Sportlogic

Despre formarea si pregatirea sportivilor – educarea vitezei (reflectii si recomandari) – partea a 2-a

In Blog on Martie 30, 2015 at 1:54 PM

Precizare – am adaugat niste rugaminti si multumiri in P.S. si chiar in „precizare” un filmulet cu analiza miscarii si concluziile aferente pentru cei care nu au rabdare sa citeasca tot, dar in esenta este ultimul articol preluat de pe blogul FITNESS MAGAZINE care va fi dedicat exclusiv aspectelor tehnice legate de metodologia antrenamentului. Il republic pe acest blog pentru a nu lasa neterminata aceasta prima serie inceputa aici. De aceea toate partile prevazute vor aparea pe ambele site-uri pana la incheiere ei… La articolul aparut initial am adaugat un scurt, speram si ilustrativ material video cu pozitia piciorului in contact cu solul si prezentarea unghiurilor de atac care demonstreaza vizual explicatiile oferite in articolul sursa, pentru a inlesni intelegerea  „regulilor” propuse si sustine recomadarile facute.

Elemente observabile pe dorim sa le subliniem :
– fortarea lungimii pasului (pentru a obtine acea faimoasa lovitura de ghiara, aberatia patentata cu statut de lege in metodologia antrenorilor nostri) = micsorarea unghiului format de segmentele spate – membru inferior = franare =>
– contact/receptie defectuoasa si cresterea duratei de contact cu solul = sutimi de secunda la fiecare pas care dau diferenta de la final (sunt in total vreo 42-44 de pasi) pentru ca frecventa gestuala este aceeasi la majoritatea sprinterilor
– modificarea unghiului format de gamba si laba piciorului => pierderea unghiului de forta (aproximativ 90*) => solicitari excesive pe segmentul fesieri-ischio (alergare in forta) = pierderea energiei de reactie cu solul (deci viteza) si oboseala prematura
– nealinierea centrului de greutate – bazin – punct de contact = pierderi la energia reactiei cu solul
– fortarea si alungirea cursei bratelor = oboseala prematura => balansul umerilor = dezechilibru = pierderi din reactia cu de rebond
– unghiuri de atac variabile => perturbarea ritmului (= oboseala prematura)
Pentru cei care vor sa inteleaga – tineti cont de cele 3 legi ale mecanicii newtoniene; atentie la descompunerea fortelor (inclusiv gravitationale – deci unghiuri) si legea conservarii impulsului. Si iata de ce sportivii trebuie sa mearga la scoala sau de ce clasele vocationale de sport trebuie sa puna accentul pe stiinte si nu sa devina refugiul unor copii certati cu scoala… Pentru ca de aici vine si autonomia sportivului despre care vorbeam in partea I-a.

_________________________________

Introducere  – Majoritatea dintre noi am auzit despre factorul genetic sau aptitudinile native ca fiind determinantul principal al calitatii de viteza. Probabil… Nu avem de gand sa reducem un fenomen complex la o teorie cunoscuta de toti fie si numai pentru a nu oferi scuza antrenorilor suficienti, resemnati sau incompetenti, dar si pentru ai ajuta pe cei care dedicati, deschisi si doritori sa-si ajute atletii sau chiar pe sportivii ce doresc sa devina actorii propriei formari. Vis-a-vis de teoria geneticii in ceea ce priveste rasa, vom ramane rezervati pana cand stiinta sau istoria ne va dezvalui din tainele sale despre antrenamentul si medicatia marilor campioni, mai ales atata vreme cat mai toti fac obiectul unor suspiciuni si mai ales de cand tot mai multi atleti caucazieni, asiatici, magrebini incep sa doboare sau sa ameninte serios bariera celor 10″ pe 100m.

Un alt motiv pentru care refuzam sa ne consolam cu astfel de argumente este de natura etica. Sa nu uitam ca acum 10-15 ani se gandea la fel despre box sau despre baschetul profesionist si ca schimbarile observate in ultimii 20 de ani au zdruncinat serios certitudinile “expertilor”. Evident nu ne referim la tehnicienii din alte tari, unde antrenorii isi iau misiunea in serios, ci la unii dintre “colegii” nostri care de vreo cateva decenii ne repeta mereu aceleasi justificari – nu sunt bani, dopajul, instalatiile sau genetica…. Cand nu este una, este alta. Nici un antrenor nu are dreptul sa cada in capcana confortabila a fatalitatii ereditatii… fiindca in procesul de antrenament al unui sprinter spre exemplu, nu este vorba despre cat de repede fuge comparativ cu altii, cat despre implinirea/exploatarea la maxim a potentialului performanta a individului… Personal as fi un suporter neconditionat daca atletii nostri si-ar dobora recordurile personale cu ocazia marilor competitii, fara nici o preocupare pentru locul ocupat in final, decat sa-i vedem cu performante promitatoare la juniori sau in tot felul de campionate obscure si in esec absolut sau la 70% din potentialul manifestat la marile reunini sportive de seniori. (“HOW BIZAR!”)

In momentul de fata exista deja destule argumente care pot permite relativizarea (nu am spus anularea) factorului genetic. Este suficient sa urmarim progresia evolutiei performantelor scolilor de sprint din Cehia, Polonia, China, Coreea, Japonia sau a celor care au reusit sa-si mentina traditia – Rusia, Ucraina.  A venit poate vremea sa incercam sa trecem peste povestea despre dopaj sau fibrele musculare de tip I (incete) si de tip II (rapide) a caror proportie este determinata genetic… Daca in sprint astfel de teorii mai pot fi inca tolerate, nu exista nici un motiv ca liniile de 3/4 ale Spaniei, Portugaliei, Rusiei, Georgiei si ale altor natiuni “caucaziene” sa fie timp de 20 de ani (3 generatii) mai rapide decat liniile de 3/4 ale nationalei Romaniei. Cat despre instalatii si bani, nu mai vorbim. Este destul sa aruncam o privire in curtea tarilor din Caraibe, Africa… sau Bulgaria.

In  prima parte  a seriei am propus axe de reflectie si consideratii generale referitoare la educarea exprimarea vitezei ca notiune/calitate generica in toate formele ei de manifestare,  publicata initial pe blogul Sportlogic am subliniat importanta calitatilor de viteza in majoritatea disciplinelor sportive, factorii care concura la exprimarea ei si ipoteze referitoare la impactul antrenamentului sportiv (a celui de forta si respectiv de anduranta) in dezvoltarea calitatii de viteza.

Acest nou articol vine ca a 2-a parte a unei serii destinate pregatirii si formarii sportivilor, in scopul evitarii greselilor metodologice care vor avea ca rezultat limitarea potentialului perfomanta al acestora. De aceasta data vom descrie cateva din mecanismele care concura la exprimarea vitezei, fara de care ideea de performanta sportiva pentru multi este de neconceput (si pe buna dreptate) cu exemple simple si pe cat posibil evitand capcana “teoriei” si a discursului stiintific/tehnic.

__________________________________

In toate probele de atletism, de la sprint pana la proba de maraton, trecand prin probele de sarituri sau aruncari, viteza (si detenta – merg mana in mana) este miza jocului. Da, chiar si in probele de anduranta; nu castiga cei care alearga cel mai mult, ci cei care alearga cel mai repede o distanta data, fie ca este de 60m sau de 42km. Atata vreme cat timpul este masura de evaluare/departajare, viteza este si va ramane piatra filozofala a performantei, cea care va transforma sudoarea in aur.

Pentru a incepe va propunem un exercitiu de imaginatie si analiza comparativa; ganditi-va la sportivi  (pentru a simplifica  ne vom raporta la sprinteri) ca la niste bolizi de formula unu care, cert,  au un motor puternic, dar cu toate acestea, desi mai multe marci sunt dotate cu aceleasi motoare (cel putin pana intr-un trecut nu foarte indepartat – ne amintim despre celebrul Ford-Cosworth), performantele lor sunt diferite de la ecurie la alta, ba mai mult, chiar si in cadrul aceleeasi ecurii de la un pilot la altul. Asadar motorul, constructia, combustibilul nu inseamna totul.

In partea I-a am explicat de ce si cum cresterea fortei rezultata/obtinuta din dezvoltarea masei musculare este supraapreciata ca factor determinant de manifestare a vitezei. Revenim asupra acestui aspect pentru a scoate in evidenta si importanta celorlalte componente. Ei bine, la fel cum in formula 1 performanta bolidului NU depinde DOAR de calitatile de putere ale motorului (in sport le putem asimila cu forta musculara exprimata intr-un registru specific), asa viteza si chiar si anumite forme de exprimare a fortei nu depind doar de sectiunea fiziologica a muschiului. Exact ca si in cazul bolizilor  de formula 1, mai exista o multime de alti factori cel putin la fel de importanti de care depinde performanta sau reusita sprinterului    :
– in formula 1 pilotul – in sporturi, respectiv in sprint tehnica sub toate formele ei si in toate momentele cursei  – la start, in timpul cursei, la finish – ne referim la aspecte gestului motor: pozitie, biomecanica alergarii, cotactul cu solul, etc. Fara nici o exagerare, in probele de sprint putem vorbin chiar si despre strategia de cursa, mai ales in cazul competitiilor de 200-400m, ce sa mai spunem despre competitiile demifond sau fond.
– in cazul bolidului directia – in sporturi la modul generic mobilitate si suplete, iar in sprint eliminarea diverselor “pierderi” (traictorie si derapaje in automobilism) si “limitari sau obligatii” cum ar fi lungimea pasului, eliminarea balansurilor, o pozitie/miscare neadecvata a segmentelor, posturi si amplitudini necorespunzatoare (spre exemplu in balansarea bratelor), etc.
– in constructia automobilului sasiul si suspensiile – in sport stabilitate si echilibru, respectiv in sprint modul de absortie al contactelor cu solul la nivelul diverselor segmente/articulatii si stabilitatea/reactivitatea in timpul contactului… Ca si in automobilism unde directia si supensia merg in mana in mana, la fel  in alergare notiunea de proprioceptivitate, stabilitate – echilibru, coordonare sunt strans legate intre ele… Nu este o gaselnita sau metafora comparativa, ci este vorba despre aceleasi legi inconturnabile ale fizicii / mecanicii.
– la motorul unui automobil calitatea uleiului, combustibilului si mai ales calitatea amestecului; in cel mai bun motor daca pui combustibil de proasta calitate nu va functiona in parametrii optimali – in sport / fiziologia efortului sunt resursele energetice si echipamentul enzimatic al organismului sportivului. aici intervine dieta si medicatia acestuia, pentru care, fiindca tot vorbiram despre personalizare, trebuie sa se ia in considerare atat regimul de solicitare cat si fazele de recuperare si regenerare/reconstructie. Asa cum pentru aceste motoare au fost ganditi combustibili si dozaje speciale, la fel si atletul are nevoie de o alimentatie adaptata… Si la fel cum ecuriile de formula unu  au elaborat strategii de reaprovizionare ce uneori pot face diferenta la final, la fel de importanta este ideea de recuperare/regenerare pentru sportivi intre antrenamente, in timpul antrenamentului si chiar cel al competitiei (uneori chiar si la sprinteri, mai ales atunci cand sunt obligati sa participe la mai multe serii pe parcursul aceleeasi zile).
– pneurile bolidului in functie de suprafata – in sport, excluzand echipamentul, senzatiile proprioceptive si technica de contact cu solul… rugbistii si altii sa nu inteleaga ca este vorba despre tehnica caderii si absortia socului… comparatia se refera la contactul piciorului cu solul in timpul alergarii… in relatie cu directia si suspensia, pot dicta maniera de pilotaj… Poate parea amuzant, dar aproape acelasi impact au incaltamintea si suprafata in imbogatirea registrului propioceptiv al atletului si de aici toate consecintele in insusirea tehnicii.
– la automobile fiabilitatea componentelor mecanice (rezistenta la uzura si solictari)  – in sport evitarea fluctuatiilor de forma si a accidentarilor. Degeaba un bolid are raporturi de compresie si transmisie inimaginabile daca in  tura a 9-a ii ia foc motorul… La fel este pacat daca aveti un atlet cu calitati remarcabile dar este sistematic subiectul unor intinderi, rupturi, tendinite si alte accidentari… Si mai ales nu uitati ca si in mecanica automobilelor cele mai bune motoare, suspensii, etc. din galaxie, daca sunt supraturate sau suprasolicitate vor sfarsi prin a ceda… Este si cazul atletilor si sportivilor, reflectie banala pentru noi toti si atunci de ce imi vine in minte cazul Ionelei Tarlea sau chiar si cel al lui Marian Oprea!!!… De aceea spuneam in articolul trecut ca “mai putin astazi poate insemna mai mult maine”.

Intre toate aceastea, incercatiNU UITATI(!): la motorizari (a se citi potentialuri) egale, orice detaliu poate face diferenta – combustibil, tehnica, grad de uzura si mai alea MOTIVATIA. Imperativul performantei poate impinge importanta detaliului pana la coeficientul de aerodinamicitate… Si nu numai la bolizi, ci chiar si la sprinteri… Intre doi atleti /sportivi cu aceleasi calitati, antrenati la fel si cu tehnici similare, intodeauna va castiga cel mai bine hranit, cel mai odihnit chiar si cel cu cel mai bun coeficient aerodinamic… iar daca si in aceste cazuri negociem de pe pozitii egale, atunci va triumfa cel mai motivat…Pentru ca motivatia este si ea o chestiune de INCREDERE/MORAL, expresia prospetimii, sanatatii si a capitalului de energie al atletului.

Cel mai bun exemplu pentru a ilustra propos-urile noastre ar fi expunerea comparativa a doua tipologii diferite de sprinteri – Harry A.A. sau Dwain Chambers (bronz si locul 4) comparativ cu James Dasaolu su Christophe LeMaitre (aur si respectiv argint) la Europenele de anul trecut cand Romania a avut prin Catalin Campeanu una din cele doua participari istorice intr-o finala de sprint… Lucru care spune multe despre scoala sprintului autohton. In paranteza, nu este motivul care m-ar fi determinat sa scriu acest articol, daca aceasta situatie nu s-ar reflecta si in celelalte discipline in care viteza, velocitatea, detenta nu ar fi primordiale… Ca sa vezi cum lucurile se leaga intre ele; spre exemplu intelegerea fenomenului/calitatii de viteza de catre tehnicienii din alte discipline (fara nici o rautate). Am mai spus-o si pe Sportlogic – atletismul la modul generic, mai precis calitatea atletica  sunt baza de constructie si cheia performantei pentru mai toate disciplinele (mai putin in tir, scufundari subacvatice sau oarecum si in gimnastica). Fara ele si fara cunostiintele din atletism, restul nu poate fi decat inchipuire, pretentii si moft.  Privind meciul de rugby dintre juniorii nostri U19 si Canada U20 am constatat ca elita rugby-ului juvenil din Romania nu stie sa stea in ghete… sa alerge! un junior care face toata ziua sprinturi si nu constata schimbari/progres nu poate fi decat obosit, neincrezator, ezitant in procesul de antrenament si pesimist… de inainte infrant…

Revenind la exemplul ales, Hary AA (in stanga imaginii de mai jos) lucreaza squats in serii rapide cu 150 de kg, Christophe Le Maitre cu 60 de kg… Ultimul a coborat sub bariera de 10″, in timp ce primul mai are inca aproape 1/10 (!) pana la ea si probabil ca nu o va atinge niciodata, desi avea toate atu-urile de partea sa. Din pacate aceste calitati par sa fi fost compromise de antrenamentul pe care l-a urmat. Nu vom sti niciodata… Nu-i grav, poate  incerca oricand si cu succes o cariera in “modeling”. Imaginile vorbesc de la sine despre perspectivele diametral opuse pentru care s-a optat in formarea celor doi sprinteri. Este un un contra-exemplu despre cum masa musculara, forta si rasa nu reprezinta decat ceea ce o gandire rudimentara poate observa cu ochiul liber, dar nicidecum “secretul” performnatei in sport, in cazul de fata in sprint… si cu atat mai putin in intelegerea proceselor care stau la baza exprimarii calitatilor de viteza.

Hary AA si Christophe LeMaitre

Hary AA si Christophe LeMaitre

Comparatia cu bolidul simplifica mult complexitatea proceselor care au loc in cazul performantei atletice, dar incearca  sa sublinieze relatia dintre forta exprimata in registrul vitezei si masa musculara este doar partea vizibila si deci cea mai mica a iceberg-ului…

Exista o multime de teorii, unele se contrazic, altele se completeaza, dar niciodata de la sine; munca de sinteza revine antrenorului… Eu am sa raman la cea “a naturii” exprimata genial de profesorul Constantin Dumitrescu. “Spune tu mai Florica, puiul de ghepard sau antilopa, pisica, are el nevoie de vreun antrenor care sa-l invete cum sa alerge sau cum sa sara bine!?”. Nu voi dezvalui aici semnificatiile acestei cugetari aproape filozofice la care unii au ajuns cu pretul umilirilor, dispretului, suportarii arogantei asa zisilor specialisti ai caror elevi nu stiu sa stea in ghete, dar recomand antrenorilor inteligenti sa mediteze profund pentru a sparge codul si gasi solutii… Dar… putem cel putin sa enumeram CE NU TREBUIE FACUT PENTRU A EVITA compromiterea potentialului performanta a atletului (sportivului).

… Asadar, ce este de facut sau mai degraba ce nu trebuie facut!? Nimic iesit din comun care sa nu fie la indemana oricarui antrenor sau atlet. La modul general si obligatoriu vorbim despre adaptare/personalizare si pentru cei care doresc sa intre in detalii, intelegerea tuturor suporturilor, proceselor si mecanismelor care concura de maniera sinergica la exprimarea vitezei, prioritizarea nivelurilor de interventie si planificarea etapelor pentru a reusi optimizarea acestora prin toate mijloacele – antrenament, tehnici si exercitii specifice complementare/ajutatoare, dieta, recuperare, regenerare, totul in functie de datele specifice cazului – varsta, dezvoltarea somatica, nivelul de practica, gradul de uzura, potentialul estimat si planul de formare/cariera a subiectului.  Iata deci principiile de baza care va pot ajuta cel putin sa evitati “dezastrul” – risipa vietilor sportivilor, de timp, resurse, intr-un cuvant deceptia esecului.

Regula Nr. 1) – Nu inrautati situatia – Incearca sa-i antrenezi astfel incat SA NU DAUNEZI  POTENTIALULUI SI CALITATILOR NATIVE, CAPACITATILOR DISPONIBILE SI VIZIBIL MANIFESTATE… Dusmanii performantei sunt OBOSEALA, RECUPERAREA INSUFICIENTA, REGENERAREA INCOMPLETA, SURMENAJUL SI INTERFERENTA CAUZATA DE CICLURILE INSUFICIENT ORIENTATE SAU MIXTE  si justificate de asa zisa perioada/ciclu de “pregatire fizica generala” cum este cazul aproape “clasic” al asaziselor cantonamentelor la munte in care cei din sporturile colective fac sprint, alergari in panta (forta), crosuri (anduranta) si o seama intreaga de exercitii si sedinte… bune pentru intarirea spiritului de “commando”, dar nu foarte eficace pentru dezvoltarea caliatilor atletice.

Nu va jucati de-a ucenicii vrajitori (pe de o parte) dar pe de alta parte sunteti indreptatiti sa experimentati punand in discutie orice teorie oricine ar fi autorul ei si oricat de “buna”, sigura sau interesanta ar parea ea cu conditia unei argumentari sustenabile. Nu exista scoala mai buna decat greseala ADMISA, deci cea din care ai invatat ceva. Spre exemplu in formarea viitorilor sportivi in special in sporturile in care velocitatea si detenta sunt importante , multi dintre antrenori (chiar si programa educatiei nationale pentru educatia fizica), recomanda un travail de fond (funciar ii spun francezii) care vizeaza dezvoltarea capacitatii aerobice prin alergari de tip semifond. Este greu de contrazis o astfel de abordare, dar in lumina statististicilor, nu exista o varsta limita pentru dezvoltarea acestei capacitati. In schimb exista foarte multi sportivi care evolueaza la un nivel destul de inalt care pot alerga ore intregi dar cu o singura viteza (de regula “incet”)… cel mai bun exemplu este fotbalul – de 20 de ani Romania nu a mai scos un singur jucator capabil de accelerari chiar si fara balon. Unde este perioada in care se bateau pe posturi tipi ca Talnar, Lacatus, Crisan, Geolgau, Balint si altii, generatii de rachete de care nu mai stiau antrenorii cum sa-i mai bage si sa-i mai roteasca la nationala… Chiar asa de tare sa se fi degradat fondul nostru genetic, incat cel mai rapid atacant sa fie mai incet decat orice fundas de pe vremuri !?

Exista nenumarate exemple de indivizi care nu au practicat nici un sport sau activitati fizice regulate pana la varste inaintate, iar atunci cand au inceput, in urma practicii regulate si bine orientate au reusit sa participe cu succes si la curse de tip maraton. Biomecanica alergarii de viteza este diferite in anumite detalii de cea a alergarii pe distante lungi. Optiunea seriilor de anduranta – aerobie sau anaerobie lactica de durata si sistematice (cum ar fi seriile de sprint fara recuperare suficienta), poate altera serios tehnica de sprint si intarzia insusisrea deprinderilor dorite/cautate; apare riscul fenomenului de inteferenta atat in dobandirea automatismului cat si la nivelul adaptarilor fiziologice… In plus, puteti fi convinsi ca seriile de sprint repetitive vor duce in timp la cresterea capacitatii aerobie, asa ca poate “crosul pana in varful dealului” s-ar putea sa nu fie necesar, decat poate din cand in cand si de dragul diversificarii sau ambiantei :D. As duce sugestia chiar mai departe decat atat ; ce-ar fi ca ideea de dezvoltare fizica generala sa se construiasca in jurul conceptului/ notiunii sau calitatii de viteza si tot ceea ce implica ea…  Este o premiera sau cel putin exprimarea ei cu  voce tare, vorbim de invatamantul primar, scoala generala, inceputul in practica sportului… cu atat mai mult cu cat organismul unui copil sau adoloscent timpuriu nu este (sau este insuficient) dotat enzimatic prentru reciclarea deseurilor/rezidurilor rezultate din metabolism anaerob lactacid... Intrebare: Pentru ce atunci probele de 800-1000, 1500 sau 3000m la publicul sub 14-15 stimati experti, specialisti si alti  practicieni de teren!?

Regula Nr. 2) – NU EXISTA EXERCTIU BUN SAU PROST… EXISTA DOAR EXERCITII PROST EXECUTATE SAU PRESCRISE, INTELESE GRESIT. TOTUL ESTE IN FUNCTIE DE SCOPUL? OBIECTIVUL FIXAT.  Un exemplu in acest sens sunt faimoasele alergari in panta descendenta care chipurile sunt propuse pentru cresterea frecventei. Imi pare rau sa dobor mitul unora, dar suntem in zona stiintelor exacte ale miscarii (fizicii) – alergarea in panta descendenta impune un travaliu postural menit sa asigure echilibrul sportivului (deci pierderi mari de energie)… mai mult (sau mai rau) este o alergare franata, de control al gravitatiei, care nu va induce nicicand in mod direct dezvoltarea velocitatii prin cresterea frecventei. Reflexul de conservare nu va induce cresterea frecventei pentru a nu cadea ci franarea, care este oblkigatorie pentru ca piciorul aflat in contact cu solul devanseaza axul centrului de greutate. Cine a fost pus sa le faca, nu se poate sa nu se fi intrebat in sinea lui, cum ar putea alergarea “la vale” sa-l ajute sa-si dezvolte frecventa (mai ales atunci cand panta este mare). Destul de traumatizant pentru genunchi si coloana, poate fi totusi un exerctiu util de control postural dinamic si echilibru… si mai ales un excelent exercitiu DEZINHIBANT.

Regula Nr. 3) – NU REDUCE TOTUL LA EXPERIENTA PROPRIE NICI DACA AI FOST CAMPIONUL CAMPIONILOR. Poti incerca sa transferi din experienta proprie de sportiv, dar dupa ce ai inteles de ce tie ti-a iesit, daca situatiile sunt similare (exemplu atleti/sportivi cu profil si potential similar) si mai ales daca multiplicarea experientei respective a fost validata statistic ca un factor benefic sau de progres in formarea sportivilor. Altfel risti sa te abati de la principiul de bun simt al personalizarii, adaptarii si poti pierde din vedere experientele diferite ale altor sute si mii de tehnicieni care au avut poate rezultate mai bune decat tine…chiar si ca sportivi, dar nu neaparat.

Regula Nr. 4) – NU TE GHIDA DUPA “CERTITUDINI”, RAPORTEAZA TOTUL SI IN MASURA POSIBILITATILOR LA  STIINTA SI NU EZITA SA INVETI, SA STUDIEZI, SA INTREBI. Stabiliste-ti ca reper principii stiintifice solide, dovedite, confirmate cum ar fi legile fizicii si ale miscarii si incearca sa le integrezi, sa le aduci in practica sportiva raspectandu-le… Cine a facut putin scoala alergarii cu un prof de atletism refractar la “teorie”, isi aduce cu siguranta aminte despre insistentele acestuia referitoare la extensia completa a segmentului gamba-coapsa cat mai inainte pentru a cauta punctul de contact cu solul “cat mai departe si in fata” (pasi cat mai lungi) si a amorsa desprindera printr-o miscare de tragere  (orizontalizare)… cea mai mare eroare pe care mai toti profesorii de atletism o faceau in tineretile noastre (si bine-inteles perpetuata mai tarziu de elevii lor – in inregistrarea video de mai sus se vede in cursa lui Catalin Campeanu aceasta eroare tehnica grava, in care contactul cu solul devanseaza axa centrului de greutate)… Devansarea contactului piciorului pe sol sau pasul in fata axului/verticalei centrului de greutate actioneaza ca o frana, induce oboseala, costa timp si diminueaza dramatic componenta “reflexa” a rectiei generata de contactul cu suprafata… Campeanu a pierdut contactul cu cei din fata in ultimii 30m de cursa, ceea ce este anormal pentru un fost alergator de 200 sau chiar 400. Morala povestioarei(!?); imprieteneste-te cu gravitatia asa cum face ghepardul profesorului Constantinescu… Din tot regnul animal numai oamenii au avut aroganta sa-si imagineze ca exista mai multe moduri de alergare – pana nu demult existau nu stim cate scoli/teorii de sprint, tot felul de certitudini despre modelul sprinterului mic si impachetat, a patrusutistilor cu fuleu, inalti longilini, pana cand au aparut gazele precum Bolt sau “patrusutisti” compacti cu frecvente sufocante precum Michael Johnson… Gheparzii nu stiu despre scoala alergarii, ei alearga “dupa un model impus” de anatomia lor functionala, intuitiv si “ghidati de propria fiinta/natura”, iar legile naturii sunt cele ale fizicii – INCONTURNABILE. Diferentele vizibile in stilul de alergare al indivizilor pot fi determinate de diversitatea fenotipica (morfologia) a sportivilor, de regimul de miscare din timpul dezvoltarii lor timpurii, din fericire sau  nefericire de trecutul lor (antrenorii pe care i-au avut), dezechilibrul tensiunilor/fortelor musculare sinergice sau antagonice (lanturilor cinetice), dar principiile fundamentale raman aceleasi.

Pentru cei in continuare convinsi  ca genetica este determinanta in manifestarea calitatilor de viteza (adevarat dar reductor si mai ales prea des folosita ca scuza, alaturi de bani si mijloace), fie ca este vorba despre un individ inzestrat sau de unul mai putin promitator, atunci este un motiv in plus sa puneti accentul cu exercitii care ar putea imbunatati performanta care sa vizeze factorii “non-genetici”, singurii pe care se poate interveni fara a compromite potentialul atletului si care concura la manifestarea acestei calitati.

Ca o concluzie cu utilitate aplicata (si ea la randul ei discutabila ca absolut orice alta “teorie”) si valabila pentru toate sporturile nu putem decat sa va recomadam cateva principii orientative; NU puneti accentul pe masa musculara, ci pe indicele de masa corporala si compozitia corpului, pe igiena efortului, respectiv aspectul recuperare-regenerare (odihna, dieta, medicatie si alte mijloace), technica (respectiv cea a alergarii atunci cand ne referim la velocitate), “consolidarea/intarirea” tesuturilor “pasive” (articulatii), componenta psihoafectiva (motivatie, cunoasterea si imaginea de sine a subiectului), componenta cognitiva (autonomia practicantului), componenta  psihomotorie (ritm si coordonare)  si atunci cand vorbim despre viteza mai ales pe cea reflexa / neuromusculara (reflexele miotatice… in mare pliometria). Intre toate aceste elemente exista relatii intime de influenta reciproca, de interdeterminare. Este un labirint de variabile in care cu greu ne vom putea descurca daca nu vom observa, nota, evalua, compara si mai ales sa AJUSTA/ADAPTA IN PERMANENTA!

Incheiem aici fara programe si retete pentru ca exista o multitudine de tipologii si indivizi fiecare cu slabiciunile lor, ori un astfel de program trebuie asa cum am spus personalizat… deci NU exista o formula tip a succesului, dar fara a va dezvalui in intregime codul de acces :D, va oferim insa o parte din secretul ghepardului domnului profesor Dumitrescu care poate rezolva cateva dintre dilemele antrenorului – propriceptivitate, coordonare, reactivitate, forta exploziva, etc. El rezida in ultima componenta, cea neuro-musculara (reflexa), prietena buna a gravitatiei si a celorlate legi ale fizicii si biomecanicii…. (va urma)

– O-O Flo –

P.S. – CATEVA „RUGAMINTI” si MULTUMIRI– informatiile prezentate (inclusiv analiza video) nu sunt o inventie proprie, ci rezultatul unei munci de analiza si studiu proprii in incercarea de a decripta „secretele” celor mai buni… Multe le gasiti in manualul de fizica de clasa a 9-a. DA! Sunt aspecte cunoscute de tehnicienii cu experienta integrand-o in activitatea lor abordand procesul de antrenament dintr-o perspectiva stiintifica, secrete pe care evident nu le vor divulga avand in vedere pretul platit pentru dobandirea lor: ani si ani de munca, greseli, esec uneori umilinta de zi cu zi. Eu o fac pentru a opri macelul si mai ales pentru ca m-am saturat sa-i vad pe rugbistii nostri alergand pe loc.

Pentru plagiatorii de referate si specialistii de „youtube” – teoria si tehnologia nu reprezinta nimic daca nu le intelegi, daca nu sunt interpretate pe fondul unor cunostiinte solide… De asemeni ne gandim si la atitudinea fata de „teorie” si tehnologie…  aroganta UNORA dintre tehnicienii, asazisii „specialisti de teren”, uneori si a responsabililor din sport, despre „experti” (unii nu toti… cei care predau viitorilor tehnicieni) si nivelul competentelor lor, daca cumva citind acest articol aveti vreo „revelatie”… va rugam citati sursa fiindca nu le veti gasi nicaieri, cel putin nu atat de explicite…

Vreau sa le multumesc celor de la FRR pentru anii de marginalizare si ministerului de resort pentru nevalidarea diplomelor… Anii de tusa mi-au oferit ragaz sa studiez sa disec si sa inteleg. In primul caz validarea cunostiintelor de catre unii dintre expertii responsabili de validari ar fi o rusine, iar in al 2-lea caza, cand as mai fi studiat eu atat de mult, daca cumva in toti acesti ani as fi antrenat, unde mai pui daca disputam in fiecare an si cate o finala :D… va dati seama ce nivel infatuare si suficienta as fi  acumulat!? GLUMESC!… si din nou MULTUMIRI!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: