Sportlogic

Archive for Iulie 2015|Monthly archive page

Je ne serais jamais Charlie, mai degraba Cecil – Un tartan anonim din Minnesota, SUA, ucide, decapiteaza si jupoaie de viu un rege african celebru… vezi cat de greu i-a fost

In Blog on Iulie 29, 2015 at 1:48 PM

Cam atat de greu le-a fost sa-l doboare – un adevarat sport cu atleti remarcabili. In filmulet Cecil, Regele African candva mandru stapan al savanei, astazi covoras in vila unui distins dentist, pana mai ieri anonim, din Minnesota, SUA… Probabil complet, cu tot cu cap, in chip de perna !

In mod normal nu face parte din tematica blogului, dar pana la urma vanatoarea este si ea un sport si  pare-se fenomen de (inalta) „societate”… A venit credem momentul sa vorbim putin si despre acesti „sportivi” iesiti din comun.

La noi, dupa cum probabil stiti, avem o groaza de „eminente” care sunt vanatori; Dalai-Lama-ul sportului romanesc, Ion Tiriac, este si el vanator, ba chiar unul mare care nu si-a refuzat nimic, nici o specie. Daca am vrea sa adaugam o cota de popularitate PSD-ului, am mai putea mentiona niste nume celebre – profesorul, mentorul si Eminenta Sa A. Nastase care a impuscat setterul unui prieten (englez…un caine cu late, alb si cu pete negre… nu seamana cu niciun animal salbatic; nu ne mira cum de s-a ratat in gat… a incercat sa se scoata cu 200$), tata socru’ si altii. Ma rog fiecare cu pasarica lui si i-as intelege daca nu ar fi intrebarea „ce ii motiveaza sa curme o viata (?)” care a scapat si luptat ani sa infloreasca si sa se perpetueze in conditii cum nu se poate de vitrege; intrebare la care nu am raspuns.

S-a vazut cum supravietuitorii din emisiunile Discovery mai au putin si dau coltul daca nu vin elicopterele sa-i ia dupa 2 saptamani din niste locuri unde pana si ploaia te poate ucide; foame, frig, boli, concurenta, umezeala, serpi si iarasi boli – turbare, jigodie sau capuse cu „alte toate bolile din lume”… Toate, pe rand sau deodata, „vor sa curme” viata unui animal salbatic in fiecare clipa, iar cele care reusesc sa scape, sa se fofileze prin viata pentru ca sunt robuste, istete, curajoase prudente sau pentru ca au avut pur si simplu noroc, printr-o nesansa teribila au asa dintr-odata nefericirea sa pice cu tronc unor tipi pe care daca-i intrebati, intotdeauna se vor declara indragostiti de vietatile carora le iau viata, tipi  care platesc o avere pentru un moment de grandoare; drum, cazare, logistica –  „ascunzis”, stat la panda, „socializeaza” cu natura… este drept il mai pisca si pe el tantarii – luni  intregi de pregatire pentru aventura vietii lor si cand colo, la momentul intalnirii, nu fac decat sa vizeze si sa traga… si gata!!! Fara preludiu, fara alte „intel”, fara nimic; o compensare adusa mamei natura, un omagiu vanatoresc, o jelire, o donatie pentru puii lasati orfani.. Nimic! Fac 2 selfie-uri, impacheteaza si pleaca de unde au venit.

Pentru unii poate ca este „orgasmic”, insa personal nu pot  inteleg o risipa de zeci de mii de dolari cheltuiti pentru a curma o viata, opera desavarsita a naturii, pentru o secunda de emotie si adrenalina. Pot sa-i inteleg pe cei care vaneaza din ratiuni de igiena a ecosistemului (fac selectie sau regleaza densitatea populatiei doar daca este necesar… fiindca cunosc domeniul) , pot sa-i inteleg pe cei care vaneaza pentru resurse vitale – hrana, bani pentru subzistenta si nu spre inavutire, dar sa dobori o opera de arata a naturii in forma sa cea mai perisabila, viata, o frumusete de animal pe cale de disparitie pentru un minut de placere, zau ca nu pot… nici pentru o zi placere… nici pentru un an sau zece. Dupa cum se vede, mai putin bubuitura, obtii acelasi lucru cu o camera foto, poate si mai greu pentru ca pozele bune se fac cu rabdare, dupa asteptari indelungate, iar uneori trebuie sa te apropii la distante imposibilie… Ai o luneta, fixezi crucea din optic pe animal si apesi pe butonul de declansare. In plus poti sa-l mai „impusti” de cate ori vrei pe toata sejurului tau acolo si costa de vreo 10 ori mai putin… Dar in cazul de fata nu era nici macar vorba despre asa ceva.

Cred ca toti am auzit  zilele acestea povestea lui Cecil, o frumusete de leu (cel din video),care a reusit o performanta unica pentru specia lui, de a pune stapanire succesiv pe doua familii. Detronat la varsta de 11 ani asa cum le sta bine capetelor incoronate, Cecil nu a cazut prada depresiei si a reusit  la o varsta venerabila sa detroneze un alt mascul pentru a pune stapanire pe regatul si cadanele sale. Regele nostru era o celebritate mondiala; lumea venea din toate colturile lumii sa il admire… In Romania mai putin, sper ca dupa aceste randuri sa-i sensibilizeze si pe ai nostri, cel putin acum dupa ce a fost trecut la modul cel mai bestial posibil in nefiinta.  Un descreierat pasionat, vanator cu arcul, l-a ranit cu o sageata, dupa care l-a haituit in chinuri timp de 40 de ore, fugarit si pistat zeci de kilometri de catre urmaritorii sai, pana cand epuizat animalul a abandonat lupta pentru supravietuire … In cele din urma ajuns si incoltit de fair-play-ul sportiv a sfarsit prin impuscare, jupuit de piele si decapitat.  Bietul Cecil, disperat, cauta refugiu intr-o localitate, printre oameni. Walter Palmer impreuna cu un proprietar local au legat un animal ranit de vehicul pe care l-au tarat ademenind felina in afara zonei protejate pentru a o vana. Despre cruzimea fata de animalul care a servit de momeala nici nu mai vorbeste nimeni. Presupunem ca vanatorii aia erau niste calici, platisera licenta (50.000$) pe din doua si au convenit ceva de genul „eu sageata, tu lovitura de gratie cu puscociu ca ne mananca degetul aratator si ca sa vezi si tu cum este sa ucizi”. La inceput s-a crezut ca a fost un spaniol, probabail o informatie falsa ca sa li se dea „aventurierilor” ragaz sa paraseasca tara (Zimbabwe), dar in cele din urma publicul a aflat ca era un dentist american din Minesota (Walter Palmer), de fapt doi, dar nu am sa mai caut si numele celuilalt oligofren. In acest context Palmer reuseste sa ajunga in patrie unde spre surprinderea sa vestea il precedase. Dintr-odata imaginea sa nu mai este cea a unui handsome/awesome local boy care a reusit tot ce si-a propus in viata, adica sa termine o facultate,sa-si fac rost de o nevasta blonda, sa deschida un cabinet, sa-si dezvolte bicepsul si sa prospere in afaceri pentru a-si putea trai visele exclusiviste si aventuriere ale copilariei, ci cea a celui mai detestat om de pe planeta. Cate sacrificii, straduinta si efort ca la apogeul vietii sa atingi si culmea prostiei. Munca de o viata si tot procesul prin care trege un individ in fazele sale de dezvoltarea’/maturizare pentru a-si permite luxul de a fi infantil si iresponsabil. Nu il judecam, toti suferim de aceleasi tare, ci doar constatam cum nazuintele copilariei pot deveni motorul dezvoltarii individului, invataminte pe care cel mai adesea le uitam… Confruntat cu ostilitatea planetara, Palmer declara ca nu avea nicio idee despre specimenul pe care urma sa-l doboare si ca era sigur ca a indeplinit toate formalitatile legale, a platit licenta, angajat ghizi profesionisti si nu a stiut ca leul avea o zagarda cu tracker GPS  (cat  o talanga de bou) sau ca ar fi fost monitorizat in cadrul unui studiu stiintific. Ce  noroc vanatoresc pe baiatul asta; pe unde merge i se ivesc numai oportunitati de Guiness Book, doar asa fiindca el este un tip pozitiv, dinamic, optimist, un hard worker care si-a urmat cu incapatanare visele (stim povestea cu Everestul Gabrielei Szabo), a winner pe care viata l-a alintat… Life is awesome! Desigur autoritatile americane nu-l jeneaza in niciun fel pe cetateanul contribuabil si model refugiat acum pe pamanturile natale; nu il intreaba daca in nici un moment al urmaririi nu a observat zgarda animalului, daca atunci cand l-au gasit nu mai putea fi salvat pentru ca o urmarire de 40h indica ca Cecil inca avea resurse si nu era in conditie irecuperabila, de ce atunci cand l-au gasit nu au chemat un veterinar (pe acolo au avioane si sosesc destul de repede), daca atunci cand l-au decapitat nu au observat zagarda si de ce au tulit-o hoteste din tara imediat dupa ce crima a fost semnalata autoritatilor.

Palmer 2

Deocamdata cabinetul dentistului Palmer s-a inchis – citam: „Palmer’s River Bluff Dental has been shuttered for business, with a note posted on the door with the contact information for a PR firm ostensibly hired in the wake of public outrage, and the practice’s Facebook page and website have been closed.” Nu ne intereseaza ca sportul asta l-a costat popularitatea si afacerea. Nu ne facem griji pentru el, stim ca toti vanatorii cu masele stricate vor merge sa-si faca fasolele la cabinetul lui de baiat adevarat, dar deocamdata vor lasa sa se linisteasca apele. In plus face parte dintr-o asociatie puternica, a vanatorilor cu arcul, care in USA numara cateva milioane de membri… Stim ca si acestia il vor apara de faliment cu pretul incisivilor lor. Vrem doar sa stim daca autoritatile americane vor face ceva cu un individ care a ucis un animal protejat, ademenindu-l cu hrana in afara parcului national? Chiar si pentru un neofit nu era foarte greu de ghicit ce hram purta Cecil de vreme ce avea un colier imens cu sistem GPS la gat. Mai ales ca Cecil era el insusi un reper deja celebru in lume, un obiectiv turistic in zona. Ba mai mult, intuitia ne spune ca dentistul a traversat jumatate de glob cu scopul precis de a-l intalni pe Cecil. Nu ne facem iluzii despre autoritatile din Zimbabwe ca vor rezista unei tentative de musamalizare pe bani multi, desi se pare ca ghiziii din parc care i-au ajutat pe cei doi criminali au fost retinuti, sau ca vor avea vreodata puterea sa ajunga sa-l traga la raspundere atata vreme cat va ramane ascuns in State chiar daca a fost lansat un mandat international… Vrem sa stim daca autoritatile vor demara o ancheta referitoare si la celelalte reusite ale dentistului pentru ca asa cum spuneam, trofeele de exceptie par sa traga la el mai ceva decat medaliile olimpice la Micheal Phelps… Iata-l in imagine tinand in brate o frumusete de leopard… Am spune chiar unicat pentru ca greutatea medie a unei Panthera Pardus nu depaseste 60kg, iar exemplarul din imagine pare sa bata linistit suta…. ceea ce este mai mult decat exceptional, rar sau alte superlative care sfideaza regulile elementare ale gramaticii.

Evident Mr. Palmer este un aventurier si are gusturi selecte; animale rare, pe cale de disparitie, dupa apocalipsa omenirea le va putea admira impaiate in cabinetul domniei sale. Nimeni nu-i pune la indoiala calitatile sale de bun american – cabinet, bicepsi, maxilare patrate, foarte fit si mai ales hunter din aripa „estrama dura”- sau calitatile sale de vanator impresionante de altfel. Totusi, ar fi utila chiar si o verificare bazica cum este cea a licentelor pe care sustine ca le-a platit. Nu de alta dar  uneori aventurier rimeaza cu braconier si chiar daca este de lux, tot un ucigas ramane. Stim ca nu este bine sa judeci, dar astea sunt gandurile noastre fata de el si cei ca el… in acest moment nefericit. „Nu stiu altii cum sunt”, dar personal nu as da nici mucii lui Cecil pe viata si opera unor „personalitati” la moartea carora tampitii de toate orizonturile merg sa stea la coada! Daca ii iei la bani maruti, mai toti „au morti” in dulap si este foarte bine sa fie asa; inseamna ca au fost umani! Bineinteles ca au dreptul crestin de a fi plansi si regretati, e alegerea fiecaruia, dar in ceea ce-l priveste pe Cecil, o fiinta curata, fara alte pacate decat cele ale naturii, un simbol al unei natiuni, al unui continent… era o opera a naturii… sau daca vreti creatia si faptura sfanta a Celui al carui nume nu am sa-l pomenesc…Ca sa nu spun  ca am certitudinea ca era mai talentat decat multe dintre vedetele de azi… cu siguranta avea voce mai frumoasa decat Cotabita spre exemplu, care a pus tara pe jar din cauza unei supradoze de Viagra sau mai stim noi ce…. Spre exemplu Cecil nu a deranjat niciodata pe nimeni, ceea ce nu putem spune despre niciun individ al speciei noastre sau cel putin asa spune Directorul Parcului despre el – „He never bothered someone, why did they kill HIM!?”… Cuvintele astea ar trebui scrise pe piatra sa funerara si predata in scoli pentru ca omenirea sa nu le mai uite nicicand.

Dincolo de aspectul legal, pentru ca legal nu inseamna si etic sau corect, mai sunt si alte intrebari la care ne-am dori sa aflam raspunsuri. Una dintre ele ar fi, de ce simt toti baietii astia nevoia sa-si faca poze cu prada si sa le publice pe retelele de socializare!? De ce numai trofee sau animale de exceptie si din specii rare!? Doar fiindca poate!? Asta sa fie ultima ratiune a reusitei sociale si financiare!? Ce ii alimenteaza unui astfel de individ „fantasmele”(!?) ; visele copilariei, lecturile de Hemingway, Melville, etc !? Oricum am considera situatia, credem ca povestile despre emotia si adrenalina vanatorii, sublimarea instinctului de prada in om si alte baliverne de genul asta nu tin la drum lung… Daca va mananca aratatorul, mergeti fratilor in orientul Mijlociu, au adrenalina la kil. Cu siguranta  intrebarea este de resortul medicilor de specialitate. Un vanator pasionat isi consuma momentul epic intr-un cadru intim, el si natura, el si prada, fara a simti nevoia spectacolului public.

Palmer 1Pe de alta parte nu pot sa-i neg calitatile de curaj si sportivitate… Trebuie ceva determinare si stapanire de sine sa vanezi un leu, sa-l pistezi si sa-l termini. Doar teoretic, stiind cat este de dificila vanatoare cu arcul, dar cu Cecil, obisnuit cu prezenta oamenilor si momit cu hrana, nu cred ca le-a fost prea greu; era „bland”, statornic si stapan pe regatul sau, asadar usor de gasit si de apropiat, tatic a 6 pui care acum vor sfarsi de ghearele altor masculi care incep sa tanjeasca dupa farmecele leoaicei mama… oricat de bun ai fi, chiar trebuie sa iei acasa tot ce-ti place pe lumea asta; nu te gandesti sa lasi ceva si celorlalti!?  Nu excludem nici posibilitatea unei raniri premeditate pentru a crea urmarea : jocul de-a urmarirea si pistarea. Cu filmele astea de la Hollywood te poti astepta la orice. Daca asa fost, atunci imi este greu sa mai formulez idei, ganduri sau orice ar avea legatura cu ratiunea si fiinta umana… Nu ma pot abtine insa sa compar cum arata un dentist bun de la ei cu un dentist de la noi. Baietii astia  cand ies din facultati parca au ceva carne pe ei… ies pregatiti pentru viata si din cate putem constata si pentru moarte, in timp ce ai nostri nu seamana cu nimic, iar unii mai au si nevoie de barca penumatica ca sa traverseze o balta  pana la genunchi… Sau pe langa dentist mai era si altceva? Pentru ca este greu de conceput ca un om educat, oricat de pasionat ar fi, sa se livreze unui astfel de masacru, mai ales daca iubeste animalele….

Cred ca exagerez, este destul sa ne gandim la vanatorile lui Tiriac si este clar ca am inceput sa batem campii. Cu siguranta tipul nu este diferit de ceilalti confrati, in majoritatea lor mari iubitori de natura, fiindca DA(!), oricat de paradoxal vi s-ar parea, adevaratii vanatori, si am cunoscut multi, chiar iubesc animalele… cel putin asa sustin toti cei pe care i-am intalnit. Nu stium daca iubesc viata sau le iubesc pentru ca sa aiba ce vana.

Cecil cred ca intrebarile mele vor ramane fara raspuns; voi aprinde o lumanare cu speranta ca exista un loc linistit pentru sufletele celor ca tine… poate si o justitie divina! RIP MAIESTATE!

– O-O Flo –

Samoanu’, fijianu’ si melteanu’ … nici o legatura cu Heineke Meyer (II)

In Blog on Iulie 29, 2015 at 4:49 AM

Cuvant inainte cu dedicatie pentru un pusti sufletist in care s-a cam umflat orzul – Articolul de fata cadou nostru pentru FRR… Imaginea de mai jos poate explica vizual perspectiva federatiei si cei 25 de ani de stagnare… IMPIETRIRE SI MAI RAU CHIAR, DISPARITIA SPIRITULUI JOCULUI PE TERENURILE DE LA NOI INCA DE LA CEA MAI FRAGEDA VARSTA… TOT CEEA CE SPUNETI ESTE „ADEVARAT”, DAR NU ESTE ADEVARUL!

SAMOANU D

SAMOANE AM SCRIS ACEST ARTICOL PENTRU TINE SI CEI CARE CA SI TINE CARE VISEAZA NOAPTEA CA UN VANT DE HAKA LE FACE PARUL VALVOI, PENTRU ANTRENORUL CELUI CARE TI-A RUPT FATA LA TURNEUL FINAL, PENTRU ARBITRUL CARE A LASAT NESANCTIONATA O VIOLENTA GRATUITA SI VIZIBILA,  INADMISIBILA PE UN TEREN POPULAT CU U16 DOAR PENTRU CA ERAI CEL MAI MOTIVAT DE PE TEREN. Ei unul stiu ca episodul cu pricina te-a inrait si mai tare, acum nu o sa le si multumim si sincer sper sa-ti fie o lectie de „smerenie”. Reclamatiile parintilor au ramas fara urmari din „grija” FRR de a scoate copii educati („la scoala vietii”) si promova un rugby curat…. si evident, in respectul cel mai profund ala principiilor fundamentale ale jocului.

Daca nu ati citit partea intaia a acestui articol – SAMOA vs FIJI sau expresia pura a „filozofiei” jocului de rugby… sau de ce il uraste Flo pe Heineke Meyer (I) – va fi greu sa intelegeti despre ce este vorba… Si mai ales daca nu ati vizionat meciul dintre Samoa si Fidji (aici mai jos) care incearca sa stabileasca legatura intre FRR si jocul de rugby, stim pare scandalos, dar nu este evidenta.

____________________________

De cativa ani asistam in cluburile romanesti la importuri masive din insule. Din pacate expresia competentelor lor pe teren demonstreaza ca specialistii nostri au nevoie doar de coapsele, carnea, kilogramele, viteza si indemanarea lor… Odata ajunsi la noi se practica o amputare sistematica si criminala a principalei lor calitati si anume viziunea si cultura lor de joc, adica exact ceea ce rugby-ul romanesc are nevoie mai mai mult. Daca toti i-ati adus, ce-ar fi sa-i lasati sa va invete rugby si mai ales nu incercati sa-i invatati voi pe ei… fiindca zau, nu prea aveti ce. Povestea de pana acum speram sa explice  poate si conexiunea (aparent fortata) intre vizigoti precum Heineke Meyer, Romania si subsemnatul…

Singura echipa de club care indica semne clare ca au inteles pe ce au pus mana este Steaua, si ne dorim din tot sufletul ca rezultatele sa fie pe masura pentru a duce o soapta la urchea tehnicienilor nostri si a vreo doi, trei, din FRR care de vreo 20 de ani s-au erijat in creiere absolute ale strategiei nationale de dezvoltare… Stiti parerea mea despre ei, nu voi insista… pe scurt; cei mai multi dintre „gurrusi” HABAR NU AU! Simplu fara menajamente, compromisuri si usi lasate deschise. Nu noi suntem cei care trebuie sa le lase deschise, ci ei sunt cei care trebuie sa le deschida. Numai politrucii au nevoie de pupice pentru a se lasa induplecati.  Ne pastram speranta totusi pentru ca vedem in tara anatrenori de juniori precum Popovici de la Baia Mare… sau pentru ca, asa cum am mai spus, indentificam semne clare in echipe de club precum Steaua care au inteles ca au pus mana pe materialul uman care le vor permite in sfarsit sa respecte LEGEA, mai precis principiile fundamentale ale rugby-ului de la care par ca NU vor sa se derogheze in ciuda unor infrangeri pe ici pe colo. Deci nu toti sunt bate.

A suta un balon din 40, nu inseamna a avansa, ci a „muta jocul”, si mai ales nu raspunde imperativului de conservare-continuitate restrans la perspectiva echipei posesoare. Inducerea si presiunea deliberata a adversarului in scopul provocarii greselii si NU in cel al intrarii in posesie sau a avansarii cu finalitate reala, demontarea sistematica a adversarului in gramezi, toate fac parte din categoria lipsa de imaginatie, de solutii, de fair-play, de loialitate fata adversar, este periculos si nu raspunde principiului avansarii, mutiland practic spiritul jocului, la fel ca si orice forma de cinsim in arbitraj . Daca maine se da o regula cu „no contest” in gramezi, eventual doar si o limitare a distantei de impingere  sau daca se scoate lovitura de pedeapsa in urma gramezilor „ordonate” castigate prin demontarea lo (L.P. care nu a fost dintotdeauna si cu totii stim cat de des se poate schimba regulamentul), Romania va pica „peste noapte” de pe locul 20, 16 sau 18 (nu conteaza) pe locul 30 undeva dupa Rusia, Spania, Portugalia, Belgia si altele. Nu este vorba despre o schimbare a jocului sau nici chiar a culturii de joc, cat despre formatarea acestuia IN LOGICA (important acest cuvant) principiilor fundamentale elaborate expres pentru a face din rugby un spectacol sportiv cat mai putin riscant si periculos pentru integritatea jucatorilor si deopotriva, cat mai atletic si spectaculos. Cand auzim antrenori laudandu-se ca echipa lor a reusit 23 de aglomerari succesive de la maxim 10 anterioare, ne vine sa lasam totul balta… (nu-i asa 2 C!?), ca si cum numarul aglomerarilor ar fi un scop in sine si nu doar o faza de reorganizare. La intrebarea cate puncte au marcat sau hai, macar cati metri au facut in aceste 23 de aglomerari, nu am avut raspuns.

De aceea, ori de cate ori Romania joaca cu Fiji, in mod inexplicabil ies partide frumoase in care vadem balonul circuland chiar si la Stejari… pentru ca este o invitatie la dans pe care nimeni nu o poate refuza, nici chiar cei cu radacini bine infipte. In acele meciuri avem parte de revelatii, jucatorii nostri stiu sa si danseze si NU in sensul zicalei „dansezi ca un copac”, trebuie doar incurajati. Ce pacat insa ca orice minune tine doar 3 zile. Mereu apare nu stim de unde cate un calcul „inteligent” si meschin pe hartia cuiva care nu are nimic a face  cu filozofia si valorile conceptuale ale jocului… opera vreunui strateg poreclit, care ne aduce cu picioarele pe pamant… si ni le si infinge bine ca sa creasca din nou radacini de copac…. vorba ceea „eternitatea s-a nascut la sate” (Lucian Blaga dixit).

SAMOA – FIJI a fost absolut genial…. si speram o revelatie „metafizica”  pentru unii… Ce pacat ca cei mai multi nu l-au vazut. Un meci in care nu are timp sa-ti urce nici macar pulsul sau tensiunea pentru ca fazele se schimba cu o rapiditate care nu-ti ofera ragaz sa le gusti pe deplin, probabil si unul dintre motivele pentru care partidele dintre aceste doua natiuni dau impresia de lejeritate, de „fara miza”, amputandu-le parca de dimensiunea lor dramatica… Dar in realitate este doar pacatul ochiului si al perceptiei noastre care nu este antrenata sa rezoneze la asemenea frecvente – le percepem, dar le simtim vag si foarte rar avem timp sa le si gustam…. Altfel nu intelegem de ce este mediatic ignorata valoarea acestor echipe si a jucatorilor insulari care, desi unanim recunoscuta (este destul sa te uiti la compozitia echipelor pro din Emisfera de Nord ca sa intelegi asta), este promovata cu „rezerve”, si mai ales de ce aceste intalniri sunt tratate sistematic cu un interes relativ secundar raportat la spectacolul sportiv pe care il ofera.

Un exemplu din care antrenorii nostri refuza sa se inspire, cel putin majoritatea celor de la categoriile  tinere. Sunt principii  si reguli care se predau in scolile de formare ale tehncienilor, dar aproape sigur fara a fi intelese integral de cei care le predau, cel putin NU in termeni de impact asupra formatarii jocului… Pentru ca aceste principii despre care vorbim NU SE IAU FIECARE IN PARTE, UNUL CATE UNUL, CI INTOTDEAUNA IMPREUNA. Nu ai cum sa avansezi intr-o succesiune interminabila de faze periculoase, mai devreme sau mai tarziu vor aparea greseli sau organismele vor ceda, iar fara continuitate si avansare, conservarea ramane o risipa de efort sterila, la fel cum nerespectul drepturilor si indatoririlor jucatorului, transforma rugby-ul in altceva. AVANSAREA CU SUSTINERE SI POSIBILITATE DE CONTINUITATE IN RESPECTUL REGULILOR va produce forme de joc nebanuite si surprinzatoare fata de tot ceea ce ne-a aratat pana acum rugby-ul national. Ori in Romania cultura si maniera de joc denota o intelegere partiala si o abordare a principiilor luate unul cate unul si nu ca un tot complex in care diversele aspecte ale jocului se interconditioneaza. Astfel insularii nostri sfarsesc prin a se adapta culturii de aici, transformandu-se din ce sunt ei in stejari infipti, romani sadea bronzati, pe scurt, vaduviti de cultura lor de joc. Nu este vorba despre o predica de natura etica sau morala, cat  sunt de fapt imperative de ordin FORMATIV (PEDAGOGICE LA CATEGORIILE TINERE DE VARSTA) si de ordin TEHNICO-TACTIC LA SENIORI, despre interpetarea principiilor fundamentale ale jocului, cel putin pentru cei care stiu sa citeasca printre randuri si/sau sa puna cap la cap cele doua articole.  Spre exemplu: dupa zeci de atacuri succesive in zona „O” poate rezulta din cand in cand o avansare, dar cu pretul fractionarii jocului, fara alta continuitate decat in termeni de consevare si putine sanse de concretizare; in mare o risipa inutila de energie, care expune jucatorii la accidentari… prin urmare PERICULOASA.

Si fiindca tot am mutat discutia la noi in tara, RUGBY-ul ROMANESC ESTE PE CALE DE A DEVENI UN FEL DE BRAND INTERNATIONAL… Mai bine decat nimic :D, pentru ca foarte putini  se pot lauda in lume cu o imagine puternica, adavarat brand consacrat de tipul jocului practicat… Pana acum aveam doar ” the french flair” care nu mai este francez si irlandezul „fighting spirit” care a ramas si a fost adoptat de cei mai multi. Sa nu uitam si despre The Cheetahs’ „don’t stop” care de fapt l-au preluat de la  insulari, dar pe care „gheparzii” il promomoveaza ca pe o miscare de rezistenta culturala in tara lor. Ei bine, iata ca  acum avem si „Rugby Romania”. Pe la minutul 53’30” al inregistrarii meciului, intr-un moment de oboseala, nehotarare si criza de inspiratie a celor din Fiji, dar care nu a durat mai mult de 20″ , il auzim pe comentator spunand „right now is rugby Romania”… WOW! Si cu asta am spus totul despre noi cei care indraznim sa ne laudam ca am participat la toate Cupele Mondiale, condusi de aceiasi specialisti de 20 de ani, timp in care nu au avut timp sa schimbe nimic din lipsa de bani, terenuri, etc etc… Din lipsa de bani copiii nu poarta mingea cu doua maini, din lipsa de bani nationala suteaza orice minge pe care pune mana, din lipsa de bani la juniori se dau pumni, capete in gura, KO-uri pe teren fara a fi sanctionate de arbitri, din lipsa de bani dispar vizite medicale din legitimatii… Ah si era  sa uitam, mai este un factor teribil de daunator – tabletele (care nu existau acum 4 ani) si telefoanele inteligente – ele nu lasa rugby-ul nostru sa se dezvolte, provocand caderea libera a efectivelor de practicanti si a calitatii jocului la categoriile tinere, dar atentie, si aici suntem cat se poate de seriosi, pustii de azi sunt 3 clase peste ce se practica pe vremea noastra, doar ca sunt vreo 15 clase sub ce practica contemporanii lor din alte tari si nu numai cei din tarile cu traditie rugby, pe cand noi eram cat de cat la zi cu vremurile noastre…

Pe atunci insa aveam si repriza a 3-a care a fost gandita tocmai pesntru asta; restaurarea credintei celor care au suferit 80′ in indoiala de sine si cu grija supravietuirii, in valorile supreme ale sportului in care isi pot lasa mandria, dintii, sangele si rupe oasele. Deci pot confirma ca rugby-ul romanesc in mod paradoxal a progresat, doar ca bazele au ramas aceleasi oarecum dintodeauna compromise de tot felul de „succesuri” care au prins lumea pe picior gresit. Scuze tuturor marilor jucatori romani daca sunt inclusi in acest „denunt”… NU ESTE VINA LOR SI NU E NICI O CONTESTARE A MERITELOR ACESTORA, DAR ASA ESTE! Victoriile de atunci, ne fac rau acum pentru ca au consacrat o filozofie de joc din care nu am resusit sa iesim nici pana astazi, dupa 40 de ani. Mentalitatile nu au evoluat in nici un fel si mai ales au instaurat in varful piramidei tot felul de clanuri si personaje suficiente de sine care cautionate de sustinerea dumneavoastra si inarmati tot cu performantele voastre (nu ale lor, bine unii mai au si cate un carnet de partid… exact ca pe vremuri), diriguiesc dupa cum ii duce bibilica rugby-ul romanesc.

Revenind la  „cei mai buni”, marii si inegalabilii ALL BLACKS,… obsesia respectului acestor principii si reguli constituie baza suprematiei lor; nu rasa jucatorilor, nu numarul spectatorilor la meci sau a terenurilor pe care le au, nu faptul ca au 3 picioare si 4 maini… Superioritatea lor rezida in ideologia promovata si unanim adoptata, dar inteleasa de foarte putini dintre nordici… La care au adaugat si o doza necesara de viclenie, posibila doar datorita incompetentei arbitrilor si „naivitatii” jucatorilor din alte parti. Cu insularii insa situatia se schimba; romantismul si purismul lor plateste de multe decenii tribut pragmatismului occidental, desi avem convingerea ca pot fi la fel de viciosi (si chiar sunt atunci cand arbitrul le pune cutitul la os). Este de la sine inteles ca in calitate de maestri absoluti ai jocului pot intrece in materie de viciu pe oricare dintre nordici, doar ca au observat ca atunci cand se mai intampla, arbitrii dintr-odata nu mai par atat de naivi si pentru ca sunt curati din nastere, cei mai multi au ales calea credintei in principiile despre care vorbim. Este o chestie de respect de sine; cum ar fi sa ai 120 de kile, sa alergi ca un ogar sa manuiesti balonul ca un jongler de circ si pe langa asta sa mai fii si tarfa!? Nu ar parea de ca si cum ti-ai bate joc de darurile naturii sau de generozitatea Celui de Sus!?

Romantismul despre care vorbim parca tine cumva de situatia istorica; aceleasi trasaturi fac  ca unii sa fie ocupanti si cei din insule popoare colonizate, chiar daca calitatile lor martiale sunt de necontestat. Cu toate acestea independenta este una, iar fericirea este alta. Aici nu vorbim politica, ci despre joc si sub nici o forma despre rezultat… Poate ca notiunea de performanta ar trebui revizuita in mintile unora, mai ales atunci cand ai maximum 1000 de jucatori in toata tara… Performanata consta in rezultat sau in satisfactia reusitei unui meci frumos?

O victorie insipida sau anosta este ea o performanta!? Dar un meci pierdut in care ai dat tot, ai incercat TOT, este oare un esec sau o contraperformanta?… Sau de fapt lucrurile uneori stau cumva „pe dos”. Partida Romaniei  cu Scotia de la RWC 2011 a fost pentru noi o infrangere, dar a fost ea intr-adevar un esec, sau a fost de fapt o performata cu arome de glorie uitata care a reusit sa trezeasca in noi toti nostalgia epocii de aur a rugby-ului romanesc!?… Va lasam sa va raspundeti singuri… Si daca performanta pentru noi ar consta in frumusetea si curatenia jocului practicat; in maniera si nu in rezultat!? Bine, suntem de acord cu totii ca ideal ar fi sa se suprapuna, dar fara a incerca sa o favorizam nu vom reusi niciodata.

Suntem oare blestemati ca ramanem pe veci „rugby Romania” din aluzia comentatorului!? Evident solutia la impasul in care ne-am impotmolit de prea multa vreme nu este  o nationala formata din insulari. Asa ceva nu ar inseamna crestere si nici rugby romanesc. Vecinii si adversarii nostri isi dau deja coate si se amuza cu aceasta gaselnita disperata a FRR pentru a face fata concurentei din ce in ce mai jenante din partea unor natiuni care acum 10 ani abia daca existau pe harta rugbistica a Europei si in speranta ca intr-o zi nu vom mai fi ciuca batailor Giorgiei; este ca un fel de inchipuire desarta a unui papagal care se viseaza paun. Sosirea baietilor aici poate fi salutara pentru rugby-ul national, insa cu conditia sa invatam si noi ceva de la ei sau cel putin sa incercam sa le urmam exemplul… Exista insa riscul compromiterii oricarei fuziuni culturale atata vreme cat avem arbitri nesimtiti, care sfideaza principiile fundamentale ale jocului desi ei sunt pusi acolo sa le apere; niste modele perfecte de scroafe FRR (cine or fi vierii), care rup vize medicale din carnete, vin sa arbitreze beti, care te fura pe fata, care permit ca un pusti de nici 16 ani (de la CSM Olimpia) sa loveasca brutal pe un alt pusti (de la CMRTF) fara balon in vazul lumii si pe la spate…  Nici o sanctiune pentru jucator si nici o sanctiune aplicata arbitrului, cavalerul fluierului cu gusa.

…Si tot scriind imi aduc aminte de un alt pusti de la Pantelimon care dupa ce le-a dat 3 eseuri celor de la CMTRF, antrenorul lor urla „contracte” in gura mare pe marginea terenului in fata tuturor celor prezenti (parinti, copii si unii de la FRR) poruncind misiuni de exterminare… Misiune indeplinita, exact in momentul in care la randu-mi urlam la Nea Cioc sa-l scoata de pe teren ca sa-l protejam de furia confratilor rugbisti (ce mai familie), razboinicii comandantului si-au indeplinit cu onoare misiunea lor care pare-se nu era sa joace ci sa distruga pe toti cei care jucau… Rezultat: luxatie de cosmar, umar cazut aproape la nivelul cotului, operatii, reeducare, 3 ani scos din circuit la cea mai frumoasa varsta de dezvoltare si implinire a unui jucator de rugby care putea deveni unul dintre cele mai interesante aripi sau fundasi pe care i-a dat rugby-ul romanesc in ultimii ani… de catre niste tipi care dupa aceea, terminand junioratul au inchis conturile cu sportul. Si ma mai gandesc la vremurile noastre, eram prin 1985, cand suferind de o disjunctie de clavicula, la -10 grade, antrenorul de la Sportul Studentesc (nu mai stiu cum il chema,  deci acum exact 30 de ani) si-a trmis medicul sa aibe grija de mine facandu-le morala („mai ticalosilor”) in gura mare antrenorului, secundului  si medicului nostru care m-au lasat acolo zacand fiindca erau suparati pe mine ca nu degajasem cu sut, incercand sa contra-atac intr-o faza delicata. Rezultat scos in tusa pe pamant inghetat (beton) cu tun de zile mari pentru care mi-am si felicitat adversarul printre lacrimi de durere…. Meserie Coane, i-am zis! L-am dat la randul meu in retur la Iasi, mechant, fara clavicula sarita, exact cand credea ca a scapat sa marcheze… El nu ma felicitat, dar mi-a strans mana si ne-am privit in ochi zambind la sfarsit. De atunci am inteles importanta educatiei (vorbim despre cei 7 ani de acasa si nu de vreun masterat la Harvard) atunci cand evoluezi intr-un mediu de risc…. Din pacate si de cele mai multe ori riscul nu rezulta din natura practicii cat din prostia omeneasca.  Pretul lipsurilor in educatie a celor pusi sa educe, de parca acest sport nu este deja destul de periculos prin natura sa incat mai trebuie sa-i mai adaugam si noi un strat de la noi, este mult prea scump pentru placerea unui joc. Daca mie ca antrenor mi s-a facut scarba de cei doia colegi mei de breasla de la CMTRF, ce sa mai spunem de un copil sau parinte…. Exeperienta ne demonstreaza zilnic ca in fiecare dintre copii sau jucatori, oricare ar fi mediul lor de provenienta, exista intr-o cantitate cat de mica,o urma de logica a bunului simt elementar. Si atunci ma intreb; de ce unii arbitri si antrenori fac tot ce este posibil ca sa-l anihilieze, sa-l distruga ireversibil!?

Intorcandu-ma  la meciul SAMOA – FIJI si gandindu-ma la miza meciului, la orgolii, imi derulez in memorie tunurile cosmice care s-au dat, angajamentul fizic fabulos (normal), la frumusetea sublima a meciului, la faptul ca nu am vazut o picatura de sange si nici medicul intrand pe teren… si compar cu evenimentele intamplate la turneul final de U16, la saracenia de rugby predata copiilor nostri, la brutaliati si la victimele care sunt abia la varsta la care li se intaresc oasele si inteleg ca insularii nostri nu se vor simti nicicand la ei acasa, ne ne vor arata nicicand ceea de ce sunt cu adevarat capabili si cu atat mai mult voi nu veti reusi vreodata sa-i motivati sau sa-i invatati ceva pentru ca ceea ce le propuneti este o lume absurda, care nu are nimic de a face cu rugby-ul. Este o diferenta intre a-ti upre ceva accidental si a-ti rupe cineva oasele fiindca asa vrea el sau altul… Este o diferenta in a accidenta pe cineva pentra ca fizica miscarii a permis-o si alta pentru ca asa vrei tu sau pentru ca te-a pus cineva. Nici nu sunt sigur cine este de fapt victima dintre cei doi… Se pare oasele se sudeaza mai usor decat neuronii fracturati.

…In cele tin urma am putea ignora chiar si maniera cu conditia ca bazele, temelia nevazuta ale sportului nostru sa fie pastrate, respectate si intelese ca un intreg; singurele „taine si repere” care l-ar putea ajuta sa creasca si transforma intr-un sport spectaculos cu audienta si popularitate, oferindu-ne prilejul de a-i vedea pe adversari formand cercuri   de fraternizare la sfarsitul meciului, un fel de repriza a 3-a (disparuta azi) religioasa, intr-un omagiu colectiv adus divinitatii ovale… ca un fel de sanctuar pentru pastrarea si apararea valorilor noastre despre care foarte multi vorbesc, dar pe care foarte putini reusesc sa le inteleaga intradevar (conceptual si transversal)… Pentru ca pe planul afectiv-emotional nu avem nici o indoiala, dar asta nu face din nimeni un specialist, antrenor sau presedinte… Sau cel putin nu ar trebui… Ba poate ca da… In Africa de Sud si la noi.

– O-O Flo –

SAMOA vs FIJI sau expresia pura a „filozofiei” jocului de rugby… sau de ce il uraste Flo pe Heineke Meyer (I)

In Blog on Iulie 28, 2015 at 1:28 PM

Invitatie la lectura si reflectie dupa vizionarea acestui meci pentru ca este ilustrarea aproape perfecta a celor expuse in articol de fata ca va „dezvaluie”, mai degraba incearca sa explice  secretele rugby-ului total, frumos/spectaculos… si performant. Este mai simplu decat unii si-ar fi putut inchipui… „Ingredientele” sunt la indemana oricui :

Weekend-ul trecut [sa notam data pentru posteritate 🙂 25.07.2015] am asistat la un „comme d’habitude” incendiar Africa de Sud -Noua Zeelanda. Clash-urile dintre acesti titani ai planetei, desi asteptate cu sufletul la gura de catre toti cei cu inima ovala (Florin Caruceru dixit)  nu mai sunt demult surpriza, ci de multe ori un fel de referinta istorica a anilor respectivi. Attfel spus daca intr-un an secetos aveti un campionat infect, un Turneu al celor 6 Natiuni trist si monoton, raman intalnirile celor doua superputeri pentru a va salva credinta in rugby, oricare va fi rezultatul, chiar si atunci cand arbitrul ii fura ca in codru pe sudafi. Oricum pe sudafi toti ii fura – aur, diamante, etc.  – de ce nu i-ar fura si la rugby.

… Si totusi… Asa cum ne-am zbatut ani de zile sa amintim unora valorea internationala si particulara a rugby-ului sud-african, tot asa am uitat sa subliniem dimensiunea sublima aproape transcedental-mistica a jocului practicat de insularii „mai mici”. Ratiunile aproape unanime pentru fanii rugby-ului din toate colturile lumii pentru care cei din Pacific sunt cumva ignorati, desi acceptati la nivel mondial ca valori sigure ale sportului nostru, atat ca natiuni cat si jucatorii la nivel individual sunt multiple si de cele mai multe ori superificiale. Simplifcand am putea invoca statutul de foste colonii, faptul ca sunt” ciocolatii” fiindca da, rugby-ul este omenesc si deci nu poate scapa de imperfectiunea noastra, tatuati, poate pentru ca poarta casti in urechi si le place viata… , altfel cum si-ar permite cluburile franceze sa sugereze jucatorilor din aceste tari sa renunte la convocarile nationalei in vederea RWC.

A devenit un fel de pleonasm sa anunti ca Tonganii, Samoanii sau Fijienii sunt jucatori extraordinari pentru ca sunt atat de multi care rup norma incat „revelatia s-a stins, devenind banalitate, si cu toate acestea,  chiar si in tarile cu o cultura rugbistica solida, se pare ca adevaratele calitati ale jocului practicat de acestia sunt absolut ignorate. Iata un indicator simplu; toate natiunile majore ale lumii care au campionate profesioniste puternice se bat sa puna mana pe cei mai buni jucatori din tarile respective. Acestia cu timpul devin referinte in cluburile lor de adoptie… Publicul se ataseaza si ii adora, cluburile profita din plin de talentul lor, ei furnizeaza performante impresionante in competitiile intercluburi, dar nu am auzit nicicodata ca un astfel de element sa fie desemnat cel mai bun jucator al anului sau hai, macar cel mai bun strain decat daca originar din insule fiind, are si trecut in fisa sa de stare civila o nationalalitate „respectabila”, de regula Noua Zeelanda. A cui e vina!? Cu siguranta nu a lor, iar situatia se reflecta si in salarii. Toate lumea stie despre Lomu, Umaga, Sivivatu, Rokocoko sau dintre cei noi i-am putea pomeni pe Julian Saveea, Tomani, Speight, auzim mereu balade despre glorii apuse si vedete in devenire adoptate in tarile in care au emigrat, dar foarte putin veti au auzi vorbindu-se despre Rupeni Caucaunibuca, decat in meciuri atunci cand pune mana pe minge si mai asasiseneaza impresiile unora sau altora despre ei insisi, in opinia noastra poate cea mai letala aripa din istoria rugby union. Sau ca sa venim cu un exemplu mai recent, Nemani Nadolo, fijianul de la Crusaders care afiseaza la statistici de superioare referintei consacrate Jonah Lomu si evident un nivel de complexitate net superior in joc in condtiile in care concurenta si opozitia este clar mult mai acerba in comparatie cu „perioada Lomu”… Altfel spus este de cateva ori mai greu sa fii Saveea sau Nadolo in zilele noastre, decat Lomu in anii 90, in plus baietii astia se apara, paseaza, suteaza, evita, etc. Cat despre Rupeni, avem convingerea ca putea asigura orice pozitie incepand cu 6 si terminand cu 15 sau mai pe scurt, ilustreaza perfect notiunea de POLIVALENTA. De altfel sfarsitul de cariera l-a adus in pozitia de 13… Rupeni a facut asta timp de 15 ani, multe aplauze live, putine si efemere in cronicile meciurilor, dar niciodata o recunoastere oficiala din partea unei federatii sau a forului international… Sa ne scuze Brian Habana si alti mari jucatori care au fost rasplatiti pentru meritele lor, dar in locul lor am fi facut o cheta pentru un trofeu si i l-am fi oferit fijianului de pe alta planeta, care facea ca o incercare personala de 80m sa para joc de glezne, atat de usor incat parca ne priva pana si de suspansul  fazei, excitatia  incertitudinii si savoarea efortului, desi nu stiam niciodata cum urma sa „rezolve” situatia, nelasandu-ne parca timp sa ne punem intrebari sau sa  ne formulam asteptari despre ceea ce urma sa se intample, dand cu sec la orice chemare, si care de-a lungul anilor a batut parinteste la fundulet pe toate legendele si vedetele in devenire din epoca sa, doar asa ca o pilda pentru fani, colegi, tehnicieni, „specialisti” si forurile rugbistice…. Pentru ca daca Jonah a fost primul, atunci Rupeni a fost SINGURUL… Niciunul dintre adeversarii sai directi sai indirecti nu a scapat „nevatamat”, fara sa-si ia lectia de rugby si daca batea bine 100 de kile, nimeni nu poate spune ca a simtit gustul sangelui din cauza sa… ci doar cel al umilintei. Rupeni era la propriu un munte de calitati atletice si finete.  Nu am auzit nicicand un studiu fie si la nivel de comentariu tele despre o faza produsa de el, in timp ce orice danteluta produsa de rasfatatii comentatorilor era disecata in fel si chip – de ala „Boumfaaa!” lui Justin Masrhall, pana la analiza biomecanica a gesturilor de catre ceilalti… Actiunile lui Caucaunibuca nu permiteau nici o analiza pentru ca erau „inexplicabile” si miraculoase pana la absurd si totul se intampla atat de repede si neprevazut… dar s-ar fi putut totusi face un efort la relaurea cu incetinitorul, insa nu… Auzeam doar atat – EXTRAORDINAR! si urma explicatia / analiza de laborator a unei pase data cu 5″ inainte de vreun coleg, altui coleg care in cele din urma ajungea sa transmita mingea Fijianului…YOU BLOODY FUCKERSI!

… Dar acest articol NU este pentru a face justitie sau aduce recunoasteri „postume” celor nedreptatiti de soarta, cat despre a atrage atentia asupra unor calitati colective si „nevazute” ale insularilor, desi predicate in scoli sau pomenite de toata lumea…in vorbe, dar in emisfera noastra aproape nicicand  promovate si traduse in joc. Poate ca singurii care au facut rezistenta si aparat biblia cu pretul infrangerilor frustrante si glorioase in Nord au fost galezii si scotienii in perioada lor romantica. Dupa ani de conceptualizari bidon, incepem sa vedem manifestari punctuale la irlandezi… si ceva mai pregnante la natiunile tinere din rugby-ul mondial, valorile ascendente – SUA si Georgia… pentru ca cei din Canada, cu state mai vechi de servicii, au avut deja timp sa se lasa pacaliti si asta se vede deja in jocul lor, dar..,  nu par inca pierduti pentru „cauza”. In Franta cluburile pro au inteles „secretul” si propun de vreo 3 ani un mix savant de gestiune intre „scoala nationala sau nordica de carote” si „pure rugby” delegat individualitatilor recrutate in acest scop… Bine si atat decat deloc. In treacat fie spus se fac recrutari speciale in acest sens, in care nu este vizat un anume jucator, ci cel care poate exprima prin calitatile sale o atitudine asteptata si impusa de o cerinta, nu tactica cat a unor principii fundamentale.  Spre exemplu la Toulon pentru experienta si imagine il aducem pe Habana, candva tributar si el acestor principii, calitati care i-au adus gloria pe care o merita, dar de la care a derogat prin a sfarsi plafonandu-se (varsta, accidentari, sulfeala de vulpe batrana), in timp ce pentru a acoperi nevoile de baza sunt adusi „necunoscuti”precum David Smith care sa faca munca asa cum principiile de joc o cer.  In Emisfera de Sud, alaturi de insulari raman japonezii si Africa de Sud care prin consevatorismul lor incearca sa apere frumusetile rugby-ului si poate de aia i urasc atat de tare pe cei ca Heineke Meyer, ultimul dintr-o linie de „ingineri” faimosi care incearca sa distruga spirutul pur al jocului. Cat despre Australieni, ei sunt de fapt cei care au nascocit si incurajat „erezia”, pe cand cei din Noua Zeelanda (candva curati) au inteles perfect miza si au dus religia pana la nivel de stiinta… unde inevitabil au avut grija sa asasineze fair-play-ul si sa adauge viciul… Dar sa vedem despre ce este vorba?

Incepusem sa vorbim deci despre clash-ul titanilor, insa iubitorii rugby-ului si presa au trecut total sub tacere capul de afis al saptamanii (cel putin in opinia noastra), Samoa – Fidji… Transmisia a inceput cu urmatorul avertisment din partea comentatorilor „There will be a blood bath”… Va fi o baie de sange… iar in timpul meciullui am auzit „colisions”, „rugby champagne”, „fantastic game”, pentru a incheia reprezentatia cu „thank you boys for this beautiful amazing rugby”…. Da. au fost de toate, la un ritm si viteza fulminante, fara nici un o accidentare si nici un cartonas, fara nici o incaierare, fara jucatori care sa plonjeze peste marcatorul de eseuri ca sa ecraneze camerele de luat vederi sau vederea arbitrului, cu foarte putine lovituri de pedeapsa, si acelea din greseli minore cauzate de ritmul impus si asumat cu orice pret, mai nimic raportat la volumul de joc, fara drame si tragedii „grecesti”, pana la ultima picatura de energie. Nu am vazut o picatura de sange, o entorsa, o comotie, o lovitura vicioasa… doar „a punishement” din cauza vitezei :)))… Mine zambitoare, nici urma de incrancenare pe fetele jucatorilor, numai un zambet toti sau preocupati sa recupereze… La sfarsit toate chipurile erau contorsionate de epuizare. Un meci in care arbitrul „nici macar nu a contat”… un american cred J.P.Doyle – EXCEPTIONAL! Nici nu ai cum sa nu fii altfel cu ultimii gardieni ai templului, cele cateva natiuni fidele si loiale valorilor si doctrinei codului din Union pe care o respecta ca pe Sfanta Scriptura… IN CUVINTE MULT MAI SIMPLE SI FARA EXERCITII JURNALISTE BOMBASTICE ,  ATENTI SI RESPECTUOSI PANA LA VIRGULA CU PRINCIPIILE SI REGULILE FUNDAMENTALE ALE JOCULUI:
– A AVANSA – fiecare jucator avanseaza sau incearca si se pare ca isi face din aceasta lege o datorie de onoare… aproape ca nu exista faza sau moment/secventa de joc in care purtatorul de balon sa nu provoace liniile defensive oricare ar fi situatia tactica cu intentia vadita de a gasi un culoar de trecere si nu izbindu-se in adevsar pentru statul in picioare este obositor; fiecare individ isi aduce aportul in in efortul colectiv de a inainta fortand cativa metri in plus – faimosul one more step este aproape o misiune/porunca sfanta;
– CONSERVARE si CONTINUITATE IN MISCARE (IMPORTANT) – fara suturi si debarasari de balon, fara griji tactice, dar cu datoria suportului permanent cu pretul oricarui risc sau efort
– NEPERECULOZITATE – intr-o meci cu un ritm de desfasurare halucinant, in care protagonistii practic nici macar nu ne lasa timp sa savuram, nu mai spunem sa intelegm momentul, in care nici o provocare fizica nu este refuzata, toti jucatorii isi detoneaza fara menajamente adversarii intr-un respect total fata de acestia (procedee impecabile, zone de impact „sigure”, etc.), fata de coechipieri si fata de sipiritul jocului, eliberand mingea imediat si foarte curat mingea, placheaza si curata spontanele REGULAMENTAR, coliziuni de meterotiti iesiti de pe orbita, fara oameni luati in aer, fara degete in ochi, fara pumni, calcaturi, genunchi pe piept sau in coaste, coate in gat, nu vezi o cravata si per total mai ales nu vezi medicul intrand pe teren…. NO GLADIATOR BULL-SHIT, just a game… dar cu toata generozitatea de care sunt capabili si mai departe si stim ca au din belsug, parca fara instinct de conservare, increzatori in ei, in reguli si in loialitatea adversarilor… Ei bine cand aceste natiuni joaca cu europeni, situatia se schimba.
– respecta efortul adversarului; fara off-side-uri, fara gramezi daramate si refacute la nesfarsit, fara impingeri in piezis… fara nici o cioranie sau josnicie… fara oameni pierduti, maini sau talonaje cu mana in spontane, fara baloane blocate, etc…. ADICA TOT UN PRINCIPIU FUNDAMENTAL AL JOCULUI  SI ANUME RESPECTUL TOTAL AL DATORIILOR SI DREPTURILOR JUCATORILOR care se adauaga celorlalte principii – A AVANSA, CEL AL CONTINUITATII SI NEPERICULOZITATII – CARE PENTRU MULTI ANTRENORI SAU ARBITRI REPREZINTA DOAR UN SET DE INTREBARI SI RASPUNSURI PENSTRU A-SI LUA LICENTA, CAND ELE  SUNT DE FAPT „SECRETUL” DEZVOLTARII JUCATORILOR SI IMPLICIT AL PERFORMANTEI SPORTIVE CU CONDITIA CA CEI MULTI SA INTELEAGA SENSUL ACESTOR NOTIUNI.. Nu este nevoie de poezii de genul proiect de joc, referentialul comun; incurajeaza elevul sa respecte regulile si principiile fundamentale, nu pentru ca ar risca o sanctiune, ci pentru ca asa se joaca rugby, respecta-le drepturile, chiar si acela de a gresi fara a fi schimbat, injurat, umilit…. si atat REFERENTIALUL COMUM, cat si  PROIECTUL DE JOC, SE VOR DESENA SINGURE. MAI MULT SE VOR IMPLEMENTA SI VOR APAREA DE LA SINE. Sa-ti tot dai copiii la rugby… Stim nu pare credibil, dar incercati si veti vedea.

(va urma) – O-O Flo –

%d blogeri au apreciat asta: