sau in fata televizoarelor decat victoriile asupra Georgiei. Putem intelege importanta victoriilor pentru a fideliza publicul; stim ca victoria este conditia necesara succesului, dar ce-ar fi sa incercam sa o obtinem si altfel? Il auzeam la IRB Nations Cup pe presedintele Alin Petrache strigand „rugby total frate”. Ce s-a intamplat cu rugby-ul total!? A fugit !? Gata(!?), a disparut!? Ni l-au scos americanii din cap. Jur ca nimeni nu va critica vreodata o echipa care joaca si nu castiga si cred ca sunt exemple destule chiar in trecutul recent – meciul cu Scotia la RWC, primul meci cu Stade Français al Stejarilor Bucuresti in 2011 cred…De ce mergem inapoi !?

Este o viziune total gresita sa va inchipuiti ca stadionul este mentinut plin de victorii, mai ales cand victoriile de prestigiu sunt destul de rare sau ma rog, cand victimele sunt mereu aceleasi. Stadionul este umplut de rugby, de sportul in sine; oamenii care vin acolo sa vada specatcolul sportiv… Este destul sa va raportati la succesul la public al Jaguarilor si Namibiei la IRB Nations Cup, care desi au performante modeste, manifesta intentie si volum de joc remarcabile, exaltand astfel tribunele. Intelegem abordarea de tipul „retourner aux bases”, “getting back to the basics”, “doing simple things”, dar respectarea bazelor nu este deloc incompatibila cu exploatarea spatiilor (un principiu de baza) si nici sinonim cu “pick and go”.   Nu credeti (!?) – faceti un sondaj printre spectatori; cei profani, pentru ca ei sunt cei multi care ne intereseaza in teremeni de dezvoltare si nu printre cei 2000 de „oficinados”, etern prezenti fie ploaie, fie vant… Pe noi ne-ati castigat!…Dar intrebati-i pe cei pe care vrem sa-i recrutam, ce le place mai mult si ce nu inteleg ei in meciul de rugby ?

Avem jucatori cu care sa inflamam tribunele si ma gandesc la un Lemnaru pe care-l asteptam sa se insanatoseasca sau un Conache care are nevoie de pregatire atletica intensiva, sa acumuleze experienta  si sa uite gloria junioratului.  Si ii mai avem pe toti ceilalti – nu multi, dar sunt acolo si asteapta cu conditia sa fie lucrati asa cum trebuie. Povestea cu imposibilitatea formarii deprinderilor la jucatorii adulti este scuza unui staff-incapabil sa-si asume riscuri sau a obiectivelor stabilite  de FRR. Avem in acest sens un exemplu graitor, fenomenul generat de Sonny Bill Williams.

Inainte ca acesta sa ajunga in Rugby Union, aproape ca nu existau pasele off-load si pop-up… Le faceau inaintasii sudafricani si natiunile din pacific – fidjienii, samoanii. La 2 ani dupa ce Sonny Bill Williams  a cucerit Franta si propriai tara cu acest tip de pasa adus din League, chiar daca altii il mai facusera inainte, frecventa si gradul mare de reusita a consacrat procedeul la nivel international. Doi ani mai tarziu toata planeta facea off-load-uri, chiar si pensionarii precum Jean de Villiers, numai ai nostri, nu stim cum, nu reusesc sau atunci cand il fac este in ghete…Sper ca ati aflat ca exista spray-uri de aderenta la balon, nu-i asa!? Daca atunci cand incerci una nu iti iese, lucru care nu face decat sa intareasca rezervele si scepticismul celor din jur, nu este motiv sa nu mai incerci pana reusesti (poate nu in acelasi meci)… Dar pentru asta pasele trebuie lucrate la antrenament… Sper ca acest pasaj sa-mi creasca cota la federatie 😀. De obicei esecul nu se datoreaza lipsei de talent, ci lipsei automatismului si cultivarii ezitarii si neincrederii in confruntarea cu mentalitatea din jur… Sunt absolut sigur pe ceea ce avansez; este destul sa ne amintim reactia lui Peter de Villiers de acum 3 ani, care criticandu-l pe SBW, spunea ca off-load-ul este impotriva spiritului jocului…

Da domnilor, conservatorsimul alimentat de lipsa pregatirii (nu vorbim despre diplôme) este principalul factor de franare a dezvoltarii jucatorilor si nu genele, varsta, traditia sau cultura de joc din care provin….Si cine altii isi pot permite sa fie „conservatori” (este o vorba dulce) daca nu cei care se agata de  functii, competenti sau nu, ce mai conteaza, care se tem de rezultate parca mai mult decat jucatorii. Nu va faceti griji domnilor, dupa ani si ani de insuccese nu a reusit nimeni sa va dea jos, nici nu cred ca mai vrea sau ca a vrut cineva (nici macar eu), veti ramane acolo cat veti dori, dar cel putin lasati baietii si spectatorii sa se bucure de frumusetea acestui sport… Un tehnician este obligat sa invete zilnic – de zece ori cat un jucator – sa riste, sa inoveze…  Singura problema „culturala” a rugby-ului nostru este de fapt una morala, afectiva si psihologica – morcovul/tarsa, limitarea, meschinaria, aroganta si suficienta de sine a unora dintre antrenorii „consacrati” si dirigintii acestui sport…

… Prilej ca sa revin la  Fercu -. EROUL MEU –  care in meciul cu Tonga ne-a regalat cu suturi exceptional plasate, un contra-atac de zile mari si exactitate de metronom in aparare, ofensiva noastra nu prea a aratat nimic lumii…Fercu Fantastic Fercu! Un jucator care poate face parte din orice echipa nationala a lumii la postul de aripa, inclusiv din cea a Noii Zeelande. Nu are nimic de invidiat la un  Vincet Clerc, Tommy Bowe, Medard, Heymans,  poate nu are viteza lui Habana sau N’Gwenia si densitatea unor jucatori ca Ranger ori Saveea, dar are tot atata fler si inteligenta cat au un Willy le Roux sau un Corry Jane, mult superior in lectura jocului si pe plan mental fata de nivelul unora dintre omonimii sai din diverse echipe mari…. O spun fara ezitare, stiu ca nu i se va urca la cap… si daca i se urca ce !? Maine daca se retrage si tot va fi fost cel mai bun jucatori de ¾ pe care l-a dat Romania in istoria ei. Fercu si colegii sai trebuie stimulati dincolo de interesul colectiv, de rezultatul meciului, pentru ca este pacat sa ingradesti creativitatea unui artist cu prioritatile dictate de rezultat – o face el singur fara sa mai fie nevoie de interventia antrenorilor.  Trebuie ajutat sa se implineasca, sa se debaraseze de orice complex, desi sunt convins ca nu are si vorbesc despre el ca fiind cel mai elocvent exemplu care poate contrazice aceasta aberanta prejudecata care conditioneaza practic cultural jocul nationalei noastre de cateva decenii, consacrand opinia generala ca practicam un rugby lipsit de dinamism, rafinament, spontaneitate si spectacol.

Am vazut cu totii in meciul cu Tonga mingea voleiata de Surugiu (superb), tusa recuperata de Fercu, intentii de joc sustinute de executii spectaculoase… Daca Fercu a ajuns la acest nivel de unul singur, nu vad de ce altii nu ar putea ajunge, evident cu conditia sa fie incurajati.   Baietii nostri de astazi, cel putin unii, incep sa le „vada”, sa si le doreasca, iar reusita lor nu este decat o chestie de practica, antrenament, curaj si eliberare mentala. Este destul sa te uiti la Ionut Dumitru ca sa-l simti cum freamata si nu indrazneste. Este pacat ca s-a asteptat ca o generatie de jucatori sa ajunga aproape de varsta de 30 de ani pentru a le propune alte exercitii la antrenament, lasandu-le libertatea de a gandi si actiona in afara binecunoscutelor „specialitati” traditionale romanesti…Deci nu ; rugbyul practicat in Romania domnilor nu trebuie sa fie unul in forta, lipsit de subtilitati, dar pentru asta trebuie sa va incredeti mai putin in „certitudinile” domniilor voastre (jucatori si antrenori…nu mai zic oficiali) si avem nevoie de mai multa deschidere si curaj din partea staff-ului tehnic… Ramane sa speram ca aceste victorii meritate dar lipsite de stralucire, vor avea efectul sperat in termeni de audienta si numar de copii pe terenurile de rugby…>> Va urma>>…dar nu despre meciul cu Fidji…

– O-O Flo –

Anunțuri

Tomania – Ronga sau radiografia unui succes neasteptat (1)

In Comunitate, Ganduri, Sportul romanesc on Noiembrie 15, 2013 at 2:40 AM

Florin Vlaicu_________________

1. „Incalzirea” – Victoria istorica a Romaniei in fata unei natiuni redutabile, Tonga, poate mai putin niste campioni ai viziunii si organizarii, dar cu siguranta dotati cu calitati native exceptionale, intuitivi si inzestrati de talent cu carul, a facut mici valuri in presa internationala de specialitate foarte surprinsa de rezultat. Media din Franta, care urmeaza sa intalneasca Tonga sambata viitoare, au incercat chiar sa impute esecul transformerului tongan, Fangatapu Apikotoa,  care a ratat doua lovituri de pedeapsa din pozitii „convenabile”. Probabil ca se tem ca victoria noastra sa nu stirbeasca din prestigiul viitorului test al albastrilor, care iata, acum dupa un meci impotriva campionilor mondiali in care francezii au aratat intentii frumoase si incurajatoare, dominand practic partida, se vad nevoiti sa infrunte o echipa invinsa de o nationala cu performante in general modeste. Victoria noastra asupra insularilor ar putea afecta audienta acestui meci si dilua substantial savoarea revansei atat de asteptate in fata celor care  au creat surpriza Cupei Mondiale din 2011, reusind sa surclaseze fara drept de apel pe nimeni alta decat viitoarea finalista a editiei.

Da,  Stejarii nostri reusesc o victorie impotriva tuturor pronosticurilor… dar doar a celor care cred ca se pricep, in schimb deloc imposibila pentru cei care urmaresc performantele echipelor. Tonga este o echipa capabila de miracole precum si de cele mai surprinzatoare boacane…Tonga este echipa care poate rezista 60 de minute unei mari natiuni si lua 5 eseuri in 10 minute, echipa care poate invinge Franta si lua bataie de la Canada… De altfel i-am si spus la inceputul meciului lui Dan Ionescu (vampir vicesef la Dracula Old Boys)  ca meciul acesta este in „posibilitatile” noastre cu conditia sa fim exacti in aparare, prevazand posibilitatea de a-l castiga,  ceea ce s-a si intamplat de altfel… Sincer (!), erau calcule teoretice si vorbe ca sa ma dau istet, pentru ca in realitate eram la randu-mi foarte sceptic in privinta sanselor noastre de a castiga meciul, chiar daca cei care se pricep (cat de cat), stiu ca Tonga (la fel ca si Africa de Sud, la o alta scara) este inainte de toate genul de echipa care se bate singura. Ma rog, v-am relatat acest episod pentru ca exista martori, sa nu spuna lumea ca dupa razboi multi viteji se arata, dar mai ales pentru mai tarziu, cand voi avea nevoie de un exemplu in articolul de fata.

Pana la urma cel mai important este faptul ca baietii au crezut in ei. Pentru ca ei sunt cei care trebuie sa poarte convingerea in sufletul lor si mai putin noi din tribune sau din fotoliul caldut din fata televizorului. Apropos de crezut in sansele sale, profit de tranzitie pentru a-l scoate in evidenta pe Surugiu – ce motor, ce locomotiva baiatul asta, ce luptator, ce dorinta de a invinge; adevarat motivator, agent molipsitor , virus contaminant…Ii stiam pe Tincu, Fercu si Lemnaru, remarcasem si la „piticul atomic” aceleasi „simptome” de care nationala noastra avea parca atata nevoie, dar la meciul cu Tonga s-a intrecut pe sine.  Felicitari pentru determinarea si dorinta de a invinge la care voi adauga si cateva „observatii” la momentul cuvenit si care speram noi, sa-l ajute.

Spuneam de Dan Ionescu ca exemplu de atitudine; stadionul Arcul de Triumf este mic  si se mai intampla ca jucatorii sa auda ce mai striga lumea, mai ales cand este vocea presedintelui pe care de data aceasta nu am mai auzit-o. Din nou surpriza; sa fi fost oare cauza pentru care  baietii nostri au castigat!? :D). (…Si din nou toata lumea imi datoreaza o bere!… Glumim!). Nu cred ca reprosuri facute cu voce tare fac bine celui care tocmai a gresit… Nici chiar atunci cand jucatorul cu pricina greseste cu adevarat. Dropul lui Calafeteanu a fost incercat pe o minge deschisa defectuos, care a trebuit cautata in spate si pe fondul unui avantaj dictat in favoarea echipei noastre. Faza nu putea fi continuata la mana, iar astfel de tentative pot ajuta jucatorul sa depaseasca un prag psihologic, sa se testeze, sa dobandeasca senzatii, sa faca niste reglaje care mai tarziu pot fi utile in meci. In al 2-lea rand, stimati iubitori ai rugby-ului, in sportul nostru tribuna nu sanctioneaza greseala, dimpotriva incurajeaza intentia. In rugby publicul isi arata nemultumirea doar fata de lipsa de implicare si daruire, impotriva  violentei gratuite si a jocului periculos. Pana la urma m-am enervat si a trebuit sa plec de langa el fiindca ma scotea din sarite cu strigatele la adresa lui Vali Calafeteanu… Si vreau sa-i transmit pe aceasta cale carismaticului animator de la faimoasa echipa de old boys, ca atunci cand se afla in tribune, prin venele sale nu mai curge sange cu globule ovale, ci cu unele rotunde si peticite cu hexagoane. Da coane, te comporti ca un microbist… desi esti un tip de treaba.

…Sa revenim!…  Vali nu este nici pe departe jucatorul meu „preferat”, daca un fost antrenor are voie sa se exprime in felul acesta, dar nici nu-i pot reprosa efortul de a face fata situatiei, mai ales cand stiu ca a ajuns in postura respectiva si datorita mie putin. Glumesc! Nu poti critica un jucator care a jucat toata viata sa in 9 (am sa ignor perioada de la Dinamo) si pe care dintr-odata nevoile unei echipe il trimit pe postul de uvertura… Acolo este o alta lume. Voi aborda subiectul reconversiei sale la noul post in echipa nationala in episodul 2 al acestui articol…Sper sa-l pot publica pana sambata. Astazi nu doresc decat sa-i transmit atat lui Vali – „Sa nu-ti pese de criticile care vin din tribuna, nici de la asazisii specialisti… Nimeni nu este perfect si uneori chiar si „cei mai mari specialisti” au momente in care li se pune pata, altii sunt de rea credinta, in timp ce unii chiar nu se pricep. Vom vorbi si despre erori, dar la meciul cu Tonga, inaintea greselilor sale (la propriu), eu am vazut printre altele ca toate mingile transmise de mijlocasul la gramada au fost INEXPLOATABILE. Este foarte posibil ca deschiderile sale sa fi fost influentate si de pozitia avansata a decarului, obligandu-l sa-si schimbe unghiul si deci orientarea corpului in pozitia de sprijin din momentul efectuarii pasei. Un lucru este cert, Surugiu a trimis multe baloane lente, unele chiar prea in spate. Daca uvertura este statica si nu-si lanseaza liniile, demi-ul are datoria sa trimita baloane care sa-l cheme la receptie, sa oblige decarul sa caute mingea (sau sa intre in ea cum se spune). Calafeteanu a dorit probabil sa joace partitura provocarii/fortarii liniilor defensive cat mai aproape de linia avantajului, un fel de apel prin care uverturile invita liniile de aparare la o iesire rapida, din care rezulta o fixare a aparatorului direct pe numarul 10, pentru a crea culoar unui coechipier desemnat sa vina lansat din spate pentru o pasa scurta (Quade Cooper este maestru in asta)… Ideea, domnule Calafeteanu, este ca nu trebuie sa-ti pese foarte mult de ce auzi in tribune, indrazneste, ia initiative, fiindca asta inseamna sa fii un „10” util echipei tale; nu te sinchisi de tipi ca Dan Ionescu care desi iubesc Romania, iubesc rugby-ul, va iubesc si pe voi jucatorii, sunt pasionati si de aia mai au scapari… multi stand mai slabut si la capitolul intelegere; ei nu stiu decat sa fuga…ori calul stie si el sa fuga, dar  cu siguranta nu joaca rugby….Sa revenim (!)

2. „Meciul” …Da, spuneam ca sambata seara a fost printre putinele dati cand nationala a tras Romania si tribuna – relativ apatica sau ma  rog rezervata si timida (la fel si in timpul intonarii imnului, nu inteleg de ce!?) – dupa ea, oferind o „surpriza” (am pus ghilimele) de proportii uriase… Ma asteptam ca tonganii sa se menajeze in perspectiva meciului cu Franta, ma asteptam sa-si repete gamele si asta au si facut, dar nici chiar asa. Ba mai mult, surprizantor,  mi s-au parut mai organizati, mai aplicati si mai disciplinati ca oricand, cand  de fapt alaturi de Georgieni, sunt probabil singurele 2 natiuni gata sa „scoata cutitul” de la orice si in orice moment al meciului. Nu caut nod in papura sau sa diminuez meritul baietilor, dar Tonga nu au aratat mai nimic din jocul de coliziune care ii caracterizeaza si voi pune asta pe seama menajarii in asteptarea meciului de saptamana viitoare impotriva Frantei, care are puternice aliuri de targ de toamna… Dupa cum se stie, inaintea reprizei din primavara, in emisfera de nord incepe sezonul ultimelor cumparaturi (cele de Craciun :D) . Una peste alta, a fost un meci cinstit care a demonstrat clar nivelul rugbistic al celor doua natiuni atunci cand una din parti nu face sa vorbeasca „dementa” sau nu face uz de plusul de agresivitate nativa – un meci cu mintea limpede si cu picioarele in apa rece cum se spune. Acest constat cred ca rimeaza foarte bine cu vechea vorba „sunt si ei oameni cu doua maini si doua picioare”,  lucru care ar trebui sa-i convinga pe rugbistii (si antrenorii) nostri despre faptul ca un meci se joaca inainte de toate in inima si mintile protagonistilor si nu in mitologii despre lei-caralei si alti zmei…Iar pe tehnicieni despre adevaratele puncte slabe, directii de cautare, unde sa puna accentul pentru orientarea procesului de pregatire… Vorba francezului „tout est dans la tete”…Eu as spune ca secretul sau factorul determinant in rugby este „o inima mare”.

In sfarsit Romania a inteles importanta apararii, pentru ca nimeni nu poate spune ca am dominat Tonga, dimpotriva au fost perioade lungi din meci, mai ales a doua jumatate a reprizei intai in care practic nu am atins balonul si ne-au plimbat dintr-o parte in alta cum au vrut…Ce sa mai spun de cele 10 minute cand am jucat in 13. Baietii au fost exacti, aplicati si aceasta rigoare neobisnuita in cultura jocului nostru ne-a adus o victorie nesperata. Speram sa ne fie invatura (vesnica) de minte; stim cu totii ca o floare nu aduce primavara. De aceea spun victorie exceptionala, dar am sa raman prudent in asteptarea confirmarii cu meciurile care urmeaza. Meciuri dela care personal nu astept victorie ci atitudine, aplicare, rigoare si  „eliberarea” baietilor; cea mentala, dezinhibitia, dementa, lasatul taurilor, pitbullilor, lupilor, auuuuuuuuuu!!! Da baieti este singurul lucru de care aveti nevoie!!!

[frrrrrrrrrr! Lovitura de pedeapsa! Paranteza!Numele asta mi-l datorati tot mie sa stiti; mi l-a FURAT Florin Matei intr-o discutie in care incercam sa-i explic ca Stejarii Bucuresti nu se pot chema tot Stejari fie ei din Bucuresti, cand echipa nationala se cheama Stejarii, juniorii Stejarei, fetele Stejarite, ghinde, radacini (s.a.m.d.), pentru ca poate crea confuzie, totul devine o mare supa botanica, nu permite segmentarea demersului de cautare a sponsorilor, reduce din oficiu numarul lor pe baza clauzei de exclusivitate si deci si capacitatea de atragere a resurselor, nu mai spun despre ineficienta comunicarii si demarcarii fiecarei entitati in parte… Aceasta paranteza a fost pentru domnul Petrache care nu intelege de ce sunt atat de „asarnat” pe colegii domniei sale…Si fiindca spunea cum ca daca am idei, sa vin sa le expun in fata specialistilor de la FRR…Am facut-o domnule presedinte si nu m-am ales cu nimic…bun… Ca de aia v-ati numit un secol Stejarii Bucuresti si dintr-odata ati devenit lupi…Momentul, 2011, concide cu perioada in care au sosit 2 sponsori noi…Salonta si Murfatlar… demers intreprins tot de mine prin agentia „Cap”. Acolo nu ati castigat nimic stiu! …Culmea este ca eu le recomadasem sa-si schimbe numele si am dat lupii si alte animale ca exemplu… Nu cerusem decat o scrisoare de recomandare domnului Matei, ca sa pot tine niste cursuri de marketing sportiv… Vreti sa va mai povestesc, ca lista este mai lunga de atat…O scrisoare de recomandare… ATAT! Daca dumneavoastra numiti asta „pierdut”, eu o numesc josnicie…sau ceva total impotriva spiritului acestui joc de care suntem cu totii, cei care l-am practicat, atat de mandri… Un tip josnic nu poate fi nicicand in trecutul sau viitorul sau un jucator si un om de rugby adevarat si spun asta ca sa serveasca de invatatura tinerilor de astazi care vor fi antrenorii si managerii de maine. Daca veti analiza atent istoria recenta a rugby-lui romanesc, veti intelege ca toate contraperformatele din ultimii 20 de ani nu se datoreaza putinatatii resurselor si schimbarilor prin care a trecut tara si natiunea, ci meschinariei si josniciei oamenilor asazisi de rugby. Acesta este de fapt mesajul pe care il adresez jucatorilor nostri: onestitate, generozitate, verticalitate…numai asa se poate performa in rugby…Nu poti fi reptila in viata de zi cu zi si leu pe teren (este o alegorie)…poti fi un jucator rapid, tehnic sau puternic, dar nu poti deveni rugbist atata vreme cat „Eul tau intim” este limitat si sufocat de complexe meschine. Acest meci cu Tonga l-ati castigat pentru ca ati fost generosi, v-ati daruit, sacrificat… Dupa o astfel de experienta, cand s-au stins luminile in vestiare, nu poti redeveni vreo potaie de maidan pentru ca altfel tot sacrificiul este pangarit si isi pierde orice sens. Deci se poate, o aveti in voi, flacara, nu mai ramane decat sa o intretineti, sa o hraniti ca sa ramana acolo pentru tot restul vietii inchis paranteza, repunere dela centru!]… revenim la meci!

Daca Tonga au patit-o cu noi, atunci canadienilor va trebui sa le fie si mai greu; cel putin teoretic. Sa nu uitam totusi ca viitorii nostri adversari au reusit la randul lor o victorie istorica asupra insularilor la Cupa Mondiala. Nu exista nici un dubiu, Tonga este o echipa net peste valoarea „tapinarilor” din Lumea Noua. Intr-o zi „hotarata” si binecuvantata de spirite, insularii pot fi un os tare pentru toata lumea, cel putin la nivelul jocului de contact…  Dar daca s-a putut cu ei, credem ca se va putea si cu baietii din nord… Problema este ca sambata seara am vazut o alta Tonga, care ne-a propus fineturi si joc defasurat in veselie, o forma de exprimare neobisnuita in cultura lor. Presupunem ca a fost tematica fixata a testului in ideea repetarii gamelor pregatite pentru meciul cu Franta. Am vazut cu totii incercarea in urma unei faze de un-doi demna de contra-atacurile de handbal, in care apararea noastra nu mai stia unde este mingea. Sa fim obiectivi ; ei au inscris 2 eseuri si ar mai fi putut baga doua daca nu era Fercu ca sa intervina salutar, in timp ce noi nu am inscris decat unul. La nesansa insularior mai putem adauaga si cele doua penalitati ratate din pozitii prielnice. Nu trebuie sa se inteleaga ca statisticile meciului  ar diminua meritul baietilor, dar nici nu ne putem lasa dusi de euforie si sa tragem concluzii dintr-o surpriza datorata putin si norocului. Este mai sanatos asa. Antrenorul Irlandei spre exemplu, s-a aratat foarte rezervat in aprecierile sale chiar si in urma unei victorii nete in fata celor din Samoa. Este atitudinea pe care o recomandam in abordarea partidelor care vor urma –  un exemplu de luciditate, smerenie si concentrare.

Pana la urma, intamplare sau nu, ramane un triumf istoric, marcat de o prestatie exceptionala a baietilor nostri in faza defensiva – cea mai importanta pentru ca acolo se castiga meciurile!… Si daca mai sunt „specialisti” care au impresia ca as exagera importanta fazei defensive, intrebati-i pe cei de la Springboks cum este sa reusesti sa inscrii 4 eseuri intr-un singur meci celor de la Noua Zeelanda, mai multe decat au incasat All Blacks adunate in 2 ani de la toate echipele cu care au jucat cred…si in cele din urma sa pierzi totusi meciul…Nu cred ca exista exemplu mai concludent oferit in ultimii ani, care sa ilustreze mai bine importanta defensivei in economia jocului de rugby. Africa de Sud nu a aratat demult o astfel de forta de atac, dar din pacate nici rigoarea defensiva din 2007 cand au cucerit titlul. La fel si Franta, tot sambata, impotriva campionilor mondiali, intr-o partida pe care au dominat-o impresionant in aproape toate compartimentele, au fost pana la urma executati cu 3 eseuri din 6 atacuri.

Daca nationala noastra va arata acelasi calm, rigoare si daruire in faza defensiva si in meciul cu Canada – pana la urma este arma care facea gloria rugby-ului nostru candva – cred ca putem anticipa definitiv o schimbare importanta in bine si aproape ireversibila in cultura de joc a Stejarilor, dar deocamdata prefer sa nu ma imbat cu apa rece!

Un alt motiv ca ma face sa fiu rezervat este si prestatia ofensiva a baietilor care nu a convins… Fie ca are demi-ul de deschidere in forma sau nu, fie ca are o uvertura de meserie sau nu, nationala nu reuseste sa schimbe aspectul meciurilor in termeni de volum de joc si incercari inscrise din faze dinamice, ceea ce inseamna ca ceva nu este bine facut…Dar deloc; este ca si cum ai pune acolo pe oricine, rezultatul va fi acelasi. Asa ceva nu se poate ! Nu poti sa ramai la un eseu inscris pe meci oricare ti-ar fi adversarii – Georgia, Tonga, Noua Zeelanda, Rusia etc… Exageram putin, dar asta este impresia pe care ne-o da forta noastra de atac.

La capitolul ofensiva si conservare, cu exceptia a 4-5 moluri (stiam despre ele, este arma noastra preferata), Romania nu aratat foarte mult la nivel colectiv. De ce aceste regrupari nesfarsite produse de atacuri in zona „O” pe care vrem sa le tranformam invariabil in spontane sau moluri ? Nu zic ca-s rele, dar putina diversitate fratilor nu ne-ar strica.

Toate acestea nu sunt decat simple constatari, nici macar critici, pentru ca imi imaginez ca astfel de „preocupari” nu au facut parte din planul de meci, obiectivul sau „tema de joc” fiind probabil apararea si eventual relansari rapide ale baloanelor de recuperare pe fondul dezorganizarii adversarului… dar daca si numai daca s-ar fi ivit ocazia. In rest planul a fost joc de ocupare, sut si pressing ofensiv moderat sau intensiv in functie de zona (cu presiune maxima la ei in zonele usor de transformat) pentru obtinerea penalitatilor convertibile sau pentru jucarea tuselor penale. Din cand in cand au fost si scurte acese de „furie” traduse prin actiuni de conservare cu multe aglomerari succesive, lipsite de dinamism, cu intentia de ajunge cu posesia dincolo de 40-ul lor in scopul provocarii unor greseli si bonificarii lor in puncte prin loviturile de pedeapsa sau marcarea unor incercari in urma eternelor molurilor rezultate din tusele „penale”. (Explicatietonganii sau tongienii sunt recunoscuti ca fiind deficitari cu disciplina, dar din nou surpriza ; nu a fost cazul !… La fel cum nu au fost duritati gratuite din partea lor…Ei uite ca ne-au pacalit si au fost disciplinati, daca nu chiar cuminti comparativ cu ceea ce ne-au obisnuit pana acum!)…Ei bine pana si conservarea nu ne-a reusit prea mult, iar castigul de teren, penetrarea liniilor defensive, s-a produs intotdeauna  in urma initiativelor personale, cautate parca dincolo de sinele si de limitele umane ale unora dintre jucatorii nostri si nicidecum prin exploatarea spatiilor, varierea jocului si distributia optima a baloanelor – intr-un cuvant prin optiunile ofensive propuse, etc.

…Din pacate la capitolul atac, diversificarea jocului, creativitate (nimic nou), nu am fost nemaipomeniti. …Fie din cauza defensivei tongane, fie a monotoniei atacurilor/provocarilor sistematice in zona „zero”, fie datorita deschiderilor lui Surugiu care l-au pus mereu pe Calafeteanu in dificultate, oprindu-l sau obligandu-ul sa recupereze baloane dificile, lente si in spate, etc. Aici probabil ca trebuie sa le explicam ca pozitia avansata si statica a decarului pentru a incrucisa cu centrul sau pentru ai oferi o pasa „la nivel” (flat pass) cu sau fara fixare de aparator unui coleg venit lansat  pentru ai crea acestuia profunzime si spatiu de accelerare/lansare maxima in culoare este oarecum usor previzibila pentru aparatori… daca nu esti un magician al pasei. Cu centrii pe care ii avem, nu poate urma decat o aglomerare care in faza a 2-a, datorita mobilitatii nu foarte generoase  a inaintasilor nostri, se va tranforma in mod inevitabil intr-un sir neintrerupt de fortari cu pachetul de inaintare – monoton, uzant in gestiunea efortului – nu foarte eficient la rubrica incercari. Logic; ne pierdem inertia avansarii colective (momentum-ul) si dam in permanenta posibilitatea si timpul necesar apararii ca sa se reorganizeze. Vom reveni asupra acestui aspect.

…Dar sa ne intoarcem la sentimente mai bune, la partea plina a paharului cum se spune. Pachetul de inaintare imperial la capitolul combativitate (chiar exceptionali) si totusi as vrea sa evidentiez efortul liniilor din spate si a celor din linia a 3-a pentru momentul in care am ramas in 13. Acolo s-a jucat victoria si asta nu le-o pate lua nimeni Stejarilor. (Explicatie pentru neofiti – Diminuarea efectivului de jucatori rezultata in urma suspendarilor, creaza spatii suplimentare pe teren care sunt greu de gestionat ; ei bine baietii nostri s-au mobilizat cand trebuia… Ciobi, Ionut Dumitru,  Vlaicu si trebuie sa mai spun odata Fercu au fost eroici…Tot meciul au fost exceptionali, precisi in aparare (cu exceptia unei faze)…Ramane in continuare aceasta aparare absurda cu un pilier in zona 2 (Lazar, tine sistematic centrul terenului) care nu are absolut nici o sansa in fata unui „troacar „… Iar cei care cred ca este o capcana sau ca astfel cresc forta de recuperare in caz de aglomerare la centru, se inseala amarnic (vom reveni la fel in episodul al 2-lea). Pentru mine nu ramane decat faptul ca liniile noastre au fost batute de 4 ori absolut fara speranta de scapare si doar interventiile miraculoase, venite parca din documentarele de pe Animal Planet  ale lui Catalin Fercu (si una a lui Calafeteanu) ne-au salvat patria in extremis… Au fost faze in care 90% din fundasii lumii ar fi luat eseu, cu o aripa de viteza si gabarit lansata cu 3 optiuni de joc…Noroc ca nu au avut suport sau ca „eroul meu” (asa am sa-l numesc de acum) i-a izolat prin unghiul de abordare. Ce jucator, ce jucator FANTASTIC!!!…Nu ma pot abtine ! Nu vreau sa termin seria elogiilor fara al remarca pe Vlaicu; cata stapanire de sine!!! Ma rog, nu mai conteaza; este bine ca baietii incep sa ne redea sperante si ne bucuram cu totii. Incepand cu IRB Nations Cup 2012, incepe sa devina istorie confirmata; era caprelor a luat sfarsit, cea de care ne era rusine, cu vedete pretioase din  Federala 3 difuzand bezele peste tot in tribune, care mangaiau adeversarii, ba uneori chiar ii si impingeau inspre but daca erau cumva prea obositi ca sa mai ajunga dincolo de linie.   Avem o nationala de luptatori  si asta ne umple sufletul de mandrie… >> va urma>>

– O-O Flo –

3. Revenirea la calm – concluzii – in loc de P.S. sau numiti-le cum vreti voi – Asadar daca schimbarea este reala, daca aceasta victorie cu Tonga nu a fost doar o intamplare, atunci asteptam confirmarea intrucat canadienii dupa ce au suferit serios in Georgia, vor veni sa-si refaca prestigiul. Teoretic si statistic par o echipa la indemana noastra, mult mai la indemana decat adversarii nostri de ieri… Dar nu(!)… Ci dimpotriva, cred va trebui sa negociem cu o echipa ranita in amorul ei propriu, care de 3 ani incoace joaca fiecare meci implicati 1000%, generosi, dezinvolti care nu ezita sa-si asume riscuri…si mai ales foarte mandri!

Invictus!… pe romaneste

In Blog, Comunitate, Ganduri on Noiembrie 7, 2013 at 6:52 PM

Mandela_________________________

In noaptea de Mos Nicolae, una in care pamantenii asteapta daruri „venite din cer”, a fost de fapt cea in care Omenirea a facut cel mai frumos cadou inaltimilor – sufletul lui Nelson Mandela, unul dintre parintii fondatori ai „Natiunii Curcubeului”, a incetat din viata sa pamanteana!

…Probabil ca satui de nedreptatile ceresti, acesta a fost trimis de oameni sau chemat de zeii descumpaniti de neglijenta confratilor lor si disperati de propria lor neputinta – rapit, cerut, confiscat, transferat, cine stie – in imparatia celesta pentru a face Raiul mai bun…Personaj inspirational care si-a iubit neamul si tara. Imi pare rau, dar nu pot sa nu fac comparatia cu cei  care ne conduc, mai ales ca si-au trimis emisarul sef sa prezinte omagiile neamului roman celui care a infruntat pentru eliberarea poporului sau vitregiile unei epoci demne de anii „de vis” ai stalinismului… Un necrolog pe care l-ati citit deja, nu ar insemna nimic fara „a-l povesti” pe Mandela. Totul si toate au fost spuse de Madiba insusi si trebuie sa-l credem pe cuvant, pentru ca un om care si-a petrecut 27 de ani in detentie si a carui fiecare gura de aer a fost supravegheata in tot acest rastimp, nu prea are multe de ascuns… Si chiar daca ar avea, credem ca din respect fata de penitenta sa trebuie sa-i lasam o parte „din el” si din gandurile sale pentru sine.

… De ce trebuie sa vorbim mai mult atunci, mai ales noi cei de aici din ROmania, de la celalalt capat al lumii!? Ei bine poate pentru ca noi, ROmanii, suntem un popor care avem mare nevoie de un  Mandela al nostru… Un model, o sursa de inspiratie de la care sa invatam ceva.  Noi romanii sau ei romanii, ce mai conteaza… Nu un mesia sau o autoritate, ci un exemplu real si binenteles demistificat. Evident ca istoria noastra ne poate oferi exemple „comparabile” (similare ar fi prea mult spus) liderului african, dar diferenta dintre ei si Mandela este ca ai nostri sunt putin supraevaluati de moment ce au esuat… lamentabil!? Sacrificiul lor nu a servit in nici un fel comunitatii sau natiunii, chiar daca invariabil dupa moarte, „martiriul” lor ramane aceeasi eterna resursa  de propaganda, fapt care ne face sa relativizam oarecum discursul „apologetilor”.

Evident triumful cauzei pentru care a luptat este meritul unei intregi organizatii pentru ca efortul tuturor, deopotriva afro, „albi” si alte semintii, a facut posibila rezolvarea unei crize ce dura de 40 de ani. Nimic nu ar fi fost fezabil fara acceptarea revendicarilor  adversarilor, admitand astfel ca fiecare avea nevoie de acelasi respect si drepturi  pe care le reclamau pentru sine.  Forta lui Mandela a constat credem noi in masura perfecta a raportului dintre aspiratiile si actiunile sale. Nelson Mandela nu a fost un martir, ci un invingator care a inteles perfect mersul istoriei si limitele sale acceptandu-le fara a renunta la principii.  Mandela nu a avut nevoie de greseli ca sa intelaga, ci s-a nascut intelept – „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face” – simplu si de bun simt milenar…  cei 7 ani de acasa care le lipsesc cu desavarsire tuturor politicienilor romani.

Poate ca cel mai simplu, concis si explicit mod de a-l povesti pe Mandela  ar fi poemul sau preferat, cel care l-a inspirat de-a lungul penitentei sale – Invictus, scris de William Ernest Henley in 1875. De aceea ne-am gandit si am indraznit sa facem prima traducere in limba romana a acestei poezii, urmata de o interpretare a istoriei traite de Nelson Mandela,  asa cum am inteles-o noi.

Am considerat importanta traducerea acestor versuri  care au inspirat o natiune intreaga, biata incercare hazardata a subsemnatului, umil(it) profesor de tumbe, pentru ca ele i-au fost sprijin si „biblie” timp de aproape 3 decenii de incertitudini. Un exemplu de viata cum nu se poate mai graitor despre „de ce” cultura este importanta si universal apreciata; pentru ca reuseste sa articuleze inteligibil credinta si aspiratiile noastre…. la fel cum poezia este geniala  pentru ca poate surprinde in cateva versuri o epopee intreaga. Demersul nostru nu face parte din categoria incercarilor literare, ci mai curand din cea a initiativelor militant-educative, dar daca cumva vom esua in tentativa noastra, speram sa ramanem cel putin cu meritul de a ne fi adus „contributia la patrimoniul literaturii universale” cu traducerea in limba romana a unui poem redevenit celebru si redat constiintei colective in filmul biografic  Invictus… Asteptam pareri si chiar ne-am bucura daca un traducator profesionist si-ar asuma aceasta sarcina in locul nostru.

 Invictus de William Ernest Henley (1875)
– tradus in limba romana de O-O Flo (2013) –

Iesit din noaptea ce ma inconjoara,__
Lunga si neagra ca un tunel fara sfarsit
Slava zeilor ___________ ce m-au pazit
Pastrandu-mi sufletul _____ neprihanit.

Lasat in voia capriciilor sortii,
N-am disperat, nici n-am strigat,
Strivit _ sub loviturile fatalitatii,
Cu capul sangerand, dar neplecat.

Dincolo de acest tărâm de lacrimi si revolta
Se intinde doar Oroare zamislita-n umbră,
Amenintare peste ani, ce sta mereu la pandă,
O astept neinfricat si pregatit pentru izbandă

Indiferent ce va urma,____
Oricât de ingusta va fi calea,
Cate pedepse voi indura____
Raman stapan pe soarta mea
Si suveran al sufletului meu.

Este important ca dincolo de declaratiile pompoase sa ne preocupam de adevarul istoric fiindca numai astfel vom putea trage invataminte, gasi surse de inspiratie pentru a construi baze etice solide de convietuire in tara noastra, cea a tuturor si a nimanui; sa depasim si sa ne traim unii cu altii fara a ne mai lasa otraviti de discursul propagandei, omagiile bindon sau  sabloanele vehiculate in media.

Pentru cei curiosi sa afle mai multe despre anvergura personalitatii sale si aportul pe care l-a avut in schimbarile istorice ale anilor ’90 din tara sa, exista zeci de filme, documentare si carti, care mai de care mai atractive si captivante, poate nu toate foarte grijulii fata de adevarul istoric si cu tendinte omagiale putin exagerate, dar exista si documente remarcabile. Pentru vorbitorii de engleza recomadam filmul facut de History Channel – Miracle Rising South Africa

Mandela  a fost doar unul dintre artizanii libertatii in Africa de Sud; liderul in jurul caruia s-a coagulat si mai tarziu realizat tot procesul de emancipare, tranzitie si reformare a societatii sud-africane. El nu este insa singurul personaj care a avut un aport determinant in evenimentele din anii 90. Presedintele de atunci al republicii Frederick de Clerck a jucat un rol imens in aceasta Perestroika de la antipozi; un mic Gorbaciov al Africii de Sud. Aproape niciodata citat, Partidul Comunist a avut la randul sau o influenta covarsitoare in calitate de organizatie care efectiv a INITIAT si sustinut  miscarea in conditii de ilegalitate pentru care multi dintre ei au platit cu viata… Cine spunea partid comunist la vremea respectiva, mai ales intr-o tara africana spunea in mod obligatoriu Kremlin, Elysee , Fidel Castro sau conexiuni mai putin „recomandabile” cu organizatii cum ar fi regimul Mugabe (din Zimbabwe) sau Frontul de Eliberare al Angolei.  Tarziu, dupa dezvaluirea celor intamplate, opinia publica a avut posibilitatea sa descopere  parghiile „masinariei” complexe ce au concurat la schimbarile istorice pe care cei doi le-au infaptuit; incepand cu intendentii casei care i-a fost desemnata ca domiciliu fortat in ultimii ani de detentie, consilierii prezidentiali si terminand cu serviciile secrete sud-africane (si nu numai). Lista completa nu o  vom afla niciodata.

Evident aceste reforme ar fi fost imposibile fara solidaritatea si loialitatea sustinatorior sai, o veritabila  armata de fideli dispusa oricand sa-si riste libertatea si vietile, chiar si pe cele ale „civililor” neimplicati, pentru a forta guvernantii sa-l tina in viata… In acesta lupta sangeroasa si deloc glorioasa, sotia liderului, Winnie Mandela, mult mai radicala decat liderul insusi, si-a asumat o misiune extrem de riscanta care a dus la compromiterea imaginii sale, ajungand sa fie mentionata oficial pe listele terorismului international. Desi istoria si posteritatea i-au rezervat un loc ingrat, poate chiar meritat,  fara concursul sau este posibil ca Nelson Mandela sa fi disparut timpuriu si odata cul el si sperantele poporului african….  Stim cu totii ca „omleta nu se poate face fara sa spargem oua”… pentru ca nimeni nu s-ar fi sinchisit de un om facut din carne si oase daca disparitia sa nu ar fi costat natiunea mii de vieti nevinovate (sau ma rog… aproape nevinovate)…

Lupta de afirmare – emanciparea etniilor africane unite a fost deci in mod evident reusita colectiva a unor grupari animate de interese nu foarte populare in zilele noastre, la fel ca de altfel toate revolutiile si miscarile de eliberare, in marea lor majoritate sustinute de socialisti-comunisti. Este clar ca pe durata detentiei sale  Mandela nu putea fi decat un simbol, reprezentantul de imagine, doar efigia luptei duse de diverse grupari aflate in ilegalitate…  Este aproape descumpanitoare camuflarea adevarului istoric astazi, cand absolut nimeni nu mai vorbeste despre aceste lucruri, mai ales ca la epoca respectiva personalitati „marcante” (am pus ghilimele) din scena politica internationala (Margret Thatcher, Ronald Reagan) nu au ezitat sa-l catalogheze public ca fiind un terorist periculos… Poate, dar daca s-ar fi putut pe alta cale  sunt convins ca nu ar fi ezitat sa o urmeze. Din pacate cel care aruncase primul piatra nu fusese el.

…. Faptul ca biografii si insusi Mandela nu s-au sfiit niciodata sa recunoasca acest adevar,  cu riscul constientizat de a contraria mentalitatile imbecile si la moda in relatiile publice,  incita „hoitarii” mediatici si expunandu-se pericolului defaimarii irversibile, indica inca o data consecventa individului, ceea ce molustele de pe la noi si  de astazi numesc trambitand din toti bojocii coloana vertebrala, dandu-se exemplu pe ei parca. Nelson Mandela a fost mai mult decat un membru al partidului comunist, a fost imaginea sa, o adevarata piesa grea in organizatie si in angrenajul luptei de clasa. NICI O RUSINE IN ASTA, dimpotriva el stia mai bine decat oricine ca toata logistica de sustinere a activitatii subversive, ca de altfel si din punct de vedere oficial pe planul comunicarii de imagine referitor la anvergura statului sau international, o datora miscarii comuniste internationale… Toate  evidentele sustin certitudinea faptului ca Nelson Mandela a fost un comunist convins, moderat, dar cu siguranta unul care credea cu adevarat in idealul tineretilor sale si totusi asta nu l-a impiedicat sa se impuna ca fiind poate cel mai carismatic sef de stat si personalitate politica a ultimelor 2 decade, salvatorul providential  care a reusit sa impuna reguli comune si sa federeze cel putin 4 popoare care traiau impreuna de aproape un secol  intr-un butoi cu praf de pusca, iar toate acestea au fost posibile pentru ca natura sau prezenta sa era una autentica, transmisa de calitatea umana a celui care stie pentru ce lupta  doboara toate cliseele si prejudecatile… De accea ma gandesc ca ar fi bine ca toata Romania , cu mic cu mare, sa citim / sa invatam si noi INVINCTUS pana intra in genele noastre… Cine stie poate ca intr-o zi „ne scoatem” !!!

– O-O Flo –

%d blogeri au apreciat asta: