Sportlogic

Romania – Canada; Stejarii confirma…dar ce!? (2)

In Blog, Comunitate, Ganduri on Noiembrie 18, 2013 at 1:34 PM

Cuvant inainte Am amanat publicarea acestei a 2-a parti dedicate seriei testelor de toamna din mai multe motive : a) lipsa de timp; b) stiam cum va arata meciul cu Canada (am antrenat acolo o echipa de „aproape elita”); c) nu doream sa „perturb” inaintea meciului si d) articolul era deja prea lung, deci am taiat si reformulat, dar chiar si asa… (aici puteti gasi partea  I – a: „Tomania – Ronga sau radiografia unui succes neasteptat (1))

… Iata un fragment din pasajul sters (in litere groase comentarii adaugate dupa):

„Confirmarea  nu inseamna neaparat rezultat (victorie) ci atitudine. Canada este o natiune cu un staff de super calitate (inteligent, flexibil si cu orizonturi largi – asta am sters-o ca sa nu vexez pe ai nostri…ma gandeam mai mult la Tincu care nu merita), care au cultivat jucatorilor gustul pentru risc si o atitudine dezinvolta fata de presiunea rezultatului. Evident nu le este indiferent daca pierd sau castiga; toti ne dorim victoria. De aceea ma astept sa propuna multe provocari individuale – (un joc in aparenta mai putin monoton decat putem fi tentati sa credem din traditia lor…lucrurile s-au schimbat mult in ultimii 3 ani).   Au jucatori cu calitati atletice remarcabile,  unul dintre ei este un pericol cumplit pentru orice aparare (atentie la centru – aici nu s-a intamplat mai „nimic”), generoasa in efort, care s-ar putea sa fie mai imprevizibila decat adversarii vostri de ieri (era vorba despre TONGA…am prevazut perfect). Ii vad mai buni de cat Georgia, dar asa cum noi am batut Tonga, la fel si prietenii nostri puteau sa bata Canada si pun episodul mai degraba pe seama viloentei georgienilor, care au reusit sa-i scoata din mana, decat pe cel al calitatii jocului lor… Iata deci acest articol gandit inainte si actualizat dupa vizionarea meciului.

______________________

Romania-Canada______________________

Deci incepem  acest al 2-lea episod cu ceea ce scrisesem in P.S.-ul primei parti, cand ne exprimam dorinta ca baietii nostri sa confirme ; ei bine au confirmat !!!… Da, dar ce ? Au confirmat ceea ce am spus ca am remarcat inca din 2012 la IRB Nations Cup. Avem o echipa de luptatori despre care in prima parte spuneam  ca  suntem mandri , de voi baieti… Sa nu intelegeti gresit, nimeni nu dispretuieste efortul si sacrificiile, dar critica este facuta ca sa ajute, de aceea este foarte posibil ca in randurile care urmeaza sa mai supere pe cate unul… Nu-i bai ! Trece !

Asadar ce altceva a mai confirmat meciul de sambata? Pai cam tot ce am prezis despre canadieni si maniera lor de joc (dezinvoltura)…Am fost ceva mai „specialist” decat Hari, care anticipa joc pe inaintare :D… Scuze maestre ! Tapinarii au fost artisti:  generosi, au jucat la mana, au atacat din toate pozitiile. Lipsa de realism ? Nu, asa au jucat si in vara, in IRB Pacific Cup, cand au batut din nou Tonga si Fidji. Asa au jucat la Cupa Mondiala, cand i-au speriat putin chiar si pe Francezi…Asa joaca de cel putin 3 ani. Ce s-a intamplat sambata a fost o surpriza mai mare decat ceea ce s-a intamplat la meciul cu Tonga, chiar daca acestia sunt mai bine pozitionati in clasamentul natiunilor; de altfel domnii de la IRB ar trebui sa-si revada serios sistemul de punctare.

Pe scurt: la fel ca si data trecuta, in mod inexplicabil, un transformer de talent rateaza 3 lovituri din pozitii excelente si din nou Vlaicu, (cata stapanire de sine), inscrie punctele victoriei in ultimele secunde ale meciului. Incep sa-l banui pe domnul Alin Petrache ca umbla la flacara violet… Sau sa fi fost vointa Domnului radiind puternic dinspre biserica Casin?!

Stejarii au confirmat o atitudine ferma in defensiva, ocazie pentru a sublinia importanta apararii in economia jocului; am vazut cu totii de cate ori am scapat cu fata curata la cativa metri sau centimetri de linie… Prilej cu care revin la apararea sistematica cu Lazar la centru…  Cu putin noroc, am luat totusi „numai 2 eseuri”. La primul eseu, la pantrunderea optarului in zona „0 indepartat” sau 1 daca vreti, ar fi prins bine un jucator de gabarit care sa-l opreasca. Poate ca era bine sa se intalneasca cu pilierul nostru care statea la centru. Schema noastra defensiva poate fi recomadata sau mai degraba se impune in lipsa de alta solutie pentru conservarea echilibrului numeric (protejarea temporara a unui culoar si a raportului aparatori – atacanti), ca o solutie trecatoare dictata de circumstante. In mod normal, imediat ce jucatorul caruia ii tine locul este disponibil sa revina, pilierii – jucatorii mai putin mobili – ar trebui sa ocupe pozitii mai aproapiate de aglomerari. Hari a subliniat importanta supravegherii sale in „oglinda” – in sfarsit maestre – dar nu de un jucator, ci de jucatorul capabil sa-i faca fata (viteaza si forta de impact) fara a dezechilibra restul liniei. Ce facem noi ar merge cu „pilarii” australieni sau neo-zeelandezi, care dezvolta acceleratii remarcabile pe distante scurte.  Schema defensiva practicata ar trebui sa fie o compozitie temporara a liniei de aparare pana la reorganizarea liniilor, dar aceasta dispunere pare sa fie de fapt formula in care ne regasim sistematic dupa faza a 2-a de joc, exact cand incepem sa ne replasam mai dificil. Inteleg ca este plasat ca sa stopeze la centru sau poate ca sa evite deplasarile repetate pe largimea terenului, dar am vazut ce dezastru poate face un optar rapid, sau cand centrul lor a scos 2 sau 3 aparatori, datorita lui Lazar care si-a blocat repliajul propriului coechipier din interior si l-a pus in dificultate pe cel din dreapta…. lasand un 3 contra 1 la exterior. Sansa noastra a fost  ca jucatorul canadian a plecat spre interior, alegand un unghi devaforabil pentru a mai putea pasa la 20 de m de but…S-a intalnit cu Fercu sau alt jucator in repliaj (nu mai tin minte exact) si din nou am scapat fara pierderi. Deficienta acestei scheme s-a vazut la intrarea lui Pungea pe teren, cand ne-au gaurit iremediabil si dupa cursa de 20 m a purtatorului am fost salvati din nou miraculos de fundasul nostru binecuvantat… Un sut usor peste sau „deplace” ne-ar fi depasit complet apararea, chiar si fara suport. Asa cum a spus-o si domnul Dumitras, absenta suportului la canadieni ne-a facut cadou cateva penalitati.  Inteleg ca vecinii lui Lazar, care de fapt poate fi o „invitatie” la incercare de trecere in viteza, sunt vigilenti si ca el apare acolo pentru a disputa/securiza balonul, lasand disponibili flancherii pentru repliaj in cazul in care are loc pasa-contact cu pilierul nostru, dar in continuare nu sunt sigur ca asta este organizarea recomandata, oricare ar fi ratiunea pentru care o practicam in mod invariabil.

Asadar victorie, care a lasat doar gustul transpiratiei, vanatailor, contuziilor si sangelui jucatorilor – din pacate nimic transcedental; un meci castigat de o echipa fara atac…de data aceasta nici chiar pe pachetul de inaintare. Ce sa spun (!?);  decat ca este imbucurator sa constatam ca in rugby sunt posibile si surprize. Arma noastra nu a prea mers; „pick and go-ul” a fost steril, in plus ne epuizeaza jucatorii si creste riscul de accidentare, molurile – daca au facut 1 sau 2 metri si basta. Noi nu am propus canadienilor, de altfel  flamboianti, decat un stil robust si darz… si prabusirea liniei intai in gramezile ordonate pentru a obtine penalitati si atat.

Felicitari baietilor din linia I – Paulica, Turashvili si Lazar…si evident lui Vlaicu, autor de un 100% cred… Poate ca unii gasesc aceasta abordare eficienta, ba chiar am putea spune ca planul de meci a fost gandit  genial, deoarece reuseste sa aduca victorii in ciuda faptului ca suntem limitati ofensiv fata de adversarii pe care i-am intalnit, dar ce se va intampla atunci cand nu vom juca cu echipe venite sa faca „dezvoltare”, pentru ca acesta este scopul turneelor de toamna. Cat despre natiunile Pacificului, telul nu este decat unul financiar, ele facand parte din planul de subventionare de catre IRB a bugetului acestor federatii.

OK, foarte bine, inregistram victorii de prestigiu la palmares, dar nu ne putem imagina performanta practicand un joc in care diferenta o face precizia lui Vlaicu si ratarile incredibile ale adversarilor. Ce ne vom face in deplasare, cand adversarul va avea o linia „I” pe masura, cand Vlaicu nu va fi in „picior” sau cand adversarul isi va construi planul de meci pe aparare si exploatarea baloanelor de recuperare ?! Cele pe care noi nu prea stim sa le exploatam. Mai mult, serii de meciuri test in care punem accentul (total exagerat) doar pe inaintare, va duce in timp la uzura jucatorilor si chiar nu-mi doresc ca prima Cupa Mondiala ratata sa fie cea in pre-sezonul careia am batut Tonga, Canada si Fidji… Doamne fereste!

As vrea sa scriu ceva BUN despre atacul nostru in partida impotriva Canadei si imi cer scuze dar nu gasesc ce ! Nu pot sa spun la infinit, vai ce spirit, ce darzenie, ce lupta!… Nu sunt carcotas; am scris pozitiv dupa meciurile in care ne-am implinit in toate sectoarele de joc. Zau, daca cineva poate scrie ceva in plus despre partida importiva Canadei,  in care pentru a obtine puncte nu am facut altceva decat sa-i prabusim in ordonate si sa dam la bete, sa o faca – paginile blogului ii sunt deschise !  Ba da ; salut venirea la nationala a lui Burcea. In sfarsit un jucator care cauta solutii in numarul 8 care ma face sa sper ca la revenirea lui Carpo lucrurile vor sta si mai bine… Mult mai bine !

In rest ce ar mai fi de adaugat, doar ca atacul va fi mereu o problema pana cand vom avea un 10 dinamic. S-a mers pe alegerea lui Vali Calafeteanu pe care o recomandam intr-un articol anterior ca fiind o alta optiune dupa Catalin Fercu… Din pacate Catalin Fercu ne este absolut vital in postul pe care il ocupa astazi ; cine stie, poate mai tarziu, dupa ce vom fi format un fundas. Nu este o alternativa imposibila daca ne gandim la un Neacsu sau la un Vlasceanu Dragos distrus de  eminentele rugby-ului romanesc – medici, preparatori fizici, antrenori, patroni de club – un copil cu potential de jucator de clasa internationala. Sa vedem ce vor face francezii din el; cu siguranta este un drum lung care nu poate fi parcurs in cei 2 ani cati ne-au ramas pana in 2015. Ma rog, propunerea mea cu Fercu vrea sa sublinieze importanta gasirii unei uverturi care sa dinamizeze jocul nationalei si nu pentru ca ar fi un decar veritabil…Din pacate (sau din fericire) este si singurul jucator X-FACTOR din Romania (Vlasceanu ar fi fost al 2-lea) si trebuie mult curaj sa pui un X-FACTOR in 10. Australienii o fac si uneori au surprize neplacute, dar au fost si cazuri, foarte multe cazuri fericite – Phil Bennett, Johnathan Davies, Castagnede, Carlos Spencer, etc.. Si chiar daca am avea fundas, nu avem centrii si putine linii a 3-a care sa-l poata ” seconda”… Deci mai avem de asteptat cativa ani!

Cred ca ce s-a intamplat la meciul cu Canada ne-a oferit cea mai buna ocazie pentru a intelege importanta in efectiv a lui Vali Calafeteanu, pe care eu insumi il criticam vehement inainte; Surugiu indisponibil sau ia galben/rosu – il ai pe Vali; Vlaicu in zi proasta  s.a.m.d. – il ai pe Vali sa transforme. In plus, mai nou a inceput sa si apere constiincios…Felicitari! Deasemenea s-au vazut perfect limitele viziunii lui Surugiu, care a trimis in transee si la foc continuu pachetul de inaintare. Cred ca de asta l-au si schimbat. Mai avea putin si-i omora pe baieti. Nu stiu ce sa spun, nu sunt sigur pentru ca nu am vazut meciuri ale CSM–ului in ultima vreme, dar aproape ca-l banui ca nu mai stie sa deschida la „tinta” in miscare. Poate marii antrenori se vor prinde si ei de chestia asta, dar Surugiu are nevoie de antrenament psiho-cognitiv si sa revizuiasca niste baze. Refuza sa vada mingea plecand din perimetrul lui de actiune  sau nu are incredere in liniile din spate, joaca compulsiv si ia prima decizie care-i trece prin minte fara a evalua situatia. Zau ar fi pacat, pentru ca este un combatant fara pereche !!!

Cred ca Romania ar inregistra un progres remarcabil daca s-ar incerca o imbogatire a registrului tehnic si proprioceptiv la nivelul fiecarui jucator. Daca nu este timp atunci sa fie ajutati sa si-l dezvolte singuri prin programe personalizate de pregatire fizica integrata, in al 2-lea rand prin identificarea factorilor de franare si recomandarea unui program de exercitii care sa si-l faca singuri. Nu exista motive intemeiate precum ca jucatorul trecut de o anumita varsta nu-si poate imbogati acest registru.

Din pacate ce vedem astazi este rezultatul unei viziuni vehiculate si perpetuate de unii specialisti de la FRR si de import (nu am sa dau nume pentru ca sunt printre putinii cu care ma mai salut), aceea ca proiectul de joc trebuie sa fie unul cultural – adica specific traditiilor scolii romanesti de rugby…Gresit ! O victorie istorica odata la 10 ani sau un sir favorabil de reusite cu adversarii cu care ne-am obisnuit, obtinute prin penalitati sau incercari in urma unor succesiuni interminabile de „pick and go” sau moluri din tuse nu va face sa creasca sau sa se dezvolte rugby-ul romanesc. Atentie, nu spun ca nu sunt frumoase sau eficiente, spun doar ca pentru a juca rugby, a castiga publicul, pentru a obtine performanta este nevoie de mai mult, ca spectacolul sportiv este determinant pentru dezvoltarea, raspandirea si cresterea audientei acestui sport. Avem nevoie de meciuri mai putin marcate de obsesia victoriei, de un joc dezinhibat, care sa respire si sa inspire bucuria miscarii. Spectacolul sportiv ar aduce cu mult mai multa lume la stadion sau in fata televizoarelor decat victoriile asupra Georgiei. Putem intelege importanta victoriilor pentru a fideliza publicul; stim ca victoria este conditia necesara succesului, dar ce-ar fi sa incercam sa o obtinem si altfel? Il auzeam la IRB Nations Cup pe presedintele Alin Petrache strigand „rugby total frate”. Ce s-a intamplat cu rugby-ul total!? A fugit !? Gata(!?), a disparut!? Ni l-au scos americanii din cap. Jur ca nimeni nu va critica vreodata o echipa care joaca si nu castiga si cred ca sunt exemple destule chiar in trecutul recent – meciul cu Scotia la RWC, primul meci cu Stade Français al Stejarilor Bucuresti in 2011 cred…De ce mergem inapoi !?

Este o viziune total gresita sa va inchipuiti ca stadionul este mentinut plin de victorii, mai ales cand victoriile de prestigiu sunt destul de rare sau ma rog, cand victimele sunt mereu aceleasi. Stadionul este umplut de rugby, de sportul in sine; oamenii care vin acolo sa vada specatcolul sportiv… Este destul sa va raportati la succesul la public al Jaguarilor si Namibiei la IRB Nations Cup, care desi au performante modeste, manifesta intentie si volum de joc remarcabile, exaltand astfel tribunele. Intelegem abordarea de tipul „retourner aux bases”, “getting back to the basics”, “doing simple things”, dar respectarea bazelor nu este deloc incompatibila cu exploatarea spatiilor (un principiu de baza) si nici sinonim cu “pick and go”.   Nu credeti (!?) – faceti un sondaj printre spectatori; cei profani, pentru ca ei sunt cei multi care ne intereseaza in teremeni de dezvoltare si nu printre cei 2000 de „oficinados”, etern prezenti fie ploaie, fie vant… Pe noi ne-ati castigat!…Dar intrebati-i pe cei pe care vrem sa-i recrutam, ce le place mai mult si ce nu inteleg ei in meciul de rugby ?

Avem jucatori cu care sa inflamam tribunele si ma gandesc la un Lemnaru pe care-l asteptam sa se insanatoseasca sau un Conache care are nevoie de pregatire atletica intensiva, sa acumuleze experienta  si sa uite gloria junioratului.  Si ii mai avem pe toti ceilalti – nu multi, dar sunt acolo si asteapta cu conditia sa fie lucrati asa cum trebuie. Povestea cu imposibilitatea formarii deprinderilor la jucatorii adulti este scuza unui staff-incapabil sa-si asume riscuri sau a obiectivelor stabilite  de FRR. Avem in acest sens un exemplu graitor, fenomenul generat de Sonny Bill Williams.

Inainte ca acesta sa ajunga in Rugby Union, aproape ca nu existau pasele off-load si pop-up… Le faceau inaintasii sudafricani si natiunile din pacific – fidjienii, samoanii. La 2 ani dupa ce Sonny Bill Williams  a cucerit Franta si propriai tara cu acest tip de pasa adus din League, chiar daca altii il mai facusera inainte, frecventa si gradul mare de reusita a consacrat procedeul la nivel international. Doi ani mai tarziu toata planeta facea off-load-uri, chiar si pensionarii precum Jean de Villiers, numai ai nostri, nu stim cum, nu reusesc sau atunci cand il fac este in ghete…Sper ca ati aflat ca exista spray-uri de aderenta la balon, nu-i asa!? Daca atunci cand incerci una nu iti iese, lucru care nu face decat sa intareasca rezervele si scepticismul celor din jur, nu este motiv sa nu mai incerci pana reusesti (poate nu in acelasi meci)… Dar pentru asta pasele trebuie lucrate la antrenament… Sper ca acest pasaj sa-mi creasca cota la federatie 😀. De obicei esecul nu se datoreaza lipsei de talent, ci lipsei automatismului si cultivarii ezitarii si neincrederii in confruntarea cu mentalitatea din jur… Sunt absolut sigur pe ceea ce avansez; este destul sa ne amintim reactia lui Peter de Villiers de acum 3 ani, care criticandu-l pe SBW, spunea ca off-load-ul este impotriva spiritului jocului…

Da domnilor, conservatorsimul alimentat de lipsa pregatirii (nu vorbim despre diplôme) este principalul factor de franare a dezvoltarii jucatorilor si nu genele, varsta, traditia sau cultura de joc din care provin….Si cine altii isi pot permite sa fie „conservatori” (este o vorba dulce) daca nu cei care se agata de  functii, competenti sau nu, ce mai conteaza, care se tem de rezultate parca mai mult decat jucatorii. Nu va faceti griji domnilor, dupa ani si ani de insuccese nu a reusit nimeni sa va dea jos, nici nu cred ca mai vrea sau ca a vrut cineva (nici macar eu), veti ramane acolo cat veti dori, dar cel putin lasati baietii si spectatorii sa se bucure de frumusetea acestui sport… Un tehnician este obligat sa invete zilnic – de zece ori cat un jucator – sa riste, sa inoveze…  Singura problema „culturala” a rugby-ului nostru este de fapt una morala, afectiva si psihologica – morcovul/tarsa, limitarea, meschinaria, aroganta si suficienta de sine a unora dintre antrenorii „consacrati” si dirigintii acestui sport…

… Prilej ca sa revin la  Fercu -. EROUL MEU –  care in meciul cu Tonga ne-a regalat cu suturi exceptional plasate, un contra-atac de zile mari si exactitate de metronom in aparare, ofensiva noastra nu prea a aratat nimic lumii…Fercu Fantastic Fercu! Un jucator care poate face parte din orice echipa nationala a lumii la postul de aripa, inclusiv din cea a Noii Zeelande. Nu are nimic de invidiat la un  Vincet Clerc, Tommy Bowe, Medard, Heymans,  poate nu are viteza lui Habana sau N’Gwenia si densitatea unor jucatori ca Ranger ori Saveea, dar are tot atata fler si inteligenta cat au un Willy le Roux sau un Corry Jane, mult superior in lectura jocului si pe plan mental fata de nivelul unora dintre omonimii sai din diverse echipe mari…. O spun fara ezitare, stiu ca nu i se va urca la cap… si daca i se urca ce !? Maine daca se retrage si tot va fi fost cel mai bun jucatori de ¾ pe care l-a dat Romania in istoria ei. Fercu si colegii sai trebuie stimulati dincolo de interesul colectiv, de rezultatul meciului, pentru ca este pacat sa ingradesti creativitatea unui artist cu prioritatile dictate de rezultat – o face el singur fara sa mai fie nevoie de interventia antrenorilor.  Trebuie ajutat sa se implineasca, sa se debaraseze de orice complex, desi sunt convins ca nu are si vorbesc despre el ca fiind cel mai elocvent exemplu care poate contrazice aceasta aberanta prejudecata care conditioneaza practic cultural jocul nationalei noastre de cateva decenii, consacrand opinia generala ca practicam un rugby lipsit de dinamism, rafinament, spontaneitate si spectacol.

Am vazut cu totii in meciul cu Tonga mingea voleiata de Surugiu (superb), tusa recuperata de Fercu, intentii de joc sustinute de executii spectaculoase… Daca Fercu a ajuns la acest nivel de unul singur, nu vad de ce altii nu ar putea ajunge, evident cu conditia sa fie incurajati.   Baietii nostri de astazi, cel putin unii, incep sa le „vada”, sa si le doreasca, iar reusita lor nu este decat o chestie de practica, antrenament, curaj si eliberare mentala. Este destul sa te uiti la Ionut Dumitru ca sa-l simti cum freamata si nu indrazneste. Este pacat ca s-a asteptat ca o generatie de jucatori sa ajunga aproape de varsta de 30 de ani pentru a le propune alte exercitii la antrenament, lasandu-le libertatea de a gandi si actiona in afara binecunoscutelor „specialitati” traditionale romanesti…Deci nu ; rugbyul practicat in Romania domnilor nu trebuie sa fie unul in forta, lipsit de subtilitati, dar pentru asta trebuie sa va incredeti mai putin in „certitudinile” domniilor voastre (jucatori si antrenori…nu mai zic oficiali) si avem nevoie de mai multa deschidere si curaj din partea staff-ului tehnic… Ramane sa speram ca aceste victorii meritate dar lipsite de stralucire, vor avea efectul sperat in termeni de audienta si numar de copii pe terenurile de rugby…>> Va urma>>…dar nu despre meciul cu Fidji…

– O-O Flo –

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: