Sportlogic

Samoanu’, fijianu’ si melteanu’ … nici o legatura cu Heineke Meyer (II)

In Blog on Iulie 29, 2015 at 4:49 AM

Cuvant inainte cu dedicatie pentru un pusti sufletist in care s-a cam umflat orzul – Articolul de fata cadou nostru pentru FRR… Imaginea de mai jos poate explica vizual perspectiva federatiei si cei 25 de ani de stagnare… IMPIETRIRE SI MAI RAU CHIAR, DISPARITIA SPIRITULUI JOCULUI PE TERENURILE DE LA NOI INCA DE LA CEA MAI FRAGEDA VARSTA… TOT CEEA CE SPUNETI ESTE „ADEVARAT”, DAR NU ESTE ADEVARUL!

SAMOANU D

SAMOANE AM SCRIS ACEST ARTICOL PENTRU TINE SI CEI CARE CA SI TINE CARE VISEAZA NOAPTEA CA UN VANT DE HAKA LE FACE PARUL VALVOI, PENTRU ANTRENORUL CELUI CARE TI-A RUPT FATA LA TURNEUL FINAL, PENTRU ARBITRUL CARE A LASAT NESANCTIONATA O VIOLENTA GRATUITA SI VIZIBILA,  INADMISIBILA PE UN TEREN POPULAT CU U16 DOAR PENTRU CA ERAI CEL MAI MOTIVAT DE PE TEREN. Ei unul stiu ca episodul cu pricina te-a inrait si mai tare, acum nu o sa le si multumim si sincer sper sa-ti fie o lectie de „smerenie”. Reclamatiile parintilor au ramas fara urmari din „grija” FRR de a scoate copii educati („la scoala vietii”) si promova un rugby curat…. si evident, in respectul cel mai profund ala principiilor fundamentale ale jocului.

Daca nu ati citit partea intaia a acestui articol – SAMOA vs FIJI sau expresia pura a „filozofiei” jocului de rugby… sau de ce il uraste Flo pe Heineke Meyer (I) – va fi greu sa intelegeti despre ce este vorba… Si mai ales daca nu ati vizionat meciul dintre Samoa si Fidji (aici mai jos) care incearca sa stabileasca legatura intre FRR si jocul de rugby, stim pare scandalos, dar nu este evidenta.

____________________________

De cativa ani asistam in cluburile romanesti la importuri masive din insule. Din pacate expresia competentelor lor pe teren demonstreaza ca specialistii nostri au nevoie doar de coapsele, carnea, kilogramele, viteza si indemanarea lor… Odata ajunsi la noi se practica o amputare sistematica si criminala a principalei lor calitati si anume viziunea si cultura lor de joc, adica exact ceea ce rugby-ul romanesc are nevoie mai mai mult. Daca toti i-ati adus, ce-ar fi sa-i lasati sa va invete rugby si mai ales nu incercati sa-i invatati voi pe ei… fiindca zau, nu prea aveti ce. Povestea de pana acum speram sa explice  poate si conexiunea (aparent fortata) intre vizigoti precum Heineke Meyer, Romania si subsemnatul…

Singura echipa de club care indica semne clare ca au inteles pe ce au pus mana este Steaua, si ne dorim din tot sufletul ca rezultatele sa fie pe masura pentru a duce o soapta la urchea tehnicienilor nostri si a vreo doi, trei, din FRR care de vreo 20 de ani s-au erijat in creiere absolute ale strategiei nationale de dezvoltare… Stiti parerea mea despre ei, nu voi insista… pe scurt; cei mai multi dintre „gurrusi” HABAR NU AU! Simplu fara menajamente, compromisuri si usi lasate deschise. Nu noi suntem cei care trebuie sa le lase deschise, ci ei sunt cei care trebuie sa le deschida. Numai politrucii au nevoie de pupice pentru a se lasa induplecati.  Ne pastram speranta totusi pentru ca vedem in tara anatrenori de juniori precum Popovici de la Baia Mare… sau pentru ca, asa cum am mai spus, indentificam semne clare in echipe de club precum Steaua care au inteles ca au pus mana pe materialul uman care le vor permite in sfarsit sa respecte LEGEA, mai precis principiile fundamentale ale rugby-ului de la care par ca NU vor sa se derogheze in ciuda unor infrangeri pe ici pe colo. Deci nu toti sunt bate.

A suta un balon din 40, nu inseamna a avansa, ci a „muta jocul”, si mai ales nu raspunde imperativului de conservare-continuitate restrans la perspectiva echipei posesoare. Inducerea si presiunea deliberata a adversarului in scopul provocarii greselii si NU in cel al intrarii in posesie sau a avansarii cu finalitate reala, demontarea sistematica a adversarului in gramezi, toate fac parte din categoria lipsa de imaginatie, de solutii, de fair-play, de loialitate fata adversar, este periculos si nu raspunde principiului avansarii, mutiland practic spiritul jocului, la fel ca si orice forma de cinsim in arbitraj . Daca maine se da o regula cu „no contest” in gramezi, eventual doar si o limitare a distantei de impingere  sau daca se scoate lovitura de pedeapsa in urma gramezilor „ordonate” castigate prin demontarea lo (L.P. care nu a fost dintotdeauna si cu totii stim cat de des se poate schimba regulamentul), Romania va pica „peste noapte” de pe locul 20, 16 sau 18 (nu conteaza) pe locul 30 undeva dupa Rusia, Spania, Portugalia, Belgia si altele. Nu este vorba despre o schimbare a jocului sau nici chiar a culturii de joc, cat despre formatarea acestuia IN LOGICA (important acest cuvant) principiilor fundamentale elaborate expres pentru a face din rugby un spectacol sportiv cat mai putin riscant si periculos pentru integritatea jucatorilor si deopotriva, cat mai atletic si spectaculos. Cand auzim antrenori laudandu-se ca echipa lor a reusit 23 de aglomerari succesive de la maxim 10 anterioare, ne vine sa lasam totul balta… (nu-i asa 2 C!?), ca si cum numarul aglomerarilor ar fi un scop in sine si nu doar o faza de reorganizare. La intrebarea cate puncte au marcat sau hai, macar cati metri au facut in aceste 23 de aglomerari, nu am avut raspuns.

De aceea, ori de cate ori Romania joaca cu Fiji, in mod inexplicabil ies partide frumoase in care vadem balonul circuland chiar si la Stejari… pentru ca este o invitatie la dans pe care nimeni nu o poate refuza, nici chiar cei cu radacini bine infipte. In acele meciuri avem parte de revelatii, jucatorii nostri stiu sa si danseze si NU in sensul zicalei „dansezi ca un copac”, trebuie doar incurajati. Ce pacat insa ca orice minune tine doar 3 zile. Mereu apare nu stim de unde cate un calcul „inteligent” si meschin pe hartia cuiva care nu are nimic a face  cu filozofia si valorile conceptuale ale jocului… opera vreunui strateg poreclit, care ne aduce cu picioarele pe pamant… si ni le si infinge bine ca sa creasca din nou radacini de copac…. vorba ceea „eternitatea s-a nascut la sate” (Lucian Blaga dixit).

SAMOA – FIJI a fost absolut genial…. si speram o revelatie „metafizica”  pentru unii… Ce pacat ca cei mai multi nu l-au vazut. Un meci in care nu are timp sa-ti urce nici macar pulsul sau tensiunea pentru ca fazele se schimba cu o rapiditate care nu-ti ofera ragaz sa le gusti pe deplin, probabil si unul dintre motivele pentru care partidele dintre aceste doua natiuni dau impresia de lejeritate, de „fara miza”, amputandu-le parca de dimensiunea lor dramatica… Dar in realitate este doar pacatul ochiului si al perceptiei noastre care nu este antrenata sa rezoneze la asemenea frecvente – le percepem, dar le simtim vag si foarte rar avem timp sa le si gustam…. Altfel nu intelegem de ce este mediatic ignorata valoarea acestor echipe si a jucatorilor insulari care, desi unanim recunoscuta (este destul sa te uiti la compozitia echipelor pro din Emisfera de Nord ca sa intelegi asta), este promovata cu „rezerve”, si mai ales de ce aceste intalniri sunt tratate sistematic cu un interes relativ secundar raportat la spectacolul sportiv pe care il ofera.

Un exemplu din care antrenorii nostri refuza sa se inspire, cel putin majoritatea celor de la categoriile  tinere. Sunt principii  si reguli care se predau in scolile de formare ale tehncienilor, dar aproape sigur fara a fi intelese integral de cei care le predau, cel putin NU in termeni de impact asupra formatarii jocului… Pentru ca aceste principii despre care vorbim NU SE IAU FIECARE IN PARTE, UNUL CATE UNUL, CI INTOTDEAUNA IMPREUNA. Nu ai cum sa avansezi intr-o succesiune interminabila de faze periculoase, mai devreme sau mai tarziu vor aparea greseli sau organismele vor ceda, iar fara continuitate si avansare, conservarea ramane o risipa de efort sterila, la fel cum nerespectul drepturilor si indatoririlor jucatorului, transforma rugby-ul in altceva. AVANSAREA CU SUSTINERE SI POSIBILITATE DE CONTINUITATE IN RESPECTUL REGULILOR va produce forme de joc nebanuite si surprinzatoare fata de tot ceea ce ne-a aratat pana acum rugby-ul national. Ori in Romania cultura si maniera de joc denota o intelegere partiala si o abordare a principiilor luate unul cate unul si nu ca un tot complex in care diversele aspecte ale jocului se interconditioneaza. Astfel insularii nostri sfarsesc prin a se adapta culturii de aici, transformandu-se din ce sunt ei in stejari infipti, romani sadea bronzati, pe scurt, vaduviti de cultura lor de joc. Nu este vorba despre o predica de natura etica sau morala, cat  sunt de fapt imperative de ordin FORMATIV (PEDAGOGICE LA CATEGORIILE TINERE DE VARSTA) si de ordin TEHNICO-TACTIC LA SENIORI, despre interpetarea principiilor fundamentale ale jocului, cel putin pentru cei care stiu sa citeasca printre randuri si/sau sa puna cap la cap cele doua articole.  Spre exemplu: dupa zeci de atacuri succesive in zona „O” poate rezulta din cand in cand o avansare, dar cu pretul fractionarii jocului, fara alta continuitate decat in termeni de consevare si putine sanse de concretizare; in mare o risipa inutila de energie, care expune jucatorii la accidentari… prin urmare PERICULOASA.

Si fiindca tot am mutat discutia la noi in tara, RUGBY-ul ROMANESC ESTE PE CALE DE A DEVENI UN FEL DE BRAND INTERNATIONAL… Mai bine decat nimic :D, pentru ca foarte putini  se pot lauda in lume cu o imagine puternica, adavarat brand consacrat de tipul jocului practicat… Pana acum aveam doar ” the french flair” care nu mai este francez si irlandezul „fighting spirit” care a ramas si a fost adoptat de cei mai multi. Sa nu uitam si despre The Cheetahs’ „don’t stop” care de fapt l-au preluat de la  insulari, dar pe care „gheparzii” il promomoveaza ca pe o miscare de rezistenta culturala in tara lor. Ei bine, iata ca  acum avem si „Rugby Romania”. Pe la minutul 53’30” al inregistrarii meciului, intr-un moment de oboseala, nehotarare si criza de inspiratie a celor din Fiji, dar care nu a durat mai mult de 20″ , il auzim pe comentator spunand „right now is rugby Romania”… WOW! Si cu asta am spus totul despre noi cei care indraznim sa ne laudam ca am participat la toate Cupele Mondiale, condusi de aceiasi specialisti de 20 de ani, timp in care nu au avut timp sa schimbe nimic din lipsa de bani, terenuri, etc etc… Din lipsa de bani copiii nu poarta mingea cu doua maini, din lipsa de bani nationala suteaza orice minge pe care pune mana, din lipsa de bani la juniori se dau pumni, capete in gura, KO-uri pe teren fara a fi sanctionate de arbitri, din lipsa de bani dispar vizite medicale din legitimatii… Ah si era  sa uitam, mai este un factor teribil de daunator – tabletele (care nu existau acum 4 ani) si telefoanele inteligente – ele nu lasa rugby-ul nostru sa se dezvolte, provocand caderea libera a efectivelor de practicanti si a calitatii jocului la categoriile tinere, dar atentie, si aici suntem cat se poate de seriosi, pustii de azi sunt 3 clase peste ce se practica pe vremea noastra, doar ca sunt vreo 15 clase sub ce practica contemporanii lor din alte tari si nu numai cei din tarile cu traditie rugby, pe cand noi eram cat de cat la zi cu vremurile noastre…

Pe atunci insa aveam si repriza a 3-a care a fost gandita tocmai pesntru asta; restaurarea credintei celor care au suferit 80′ in indoiala de sine si cu grija supravietuirii, in valorile supreme ale sportului in care isi pot lasa mandria, dintii, sangele si rupe oasele. Deci pot confirma ca rugby-ul romanesc in mod paradoxal a progresat, doar ca bazele au ramas aceleasi oarecum dintodeauna compromise de tot felul de „succesuri” care au prins lumea pe picior gresit. Scuze tuturor marilor jucatori romani daca sunt inclusi in acest „denunt”… NU ESTE VINA LOR SI NU E NICI O CONTESTARE A MERITELOR ACESTORA, DAR ASA ESTE! Victoriile de atunci, ne fac rau acum pentru ca au consacrat o filozofie de joc din care nu am resusit sa iesim nici pana astazi, dupa 40 de ani. Mentalitatile nu au evoluat in nici un fel si mai ales au instaurat in varful piramidei tot felul de clanuri si personaje suficiente de sine care cautionate de sustinerea dumneavoastra si inarmati tot cu performantele voastre (nu ale lor, bine unii mai au si cate un carnet de partid… exact ca pe vremuri), diriguiesc dupa cum ii duce bibilica rugby-ul romanesc.

Revenind la  „cei mai buni”, marii si inegalabilii ALL BLACKS,… obsesia respectului acestor principii si reguli constituie baza suprematiei lor; nu rasa jucatorilor, nu numarul spectatorilor la meci sau a terenurilor pe care le au, nu faptul ca au 3 picioare si 4 maini… Superioritatea lor rezida in ideologia promovata si unanim adoptata, dar inteleasa de foarte putini dintre nordici… La care au adaugat si o doza necesara de viclenie, posibila doar datorita incompetentei arbitrilor si „naivitatii” jucatorilor din alte parti. Cu insularii insa situatia se schimba; romantismul si purismul lor plateste de multe decenii tribut pragmatismului occidental, desi avem convingerea ca pot fi la fel de viciosi (si chiar sunt atunci cand arbitrul le pune cutitul la os). Este de la sine inteles ca in calitate de maestri absoluti ai jocului pot intrece in materie de viciu pe oricare dintre nordici, doar ca au observat ca atunci cand se mai intampla, arbitrii dintr-odata nu mai par atat de naivi si pentru ca sunt curati din nastere, cei mai multi au ales calea credintei in principiile despre care vorbim. Este o chestie de respect de sine; cum ar fi sa ai 120 de kile, sa alergi ca un ogar sa manuiesti balonul ca un jongler de circ si pe langa asta sa mai fii si tarfa!? Nu ar parea de ca si cum ti-ai bate joc de darurile naturii sau de generozitatea Celui de Sus!?

Romantismul despre care vorbim parca tine cumva de situatia istorica; aceleasi trasaturi fac  ca unii sa fie ocupanti si cei din insule popoare colonizate, chiar daca calitatile lor martiale sunt de necontestat. Cu toate acestea independenta este una, iar fericirea este alta. Aici nu vorbim politica, ci despre joc si sub nici o forma despre rezultat… Poate ca notiunea de performanta ar trebui revizuita in mintile unora, mai ales atunci cand ai maximum 1000 de jucatori in toata tara… Performanata consta in rezultat sau in satisfactia reusitei unui meci frumos?

O victorie insipida sau anosta este ea o performanta!? Dar un meci pierdut in care ai dat tot, ai incercat TOT, este oare un esec sau o contraperformanta?… Sau de fapt lucrurile uneori stau cumva „pe dos”. Partida Romaniei  cu Scotia de la RWC 2011 a fost pentru noi o infrangere, dar a fost ea intr-adevar un esec, sau a fost de fapt o performata cu arome de glorie uitata care a reusit sa trezeasca in noi toti nostalgia epocii de aur a rugby-ului romanesc!?… Va lasam sa va raspundeti singuri… Si daca performanta pentru noi ar consta in frumusetea si curatenia jocului practicat; in maniera si nu in rezultat!? Bine, suntem de acord cu totii ca ideal ar fi sa se suprapuna, dar fara a incerca sa o favorizam nu vom reusi niciodata.

Suntem oare blestemati ca ramanem pe veci „rugby Romania” din aluzia comentatorului!? Evident solutia la impasul in care ne-am impotmolit de prea multa vreme nu este  o nationala formata din insulari. Asa ceva nu ar inseamna crestere si nici rugby romanesc. Vecinii si adversarii nostri isi dau deja coate si se amuza cu aceasta gaselnita disperata a FRR pentru a face fata concurentei din ce in ce mai jenante din partea unor natiuni care acum 10 ani abia daca existau pe harta rugbistica a Europei si in speranta ca intr-o zi nu vom mai fi ciuca batailor Giorgiei; este ca un fel de inchipuire desarta a unui papagal care se viseaza paun. Sosirea baietilor aici poate fi salutara pentru rugby-ul national, insa cu conditia sa invatam si noi ceva de la ei sau cel putin sa incercam sa le urmam exemplul… Exista insa riscul compromiterii oricarei fuziuni culturale atata vreme cat avem arbitri nesimtiti, care sfideaza principiile fundamentale ale jocului desi ei sunt pusi acolo sa le apere; niste modele perfecte de scroafe FRR (cine or fi vierii), care rup vize medicale din carnete, vin sa arbitreze beti, care te fura pe fata, care permit ca un pusti de nici 16 ani (de la CSM Olimpia) sa loveasca brutal pe un alt pusti (de la CMRTF) fara balon in vazul lumii si pe la spate…  Nici o sanctiune pentru jucator si nici o sanctiune aplicata arbitrului, cavalerul fluierului cu gusa.

…Si tot scriind imi aduc aminte de un alt pusti de la Pantelimon care dupa ce le-a dat 3 eseuri celor de la CMTRF, antrenorul lor urla „contracte” in gura mare pe marginea terenului in fata tuturor celor prezenti (parinti, copii si unii de la FRR) poruncind misiuni de exterminare… Misiune indeplinita, exact in momentul in care la randu-mi urlam la Nea Cioc sa-l scoata de pe teren ca sa-l protejam de furia confratilor rugbisti (ce mai familie), razboinicii comandantului si-au indeplinit cu onoare misiunea lor care pare-se nu era sa joace ci sa distruga pe toti cei care jucau… Rezultat: luxatie de cosmar, umar cazut aproape la nivelul cotului, operatii, reeducare, 3 ani scos din circuit la cea mai frumoasa varsta de dezvoltare si implinire a unui jucator de rugby care putea deveni unul dintre cele mai interesante aripi sau fundasi pe care i-a dat rugby-ul romanesc in ultimii ani… de catre niste tipi care dupa aceea, terminand junioratul au inchis conturile cu sportul. Si ma mai gandesc la vremurile noastre, eram prin 1985, cand suferind de o disjunctie de clavicula, la -10 grade, antrenorul de la Sportul Studentesc (nu mai stiu cum il chema,  deci acum exact 30 de ani) si-a trmis medicul sa aibe grija de mine facandu-le morala („mai ticalosilor”) in gura mare antrenorului, secundului  si medicului nostru care m-au lasat acolo zacand fiindca erau suparati pe mine ca nu degajasem cu sut, incercand sa contra-atac intr-o faza delicata. Rezultat scos in tusa pe pamant inghetat (beton) cu tun de zile mari pentru care mi-am si felicitat adversarul printre lacrimi de durere…. Meserie Coane, i-am zis! L-am dat la randul meu in retur la Iasi, mechant, fara clavicula sarita, exact cand credea ca a scapat sa marcheze… El nu ma felicitat, dar mi-a strans mana si ne-am privit in ochi zambind la sfarsit. De atunci am inteles importanta educatiei (vorbim despre cei 7 ani de acasa si nu de vreun masterat la Harvard) atunci cand evoluezi intr-un mediu de risc…. Din pacate si de cele mai multe ori riscul nu rezulta din natura practicii cat din prostia omeneasca.  Pretul lipsurilor in educatie a celor pusi sa educe, de parca acest sport nu este deja destul de periculos prin natura sa incat mai trebuie sa-i mai adaugam si noi un strat de la noi, este mult prea scump pentru placerea unui joc. Daca mie ca antrenor mi s-a facut scarba de cei doia colegi mei de breasla de la CMTRF, ce sa mai spunem de un copil sau parinte…. Exeperienta ne demonstreaza zilnic ca in fiecare dintre copii sau jucatori, oricare ar fi mediul lor de provenienta, exista intr-o cantitate cat de mica,o urma de logica a bunului simt elementar. Si atunci ma intreb; de ce unii arbitri si antrenori fac tot ce este posibil ca sa-l anihilieze, sa-l distruga ireversibil!?

Intorcandu-ma  la meciul SAMOA – FIJI si gandindu-ma la miza meciului, la orgolii, imi derulez in memorie tunurile cosmice care s-au dat, angajamentul fizic fabulos (normal), la frumusetea sublima a meciului, la faptul ca nu am vazut o picatura de sange si nici medicul intrand pe teren… si compar cu evenimentele intamplate la turneul final de U16, la saracenia de rugby predata copiilor nostri, la brutaliati si la victimele care sunt abia la varsta la care li se intaresc oasele si inteleg ca insularii nostri nu se vor simti nicicand la ei acasa, ne ne vor arata nicicand ceea de ce sunt cu adevarat capabili si cu atat mai mult voi nu veti reusi vreodata sa-i motivati sau sa-i invatati ceva pentru ca ceea ce le propuneti este o lume absurda, care nu are nimic de a face cu rugby-ul. Este o diferenta intre a-ti upre ceva accidental si a-ti rupe cineva oasele fiindca asa vrea el sau altul… Este o diferenta in a accidenta pe cineva pentra ca fizica miscarii a permis-o si alta pentru ca asa vrei tu sau pentru ca te-a pus cineva. Nici nu sunt sigur cine este de fapt victima dintre cei doi… Se pare oasele se sudeaza mai usor decat neuronii fracturati.

…In cele tin urma am putea ignora chiar si maniera cu conditia ca bazele, temelia nevazuta ale sportului nostru sa fie pastrate, respectate si intelese ca un intreg; singurele „taine si repere” care l-ar putea ajuta sa creasca si transforma intr-un sport spectaculos cu audienta si popularitate, oferindu-ne prilejul de a-i vedea pe adversari formand cercuri   de fraternizare la sfarsitul meciului, un fel de repriza a 3-a (disparuta azi) religioasa, intr-un omagiu colectiv adus divinitatii ovale… ca un fel de sanctuar pentru pastrarea si apararea valorilor noastre despre care foarte multi vorbesc, dar pe care foarte putini reusesc sa le inteleaga intradevar (conceptual si transversal)… Pentru ca pe planul afectiv-emotional nu avem nici o indoiala, dar asta nu face din nimeni un specialist, antrenor sau presedinte… Sau cel putin nu ar trebui… Ba poate ca da… In Africa de Sud si la noi.

– O-O Flo –

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: