Sportlogic

Archive for the ‘Istoria sportului’ Category

Adevarata poveste a lui Cogea Mitu, de Octavian Pescaru

In Epoca moderna, Istoria sportului, Sport viata si destine, Sportul romanesc on Martie 31, 2016 at 1:49 AM
Gogea + Toma

Gogea Mitu si boxerul Aurel Toma, dublu campion european la profesionisti pozeaza pentru presa in vara 1935.

Pentru cei „grabiti” aici -> Gogea Mitu, Colosul de Lut <- aventura pugilistica a personajului, relatata de Octavian Pescaru.

____________________

Acum vreo cativa ani, cand am descoperit publicatia Historia – oarecum placut surprins la inceput, continuarea insa m-a dezamagit –  le-am scris un mesaj si i-am intrebat : „cum sa face ca o revista cu numele asta nu abordeaza si teme din istoria sportului romanesc?”. Nu mi-au raspuns de la prima incercare, dar nu au trecut 10 zile si au iesit cu un articol „povestea lui Cogea Mitu” sau ceva de genul, despre care nu stiam mare lucru decat ca era un personaj mare, aproape fictiv sau mai degraba proverbial, decat o existenta trecuta in analele sportului romanesc.. Cert este ca nu aveam absolut nici o idee despre cariera sa puglistica.

La aparitia articolului, aproape ca-mi era ciuda pe mine pentru lipsurile pe care le am in ale istoriei si istorioarelor… In cele din urma, dupa cateva cautari sumare, am preluat articolul cu smerenie si naivitate, pe care l-am reprodus pe blog, binenteles cu permisiunea celor de la Historia (care curios mi-au raspuns la al 2-lea mesaj) si care, in treacat fie spus, de atunci au mai incercat niste subiecte legate de sport, absolut nereusite ca de fapt intreaga lor linie editoriala din ultima vreme – Cine a fost cu adevărat Gogea Mitu? .

Recent, cautand pe net, am dat insa de adevarata poveste a lui Cogea Mitu, povestita de nimeni altul decat de Octavian Pescaru, in opinia mea cel mai bun jurnalist-scriitor sportiv in activitate, despre care am mai pomenit pe aici si pe pagina Facebook a blogului Sportlogic… O munca titanica de documentare cu toate capcanele, „gropile si damburile”  obisnuite unui asemnea parcurs, a carui dificultate putini si-o imagineaza si cu atat mai putini sunt capabili sa il duca la bun sfarsit. Pentru a intelege este destul sa constati zecile de imagini lipsa in dreptul numelor marilor campioni din  editia comemorativa a celor 100 de ani de Olimpism in Romania.

Acum, coroborand datele, incep sa cred ca cei de la Historia au pompat sec in munca jurnalistului de la GSp, pe care au altoit cateva informatii in graba, innebuniti de pontul sugerat si crezand ca vor da lovitura in clasamentele de rating ale nisei… Se pare insa ca „vanatorul de legende” a ramas si este numai unul si inegalat,.. cel putin deocamdata!

 

Cogea Mitu masaj
Cu riscul de a dezamagi cativa patrioti mai infocati decat ar trebui, povestea olteanului urias si determinat sa-si faca un nume in boxul mondial a dat in cele din urma dreptate lipsei mele de cultura in istoria nobilei arte din Romania. Cogea, un baiat simplu „dela tara”, apare din relatari ca fiind un tip determinat, cu o directie precisa, dand dovada chiar de „punch” (in negocieri doar… si nu este putin lucru), dar ale carui calitati pugilistice tineau mai mult de aspiratiile sale decat de un potential real in ring. In cele din urma „fenomenul” Mitu a fost inca o oportunitate, ca si atatea altele, de a specula un fel de „curiozitate” a naturii si momentului; o spoiala pentru a masca un spectacol de prost gust si nemilos cu pretul vietii unui individ suferind care nu dorea decat sa fie ceva mai mult decat o atractie de balci.

Pe langa istoria „uriasului” in care ne este descris, aproape cu lux de amanunte, episodul in care acesta a luat contact cu lumea boxului si alte momente din scurta sa incercare de cariera, Octavian Pescaru ne ofera si cateva documente ale vremii, unele preluate si in confesiunea fara pretentii de „recenzie” a subsemnatului (scuze le-am „sterpelit”, shit happens), si in bonus, doua fragmente de filmari inregistrate – probabil pentru jurnalele de stiri – care nu mi-au iesit la cautarile pe care le-am facut  in momentul aparitiei din Historia… Ce bine, fiindca evident nu le-au iesit nici lor din cate se pare!

Nu ne ramane decat sa va recomandam aceasta poveste neromantata de talentul lui  Pescaru, intotdeauna pe faza, documentat, interesant si mai ales inspirat, dar in acelasi timp grijuliu sa transmita nota dramatica a acestui destin trist si fortat – Lectura placuta ! – LINK:

Gogea Mitu, Colosul de Lut

– O-O Flo –

 

 

Anunțuri

„DEZVALUIRE” IN „PREMIERA” – DACIA si DACII SPONSORII NR 1 IN RUGBY-ul ALTORA

In Blog, Comunitate, Economia sociala, Economia sportului, Istoria sportului, Sportul si politica on Martie 16, 2016 at 9:05 PM

„… Stiu. stiu, multe ghilimele… asta ca sa facem economie de injuraturi…”

Cititi tot, pana la capat, ca sa nu ne iasa vorbe!

––––––––––

GATA AM DECIS SA DEZVALUI „BOMBA”…PE ASTA N-ATI STIUT-O SI DACA ATI STIUT-O SI NU ATI FACUT NIMIC … NU STIAM DACA SA ABANDONEZ, SA LAS COMUNITATEA RUGBY-ului DIN ROMANIA IN PASIVITATEA SI SERVILISMUL in care se complace, amagindu-se singura ca ar gandi pozitiv sau sa lupt in continuare singur si deprimat. Am pastrat-o la cald si am ezitat sa o afisez de teama sa nu se intample ceva mai rau… Cine stie, poate iese vreun scandal de-si iau Renault jucariile si pleaca si din cauza mea raman cateva mii de oameni fara munca… Glumim! FOSTII „prieteni” stiu de ce! Dar sa trecem la subiect… Asadar „BOMBA” despre care vorbim este ca:

Dacia sponsors World Club Series

Intr-una din cele cateva discutii, am incercat sa sugerez o idee ancora  „matroanelor” cu perciuni de la FRR.. Ma rog, nu mai conteaza, raspunsul a fost unui clasic – „Nooooooo… Nu se poate”… Ideea de baza era ca rugby-ul oricat ar fi el de englezesc , cel romanesc este de radacina „frantuza”.

Dintr-un motiv care-mi este neclar inca, astazi m-am hotarat sa refac legatura istorica si culturala cu prezentul si sa postez o informatie publica si in limba romana, „cine stie (mi-am zis), poate se zbarleste ovalul”… Sau cel putin ca sa inteleaga fratia cam cum functioneaza strategia de dezvoltare si promovare rugby in Romania, precum si riscul ca cei implicati in ea sa faca parte din tabere de influenta (lucru poate mai putin grav), dar mai ales daca dau dovada de exces de zel in pupaciuni pe unde nu trebuie…Pe de alta parte este bine sa se stie  cam cat de vizionari si de abili sunt cei care au misiunea dezvoltarii disciplinei in a deschide usi atunci cand interlocutorul ridica piciorul si urineaza pe sortuletul lor, fiindca, dragilor, in abseta unei viziuni si plan de dezvoltare sau cand proiectul pe termen lung se schimba de la an la an, cand singurele argumente raman vorbaria si poeziile invatate pe de rost la scoala (facuta pe spaga), atunci nu ai alta sansa sa deschizi usi decat cu stanga de fier a politicii, ca in cazul tuturor afacerilor din Romania, altfel nimeni nu se uita la tine.

Un cititor Facebook al paginii Misterugby Romania se plangea recent ca de ce avem tongani in campionat si nu avem copii care sa vina din spate, chiar daca un jurnalist sportiv de-al nostru incerca sa ne convinga recent intr-o emisiune ca Romania avea „strength in depth” :)))). Am incercat sa-i explic ca problema nu sunt tonganii, ci doar faptul ca nu avem copii (antrenori sau baze dupa cum reclama domnia sa), explicand ca una nu o impiedica pe cealalta si abtinandu-ma sa dezvolt fiindca din nou (si din nou) mi se vor imputa tot felul ce tendinte carcotase. Am inteles ca adevarul (nu supara… ci) provoaca suferinta si m-am hotarat sa depun eforturi sa nu mai fac lumea sa sufere, dar cu o conditie; sa nu ma mai faca nici ei sa sufar… Ori conditia aceasta de reciprocitate pare imposibila, cel putin deocamdata… Asadar, ca sa nu mai vin cu analize personale, vom expune in cele ce urmeaza o situatie care vorbeste de la sine si in bonus cateva reflectii proprii, fiindca asa se cade pe un blog de atitudine care nu se dezminte.

DACIA fabricantul de autoturisme roman, brandul nostru national, este sponsorul celei mai intinse (geografic) competitii SPORTIVE IN UNIVERSUL DESTUL DE VAST AL DISCIPLINELOR COLECTIVE DIN LUME – WORLD CLUB SERIES – adica un campionat international intercluburi din RUGBY LEAGUE (sau codul de XIII cum i se mai spune) care se desfasoara efectiv pe toata harta planetei… si atentie nu pe conferinte neaparat, in timp ce in Romania disciplina NICI MACAR NU EXISTA…  Cu alte cuvinte, DACIA noastra sponsorizeaza un sport inexistent in ROMANIA si o competitie in care echipele calatoresc intre emisfere si de la estul la vestul globului pamantesc pe toata durata sezonului, iar aici la noi rugby-ul national „moare de foame”… Cel putin asa zic ai nostri, nu eu.  Imi este strain daca pana acum uzina care produce autoturismul national, una din cele mai vandute marci din Europa, a bagat in rugby-ul intern mai mult de 3 baloane si 5 tricouri.

Este posibil ca cei de la Dacia sa nu fie rauvoitori, iar intr-o astfel de situatie CONTRARIANTA ipotezele  pot fi multiple:

  • Dacia comunica pe piata externa si vrea sa-si extinda piata in emisfera sudica;
  • Dacia scoate bani afara ca sa nu plateasca toate darile tarii in care a vazut lumina zilei si unde s-a consacrat si a care-i cetateni muncesc ca sa o construiasca, fara sa mai spunem ca in caz de crash al economiei constructoare de autoturisme,  piata din Romania ar fi suficienta ca sa mentina viabila uzina;
  • Dacia nu este interesata de audienta execrabila a rugby-ului romanesc (cine ii poate condamna pentru asta?). In plus rugby-ul intern este nespectaculos (idem);
  • Federatia romana si cluburile sunt absolut „stangace” in materie de management, gestiune, strategie de comunicare (mai putin Timisoara… deci din nou idem… adica cine ii poate blama?)… La limita, pe fondul absentei banilor invariabil reclamata de mai toti actorii de dezvoltare ai disciplinei si intr-o totala lipsa de transparenta, parca prea multi din cei care se plang o duc peste pragul saraciei lucii, ba chiar dimpotriva (idem din nou);
  • Manariile din campionatul Romaniei descurajeaza orice sponsor onest. Cine ar dori sa-si asocieze imaginea cu o disciplina care numai de „domni” nu mai este patronata (si iarasi idem)…
  • Cei dela Dacia chiar au dat lovitura pentru ca Rugby League le-au oferit parteneriatul cadou fiindca nu aveau sponsor si dadea rau… Dar ultima optiune este foarte putin probabila… Incerc doar sa le gasesc o scuza pentru ca vreau sa cred ca nu suntem chiar ultimii fraieri din lume.

…Cam asta ar fi nota plata pe care sportul o plateste intereselor, complicitatii, lipsei transparentei, nepotismului de toate felurile, cumetrilor si fistonilor neterminati insarcinati cu responsabilitati de dezvoltare pe ici pe colo…  tacerii, fricii si pasivitatii… era sa zic noastre, dar nu… a celor care pup-pup-pup toata ziua… si nu-s putini, ci dimpotriva, ei reprezinta majoritatea… Ii intelegem si pe cei de la Dacia, isi cunosc musteriii, maine sunt capabili sa  faca o federatie de 13 ca sa puna mana pe niste banuti, iar poimaine vor avea grija sa faca inainte. Oups, knock on… C’est la vie!   Am uitat sa mentionez,  credeam ca este deja cunoscut;  o veste similara a aparut in Ianuarei sau Februarie pe web-ul din Romania, insa incompleta; fara cea de la inceput anuntata de noi. Cu toate acestea, toti au vazut doar lovitura pe care a dat-o Dacia, dar fara toate declaratiile si nimeni nu a sesizat absurdul situatiei ca si cum ar fi ceva firesc si foarte pozitiv. Dacia sponsorizeaza si campionatul profesionist de XIII din UK printr-un acord incheait pe 3 ani, care (zau) nu poate sa fie Liga CEC Bank…si pe care s-au grabit sa-l „securizeze”, spun sursele, ca sa nu le fure careva asemenea castana… Oh la laaaa:

Dacia secures three-year sponsorship deal with the Rugby Football League

Stati asa, ca nu s-a terminat, mai avem si un extras din articol fara traducere pe care il dedic cititorului paginii de rugby (Dom Traian) – „In addition to their support for the professional game, Dacia will also be working with the RFL to support local communities to benefit the game at the grassroots level. Sam Tomkins of Wigan Warriors said: “Having Dacia on board for the World Club Series is great boost for the game. It’s definitely one of the highlights of the season, so I’m looking forward to seeing what Dacia adds to the experience.”… si-l rog sa ma „sune” sa-mi spuna daca mai este „superat” pe tongani. Pai „a qui le dis tu, Mon Cher… a qui le dis tu, Robert!?”

In concluzie noi romanii, pe langa ca sponsorizam o liga profesionista de rugby in tara sa de bastina, intamplator si capitala financiara a planetei,  in timp cei ei ne trimit camioane cu tricouri 2nd hand, mai  finantam si cea mai vasta competitie internationala intr-o disciplina care in Romania NU EXISTA (un fel de H-Cup si Super Rugby la un loc), iar copiii muncitorilor dela Dacia nu au unde sa faca sport… sau hai sa spunem sa joace rugby daca vor. Cel putin Tiriac cand facea turneul de la Madrid, avea grija si de cel din tara… CUM ESTE POSIBIL ASA CEVA!? MAI INTREB O DATA: CUM ESTE POSIBIL ASA CEVA!?!?!? Sa mai spuna cineva ca nu platim bir, ca moare in teapa! Colac peste pup-pup-pupaza, ne mai lipim si ca musca de desertul ei preferat, de cel mai rusinos partener posibil in Romania, „Gold Corporation” pe motiv ca nu sunt bani… , si ne vindem tara pe vreo 20000 de euro…. Pe bune!?

Mai putin a 2-a ipoteza, deloc imposibila, sau cine stie (sa ne spuna cei de la ANAF), poate ca avem cate putin din fiecare, toate aceste argumente sunt plauzibile si perfect legale, dar sunt ele echitabile? Nu vad cu ce l-ar impiedica pe constructorul de automobile sa dea o mana de ajutor rugby-ului juvenil autohton… Nu stiu, poate prntr-o o fundatie de sponsorizare pe proiect, daca nu au incredere in institutia care ne guverneaza (ii inteleg si aici)… Macar o echipa in orasul lor unde fotbalul a cazut si el tot datorita acelorasi metehne din sportul romanesc… Poate ca „romanilor” de la Dacia li s-a aplecat de parteneriate cu confratii din sportul local… In acelasi timp ma gandesc daca toate astea nu sunt oarecum rezultanta fireasca a unei situatii in care toata ziua vorbim despre „management”, marketing, comunicare, PR, etc. (de unde !?, daca toti au devenit peste noapte experti intr-o disciplina aproape inexistenta, fara un cadru de formare  si fara nici o traditie.. se vede si in campaniile electorale), dar unul nu stie sa tina pixul bine, institutiile au scos pe portile lor numai glume proaste, obligand corporatiile sa-si caute un sef de departament de import,  in cazul de fata un brit… Pai da (!), seful biroului „COM” dela DACIA este „inglish”,  ce mai conteaza ca este un brand romanesc de inspiratie franceza, la fel ca si rugby-ul nostru national… Deh, pacatele globalizarii…  Romania si romanii, din motive de neinteles pentru mine, s-a reorientat pe zona vorbitorilor de barbara, spalati pe creier de muzica Doamnei Gaga, inspirati de sfanta Madona (aia cu portjartele) sau de filmele cu Bruce Willis, isi neaga istoria si trecutul fara sa inteleaga ca fara ele n-au nici un viitor… Noi cei care candva ne dadeam de ceasul mortii ca sa ni se recunoasca  „latinitatea” , mai nou vorbim 1 cuvant din 3 pe engleza, ii uram pe francezi care au fost acolo si in ‘848, si in nouasutepaispce (mai alea atunci can nu stiam pe ce buton sa apasam ca sa traga tunul), asa cum au fost si la Versailles in 1871 si in 1918, sustinandu-ne si recunoscandu-ne ca stat cu toata opozitia celor care nu ne-au ajutat nicicand cu nimic… Rugby-ul a aparut in Romania datorita lor, prima participare la Olimpiada cu ajutorul lor, la fel si prima medalie olimpica obtinuta afost tot gratie lor, stadionul Arcul de Triumf este cadoul unei banci franceze (BRD), Romania a devenit natiune cunoscuta in rugby multumita atentiei si sansei pe care ne-au acordat-o francezii, am intrat in lumea rugby-ului  datorita FIRA (si ea creata de francezi, al carei post de presedinte este ocupat acum de un roman, la randul sau sustinut tot de filiera franceza… din echipa Marelui Rasarit)… Academia in care s-au pregatit generatii de educatori este un proiect francez si tot ei sunt si cei care dau o sansa din cand in cand jucatorilor din Romania, atat cat ii duce capul sau ii tin calitatile si talentul. Sa nu mai vorbim despre respectul si solidaritatea pe care unii dintre ai nostri au gasit-o in Hexagon.. Binenteles doar cei care au meritat.. Cam tot ceea ce defineste rugby-ul national, cu reperele sale si realizarile cu care ne mandrim, a fost posibil pentru ca Romania a fost in relatii bune cu Franta, fiindca niste tipi din asa-zisele elite ale vremurilor aveau legaturi stranse si un proiect comun inca de pe vremea cand petrolul nu reprezenta o miza, iar notiunea de romanism abea se contura. Aici nu este vorba despre partizanat, fiecare sustine ce echipa vrea, dar ma intrebam de unde ura asta  impotriva simpatizantilor si sustinatorilor istorici!?

De cealalta parte Printul Charlie este conservatorul si salvatorul sufletului national prin Ardeal si cumpara paduri la 1 leu hectarul, iar in UK suntem ultimii dintre nedoriti…. Mai nou suntem toti pui de daci, desi baietii aia nu prea au trecut muntii (si nici romanii de altfel), si ma intreb daca toata aceasta miscare zamolxistica (sau zamolxiana) nu are drept scop stergerea oricarui reper cultural si sentiment pro-latin, pe care evident vor avea grija sa le inlocuiasca cu surogate MTV. In timp ce in America tin conferinte francezii, iar tendintele „chic” tot ei le lanseaza, la noi nu mai putem parca de „traineri” anglo-saxoni si ne invadeaza toti vacarii (ca deh, cioban la cioban trage) sa ne invete viata si mai ales cum sa gatim. Cand vad asta innebunesc. Creatorii Mc Donalds si KFC vin sa ne invete arta culinara, iar noi facem sezi si rdicam manutele frante in aer, cu limba scoasa de bucurie. Ma rog, toti cei care nu au facut nimic pentru noi, dar nimic, in nici un moment istoric al existentei noastre, ba ne-au si bombardat razand orasul Ploiesti de pe harta, au devenit in prezent strandarde si repere civilizatoare  pe meleagurile mioritice,  in timp ce toata intelectualitatea revolutionara a Romaniei Moderne care au facut posibil proiectul cu acelasi nume, ROMANIA MARE,  tara de grija careia astazi „nu mai putem”, a fost un proiect gandit (as adauga si partial finantat de) la Paris… In plus flocarii astia din noile valuri se mai si cred baieti buni si patrioti in ingoranta lor monumentala… Ba unii au si pretentia sa fie si formatori de opinie!… Culmea, chiar si atunci cand diversi alesi politici britanici sterg cu noi pe jos in tot felul de declaratii mediatizate… ei isi pastreaza grimasa, cu buzele tuguiate si ofertante, siliconate parca, ca sa nu existe indoieli si suspiciuni referitor la preferintele lor afirmate cu tarie. Sper ca unii sa inteleaga ca nu vorbim despre aliante sau afinitati politice, ci despre repere culturale si nu in ultimul rand despre bun gust si civilizatie… Aia adevarata!

…. In toata aceasta nebunie, DACIA, firma din Romania, tara in care copiii sunt stravezii de foame sau/si de nemiscare – de unde atata miscare cu tot felul de griji pe cap si in burta –  unde cel putin 1/4 de tara folosesc masini produse de ei, unii mai circula si cu tricolorul fluturand,  sponsorizeaza rugby-ul englez si international la nivel de elita!!!… Mai mult decat atat, se mai si implica „proudly” in rugby-ul juvenil, in viata si dezvoltarea comunitatilor…  In mod normal doar articolul din presa britanica sustinut de  un simplu „fara alte comentarii”, ar fi fost suficient, dar ca sa evit aleatele inerente ale comunicarii voi incheia cu o voma in poalele voastre  – DACIA, STAFF-ul FRR SI PARTIZANII LOR, „MINTILOR LIBERALE” (sanchi), DACILOR LIBERI SI VAMPIRILOR CARE SUG ORICE, NUMAI SANGE NU… NICI UN NO COMMENT… PANA CAND NO COMMENT!… Este bine ca un brand romanesc sa ne reprezinte la nivel international si in elita unei discipline sportive spectaculoase, cu o dinamica de crestere semnificativa in ultima vreme, chiar daca din pacate  este total absenta la noi (dar poate c-a venit vremea s-o infiintam ca sa scap si eu de amante si cohorta lor de dame de companie)… Daca totusi cumva s-au infundat tevile s-au rupt puntile fiindca indigenii „marelui rasarit” au pupat prea mult kiltul scotian, nu este vina noastra, a muritorilor de rand… Se intampla ca sotii si soatele sa-si mai ierte partenerii adulteri…. Pai chiar asa, sa nu faci cumva, ceva, sa reconstruiesti o punte (fara simboluri), sa nu te gandesti la ai tai, este INADMISIBIL SI DE NEINTELES! # DACIA SPAM, FRR SPAM, BOICOT DACIA# hash tag pacalici de tara, hash tag!

– O-O Flo –

P.S.am mers pe pagina FB a celor de la Dacia Renault – imaginile de profil ale paginii reprezinta o poza din Londra si drapelul britanic pe care scrie „Keep calm, we shall do it quick and dirty”… Ce se intampla „Mestere”?

Paste Fericit!…sau nefericit, numai Paste sa fie!

In Blog, Comunitate, Ganduri, Olimpismul on Aprilie 21, 2014 at 10:35 AM

Sunt doar ganduri pentru rugbisti, poveste si urari de Paste cu bonus, o donatie Sportlogic pentru „comunitatea olimpismului din Romania”

__________________________________________

Invitatie cina oferita de Comitetul Olimpica Roman in cinstea ministrului sporturilor din Germania - 1939

Invitatie cina oferita de Comitetul Olimpic Roman in cinstea Ministrului Sporturilor din Germania – 1939

___________________________________________

Pastele sarbatoarea unui miracol…avem o problema aici… Pastele si activismul sunt intr-o relatie confuza. Necazul acestuia din urma este ca militantul este pus in situatii de „confruntare” cu diversi pe care uneori nici nu-i cunoaste foarte bine, dar pe care „meseria sa” il obliga sa-i judece dupa faptele lor.

„Tintele” sunt de cele mai multe ori buni crestini, tipi faini, au pasiuni, necazuri, bucurii ca si cel care ii combate… Ca si „adversarul lor” (activistul), ei doresc binele celor din jur, unii chiar gandesc mai departe, la comunitate sau natiune. Problema este ca binele si raul sunt notiuni pur subiective si de multe ori „circumstantele” decid cine va avea castig de cauza…Si atunci la ce bun sa mai lupte militantul nostru pentru ideile sau principiile sale cand cele doua parti au acelasi scop/obiectiv (cel putin la nivel declarativ), si anume binele comunitatii din care fac parte sau pe care o reprezinta, fiindca de multe ori ii separa doar vizunea fiecaruia. Cine si cum decide cine va avea dreptate!? – legea (?), resursele de care dispun (?), majoritatea (?)…Nu vad decat un sigur raspuns la aceasta dilema – ETICA… Si nu, nu este o vorba mare, mai ales pentru noi rugbistii care mai stim cate ceva despre asumarea riscului, duritatilor in respectul unor valori, al regulamentului si al arbitrilor, fara de care ideea de sacrificiu care ne caracterizeaza si-ar pierde orice noima… Sau cel putin unii, cei mai idealisti dintre noi, asa vedem lucrurile… Etica este totul, iar notiunea include si deontologia, competentele si modul de dobandire a acestora…si mai tot ce ne plangem ca lipseste in functionarea societatii romanesti de azi.

Evident ca in interventiile noastre am incercat initial, pe cat posibil, sa fim echidistanti, sa nu criticam persoane, ci mai degraba institutii, maniere de lucru, moduri de functionare. De fapt la inceput nici nu au existat critici, ci doar propuneri. Au urmat aproprierea lor in batjocura, ridiculizare, au aparut frustrarile care au dus la aparitia primelor nemultumiri, dar si a unor incercari /initiative alternative. Unora li s-a parut necesara sau importanta sabotarea acestora, ceea ce a facut sa creasca supararea si astfel a inceput sa se auda glasul criticilor,… inca rezonabile la inceputurile lor. Cum insa viata de zi cu zi ne-o demonstreaza permanent ca din pacate criticile de bun simt raman de cele mai multe ori fara ecou, atunci de ce sa ne miram cand cei lezati simt nevoia sa puna nume, sa desemneze, sa denunte, sa arate cu degetul (urat, dar sanatos si eficace), sa-si faca blog si pagina FB pentru a striga in „gura mare”, fiindca opinia publica si practica in societatea romaneasca nu este receptiva decat la astfel de demersuri care pot transforma o problema institutionala intr-un atac vizand persoanajele implicate… In cele din urma oricat am incerca sa fim de „politiquement correct”, nu putem face abstractie de faptul ca in spatele institutiilor si oranduirilor se afla persoane, nu-i asa!?

De Paste fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat pentru ca noi INDIVIZII sa avem sansa un nou inceput. Este momentul iertarilor si al impacarilor, teoretic ziua in care balanta se pune la „0”. Problema este ca fiecare vede aceasta zi ca pe ocazie unica de „induplecare” a clementei divine intru spalarea pacatelor de un an vechime….Ei bine nu exista o astfel de „intelegere” cu Cel de Sus…Mai ales ca imediat dupa ce trece momentul de pseudocuratire sufleteasca, cei mai multi dintre noi o vor lua din nou si de la capat pe aceeasi carare a convingerilor personale, bune sau rele nu vom sti niciodatata pentru ca asa cum spuneam, intre noi muritorii totul este relativ. Ce bine ar fi daca manturitorul ar veni si ar face „dreptate”…dar din pacate nu se intampla asa… Si nu m-ar mira sa lase lucrurile asa cum sant, pentru ca, filozofic vorbind, toate sunt facute cu voia Domnului si prin umare traim intr-o lume dreapta pana la perfectiune asa cum nu poate fi decat creatia Sa…Nu-i asa!?

De ce spun toate astea(!?); fiindca o astfel de zi cu miracole te indeamna sa fii bun, sa ierti si sa ceri iertare, mai ales de la cei cu care impartasesti aceeasi pasiune si despre care stii sigur ca au aceeasi sensibilitate sau cel putin afinitati – sportul, balonul oval, etc. Teoretic ar trebui sa merg pe la diversele federatii sa le prezint explicatiile de rigoare pentru toate ofensele si ironiile proferate la adresa lor si in revensa, ei, in buni crestini, sa promita ca nu vor mai monopoliza sportul (un bun public si social), fura proiectele si ideile altora, ca nu vor mai da curs nepotismelor, ca-i vor incuraja pe toti cei doritori sa se implice in dezvoltarea sportului pe care il reprezinta (sau cel putin sa nu le mai bage bete in roate), ca vor lua nota de greselile precedente si vor veghea sa nu se mai reproduca. Nu vrea nimeni pe nimeni afara, concediat sau pedepsit, nici judecarea cuiva, ci doar garantia unui cadru just si favorabil tuturor sau cel putin lipsit de tot felul de oprelisti, sabotaje, barfe si mici tirani etc. O utopie!? Oare…Nu este sportul cel mai extraordinar formator de caratere!?…Oare!

Daca discursul meu vi se pare cumva exagerat, sa analizam o relatie „activist vs putere” prin prisma unui exemplu trait si chiar anodin, din sportul meu, rugby-ul…. Nu chiar atat de anodin in cele din urma, dar cel putin in teorie asa ar fi trebuit sa ramana.

…Eram (cred) in anul de gratie 2010 si asistam din tribuna oficiala (se intampla destul de rar, dar in acea zi ploua) la un meci intre Oaks Bucuresti si niste italieni Cruciatii de la Parma (cred), era ultimul minut de joc, italienii conduceau, noi eram in 5 m la ei si toata armata de „oficiali” strigau, „picango…picango”, ori pentru mine solutia era total diferita…Ploua si era posibil ca in orice moment un placaj sau impact violent sa provoace un inainte…Enervat am coborat din tribune si m-am pus in spatele bancii de rezerve (la 0,5m… eram practic acolo cu ei – pe vremea aceea inca mai stateau pe marginea terenului) si incep sa strig exact din spatele lor…”stanga la Ciobi”, „stanga la Ciobi”…Urletele mele se auzeau ca si cum ar fi venit de pe banca de rezerve…Haldan (el era antrenorul) s-a intors si s-a uitat la mine contrariat, aproape sa ma ia de gat, „oficialii” (nu sunt multi, doar unul singur care are dreptul sa comande ) au coborat si ei (dar avea galerie omul) pe primul rand de banci strigand din toti rarunchii „pastreaz-o”… El „pastreaz-o” si coristii dupa el…in antiteza eu singur ca un apucat „Ciobi”, „Ciobi”… In cele din urma dupa al 10-lea „picango” steril in care consumasem/epuizasem tot pachetul, le tremurau genunchii aproape bietii de ei, fara sa generam „momentum” sau dezechilibru (normal cu pick and go static si repetat in vesnica zona zero, ca de aia se si cheama „pick and go”, nu-i asa, nu faci decat sa superi cartitele) demiul (mai mult ca sigur Calafeteanu” nu mai tin minte sigur sau poate Dimofte uvertura face o sarita) ridica capul si deschide peste 10m direct la Ciobi pe stanga in zona liniei de 15m (aglomerarea era pe centru dreapta)… „Irlandezul” nostru o ia din zbor trecand printre ei lansat pentru a plonja cu 2 templieri agatati de poale cu ea „dans la terre promise”… Eseu!!!… Victorie pentru Oaks… Vulcan de bucurie pe stadion, dar punctat de sincope si priviri dusmanoase  de la toti apologetii „picango-ului”. A fost momentul in care mi-am facut niste dusmani. De la acel epispd au hotarat sa mute in sfarsit rezervele in tribuna, desi regulamentul o cerea de ani buni…Cu timpul s-au mai adunat si altele… Ei bine incepand cu acea zi nu m-au iertat niciodata chiar daca au trecut cateva Invieri de atunci si chiar daca urletele mele au fost de bun augur. Intre timp eu am devenit activist din lipsa de ocupatie, nu-i asa (!?), si din pur spirit de reciprocitate am decis sa nu-i mai iert nici eu pe ei… doar ca astfel mi-am pierdut sansa celebrarii unui miracol, iar asta este trist si aproape sufocant pana la pierzanie.

Morala este ca activismul si crestinismul nu fac casa buna intotdeauna, desi cuvantul Domnului a fost raspandit la randul lui de militanti mai mult decat ferventi si chiar daca pe la FRR trece popa de mai multe ori pe an sa o sfiinteasca, cei de acolo, credinciosi pana in maduva oaselor, nu vor sa ierte sau cel putin sa nu mai repete greselile nici in ruptul capului…Dar eu fiindca am stiut intotdeauna ca sunt mai … slab… voi ceda primul, mai ales ca mi-am propus un 2014 in care sa incetez cu propriul „martir”, sa trec mai departe, sa ma gandesc si la mine, pentru ca cei multi vor avea singuri grija de ale lor. Iata inca un paradox, poate aparent sau poate nu; iertarea si binele colectiv ar putea fi primite / obtinute uneori prin ignorarea lor si concentrarea pe problemele fiecaruia dintre noi…adica cu foarte, foarte mult egoism!

Asa ca dragilor, nu-mi mai pasa, zau, sa port crucea „menevrelor” altora, daca „manevre” or fi si nu doar patima mea si fie ca in aceasta sarbatoare sfanta, toata suflarea rugbistica a acestei tari sa se regaseasca eliberata de prejudecati, matrapazlacuri si alte bisericute decat cea a lui Dumnezeu. Sa dea domnul sa ne regasim animati de valorile sportului nostru unic in spiritul sau, pe care cu totii trebuie sa-l onoram asa cum traditia (asta ramane discutabil, dar orice lucru are un inceput) sufletele si pasiunea noastra ne indeamna…

…Sa va dea Domnul tot ce aveti nevoie si sa va bucurati de Sarbatoarea Sfanta a Invierii, cea a unui nou inceput, dar sa nu uitati ca toate in viata se contabilizeaza si nimeni nu scapa de „auditul” final (pentru cei mai norocosi dintre noi poate fi chiar o audienta), asa ca evitati vechile reflexe, fiti intelepti, integri in masura posibilitatilor, sustineti adevaratele valori, fiti exigenti fata de voi insiva, rasplatiti efortul si recunoasteti meritele celorlalti, nu pentru ca numai asa vor fi recunoscute si ale voastre (asta chiar nu v-o poate garanta nimeni), ci doar pentru ca in absenta eticii nu se poate construi nicicand o comunitate puternica, interactiva, proactiva, participativa si fiindca altfel restul nu este decat praf si desertaciune – twitter, facebook, nimic altceva… Si mai dati-l naibii de morcov!

In semn de buna si sincera intentie si in perspectiva promovarii domniei sale in inaltul for Olimpic, Sportlogic ofera domnului Alin Petrache o”invitatie menu” la masa „celor mari” semnata de acestia, printre altele si „autograful” lui George Plagiano (daca il intereseaza sau/si stie cine a fost), un obiect de colectie cu siguranta unic…Daca Alin Petrache, COSR sau Muzeul Sportului Romanesc (in curand una si aceeasi „institutie” – avand in vedere „organigrama”/portofoliul functiilor sale, Domnia Sa este pe cale sa devina institutie in adevaratul sens al cuvantului… vorbesc foarte serios si ma bucur de acest lucru), doreste originalul, sa ma contacteze!… Nu din mandrie nu o predau anonim la COSR, ci doar am nevoie de confirmarea ca Pastele a trecut si pe la ei , fericit sau nu, numai Paste.. sa fie!
__________________________________

P.S. 1 – Propunerea de donatie este serioasa si reala. Evident nu este una „personala”, ci pentru Muzeul Sportului Romanesc, pentru ca Domnia Sa sa nu inceapa prima zi „cu mana goala” ci cu o invitatie la cina (speram nu „cea de taina” ca sa ramanem in atmosfera specifica sarbatorii), dar odata transmisa, dansul va fi cel care va decide soarta „artefactului”… Si acum fiindca in sfarsit, dupa cativa ani buni, a venit „Pastele” si la mine… parca m-am nascut a 2-a oara (atentie nu am spus ca am reinviat :D) ), rasuflu usurat si va urez tuturor iertare cereasca, multa sanatate si Paste fericit!… Scuze pentru povestea asta lunga, dar in ciuda aparentelor este chiar o dovada de respect si consideratie.

Cine a fost cu adevărat Gogea Mitu?

In Istoria sportului, ONLINE, Resurse, Sport viata si destine on Ianuarie 31, 2014 at 6:31 PM

Cu_vant inainte (!) – Nu este in practica curenta a blogului Sportlogic sa preia articolele altor publicatii, dar povestea care urmeaza va fi poate inceputul unei frumoase colaborari intre noi si revista Historia, sursa articolului de fata. (Paranteza – asta doar daca vor dori sa-si asocieze imaginea, chiar si sporadic, cu un blog cu limba inveninata, asa cum ne-a descris domnul Alin Petrache, vicepresedintele COS Romania). Historia  este probabil singura aparitie care a publicat subiecte interesante pe tematica istoriei sportului, restul celor din mass-media facand-o doar din mimetism, ca sa nu ramama mai prejos sau in urma publicatiilor RESPONSABILE. Mai avem din aceeasi categorie blogul lui Octavian Pescariu, pana de insipratie geniala a istoriei boxului romanesc si inca unul recent aparut care poarta semnatura lui Alin Huiu, un tip cu care ne-am luat serios in bete pe diversele grupuri de box…care dupa ce si-a terminat rezerva de zambete condescendente, a preluat repede ideea si s-a pus pe treaba din aceleasi motive ca si cei despre care vorbeam mai devreme… dar mai cu talent (fara Dorele)..trebuie sa o recunosc!...Pana la urma cu atat mai bine; asta a si fost motivul lansarii „Sportlogic”, noi nefiind genii ale penitei si nici magnati ai presei, nu doream decat sa promovam noi tendinte si aspiratii de bun simt in media sportiva romaneasca, unul din elementele de importanta covarsitoare si de care depinde in mod direct relansarea sportului romanesc si punerea bazelor unei economii specifice in Romania… Cat despre domnul Huiu, pana decenta si el, dar cam pupacios, dedicandu-si talentul bezelelor facute contemporanilor cu nume greu din sportul romanesc (din motive care nu ne intereseaza) si-ar putea folosi resursele in scopuri mai nobile… In loc sa lustruiasca galoanele „gloriilor apuse”, mai degraba ar scrie despre cum a distrus doamna Lipa un club emblematic al sportului romanesc, Dinamo, si nu despre vocatia sa in ale vaslitului… Unele dintre efigiile sportive ale natiunii ar  trebui sa inteleaga ca tot aurul adus Romaniei nu mai valoareaza doua parale din momentul in care Domniile Lor si-au pus numele si prestigiul in slujba delapidatorilor la drumul mare si ca prioritatea numarul 1 in media sportiva din Romania ar trebui sa ramana resuscitarea educatiei prin miscare, a miscarii sportive de masa, a sportului national si nicidecum baile de audienta (aici exageram…nu credem ca pensionarii campioni si compromisi mai intereseaza multa lume, in orice caz nu publicul juvenil) pentru a aduce garantii „morale” sustinute de imaginea lor institutiilor, formatiunilor sau emisiunilor de mocofani… Ori aceasta resuscitare nu se face monopolizand baza sportiva si nici desfiintand sectiile clubului una dupa alta, stimate fosta mare campioana.

…Acestea fiind spuse, in trecere (doar „in_trecere” si in paranteza) il felicitam pe domnul Alin Huiu pentru noul sau blog, scrie bine, ne-am dori sa preluam chiar si unele dintre articolele sale atata vreme cat Domnia Sa va fi de acord… Doar pe cele care nu ridica in slavi tot felul de personaje care de-a lungul timpului au reusit sa ia mai mult de la sport decat sa-i dea (cu mult mai mult), devalinzandu-l de ultimele sale resurse.

Ramane ca in continuare va uram o lectura placuta despre viata unui personaj aproape de legenda Cogea Mitu  (sau Cine a fost Cogea Mitu?) – semnat Cristi Frisk si publicat pe site-ul revistei Historia unde veti gasi, suntem convinsi, nenumarate alte „istorii” interesante.

P.S. la „Cu_vantul inainte” – aceste mic preludiu a fost doar ca sa nu ne dezmintim in fata fanilor nostri , dar vrem sa  asiguram sufletele sensibile ca Sportlogic va ramane fidela promisiunilor de la inceput de an.

_____________________________

Începem cu o certitudine, cu un fapt verificabil: românul Gogea Mitu este  înscris în Cartea Recordurilor la două secţiuni. El este, întâi de toate, cel mai înalt boxer din toate timpurile; niciun alt pugilist nu s-a apropiat de o astfel de statură. Pe de altă parte, cu cei 2,36 metri ai săi, Gogea Mitu nu rămâne în anale doar ca boxerul a cărui bărbie era (foarte) greu de prins, ci şi ca sportivul cel mai înalt din România; baschetbalistul clujean Gheorghe Mureşan nu s-a ridicat decât la înălţimea de 2,35 metri. Intrăm, din acest moment, pe tărâmul legendelor: deşi apropiată de zilele noastre (Gogea Mitu a trăit în interbelic, nu în Evul Mediu), povestea acestui român cu dimensiuni impresionante e un amestec de realitate şi mit, de fapte atestate documentar, în arhive şi în publicaţiile vremii, cu amănunte cu iz fantastic şi „înflorituri” care ţin de o imaginaţie bogată. Şi-atunci, te-ntrebi: cât e adevăr şi cât legendă în istoria românului născut în Dolj, la Mârşani? Şi, până la urmă, cine e acest Gogea Mitu, care reprezintă un element unic în patrimoniul sportiv românesc?

Întâi de toate, să demitizăm o legendă: a intrat, cumva, în conştiinţa populară că „gogeamite”, adjectivul acesta care desemnează mărimea – una impresionantă – a posesorului, ar veni, nici mai mult, nici mai puţin, de la numele de scenă al boxerului faimos în anii ’30: Gogea Mitu. O reparaţie e şi morală, şi necesară: lucrurile stau, de fapt, exact invers; Gogu Ştefănescu (potrivit anumitor surse), Dumitru Goagă (potrivit altora) sau Dumitru Ştefănescu (potrivit site-urilor specializate de box) şi-a câştigat acest pseudonim dată fiind afecţiunea cu care se născuse: gigantism. Iar punctul de plecare îl reprezintă adjectivul „cogeamite”, cu variantele „gogeamite”, „coşcogeamite” (e drept însă că măcar prenumele boxerului – fie el Gogu sau Dumitru – s-a înscris în mod fericit în acest proces de naştere a unei porecle care a devenit, în cele din urmă, nume de scenă).

Să revenim la „cogeamite”/”coşcogeamite”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române e categoric: aveam de-a face cu ceva foarte mare, foarte înalt; într-un cuvânt, cu ceva uriaş. Cuvântul are, se pare, rădăcini bulgăreşti, slavonii de la sud de Dunăre folosind ceva apropiat, în forma (kos)koddzamiti. Influenţele limbii turce asupra limbii române pot fi şi ele evidenţiate, de vreme ce putem face legături între cuvintele „cogea” sau „coşcogea” şi termenii turceşti koga (mare, enorm) şi kos koga (foarte mare). În sârbeşte întâlnim forma kogamit, cu aproximativ acelaşi înţeles. Întărim agumentaţia cu câteva forme de folosire populară a termenului/termenilor, reţinute de ediţia tipărită  în 1939 a Dicţionarului Explicativ al Limbii Române: „Cogea om şi se teme de un căţel!”, „Coşcogea voinici şi fug de un pitic” sau „Te-ai făcut coşcogea flăcău!”.

Cu acestea în minte, să revenim la Gogea Mitu…

Mârşanii Doljului – locul în care începe povestea

La 14 iulie 1914, în localitatea doljeană Mârşani, se năştea un copil care va cunoaşte într-un timp foarte scurt gloria, pentru a sfârşi apoi tragic, la doar 22 de ani. Atestările documentare nu sunt foarte precise în ceea ce priveşte numele: unele surse susţin că eroul nostru s-ar fi numit Gogu Ştefănescu, iar altele îl indică drept Dumitru Goagă. Site-urile specializate de box preferă o combinaţie între cele două variante anterioare, susţinând că numele său de botez era Dumitru Ştefănescu. Pe parcursul acestui articol noi vom folosi chiar numele de scenă al eroului, Gogea Mitu, pentru a evita orice potenţiale neînţelegeri; Gogea a fost, aşadar, primul dintre cei 11 copii ai unei familii sărace, care îşi câştiga existenţa din muncile agricole. Doi dintre copii au fost, însă, atinşi de gigantism: Gogea (băiatul cel mare) şi fratele său Tudorel (care avea să moară la vârsta de 7 ani, când deja măsura 1,80 metri).

Un circ din Praga îl racolează pe adolescent şi-l prezintă în spectacole ca o raritate umană. Primele exagerări cu privire la statură

Desigur că statura uriaşă a lui Gogea Mitu a fost remarcată încă din fragedă pruncie. Acesta ar putea fi şi motivul pentru care, la începutul anilor ’30, un circ praghez ajunge pe malul românesc al Dunării, „racolându-l” pe tânărul uriaş de doar 17 ani. Gogea Mitu intră în caravană, fiind prezentat în toate capitalele Europei, în reprezentaţii, ca o raritate umană.

După o perioadă petrecută alături de echipa din Praga, Gogea Mitu ajunge la un circ cu adevărat faimos: faimoasa trupă de la Globus din Monaco îi propune olteanului (care putea atinge felinarele de pe stradă cu mâna) un contract mult mai avantajos din punct de vedere financiar. Rolul său în spectacole nu se schimbă însă; nu are cum să se schimbe. Gogea Mitu continuă să fie „omul rar”, piesa de atracţie a circului monegasc. Oamenii plăteau bani grei pentru o fotografie cu Gogea, iar unele poveşti susţin că putea îndoi o bară de fier forjat doar cu forţa braţelor.

Din perioada petrecută în arena circului datează şi primele exagerări cu privire la statura sa impozantă. Pe diverse afişe Gogea Mitu e prezentat ca având o înălţime de 2,42 metri, 2,44 metri sau chiar de peste doi metri şi jumătate. Organizatorii de spectacole – ca şi cei de gale pugilistice, mai târziu – aveau tot interesul să îl prezinte cât mai mare şi cât mai mâncău pe românul din Mârşani. În realitate, conform unor surse medicale (şi, deci, demne de încredere), Gogea Mitu măsura 2,36 metri şi cântărea 146 de kilograme.

Tot la capitolul exagerări considerăm că se încadrează şi prezentarea meniului pe care l-ar fi servit la o singură masă uriaşul din Mârşani: se spune că acesta ar fi devorat o pâine, un pui, doi litri de lapte, 25 de ouă, un kilogram de prăjituri, doi litri de ţuică şi jumătate de litru de vin. Puţin probabil să fi fost chiar aşa, de vreme ce Gogea avea totuşi nevoie de oarece formă fizică pentru întâlnirile din ring; românul va intra – graţie unui promotor italian – în lumea boxului.

Întâlnirea cu Umberto Lancia, la un târg din Obor

După norocul venit din senin, tradus în contractul cu circul din Praga, Gogea Mitu nu putea bănui că destinul său va coti brusc încă odată. Autorul moral al schimbării de ocupaţie, de statut, a lui Gogea: un celebru promotor de gale pugilistice din perioada interbelică. Italianul Umberto Lancia a auzit, astfel, de statura impresionantă a unui român care străbate Bătrânul Continent cu caravane de circuri şi a întrezărit imediat o excelentă oportunitate de a câştiga bani şi imagine. Întâlnirea celor doi s-a produs cu ocazia unui târg din cartierul bucureştean Obor.

Umberto Martini Lancia era italian doar după origini, el fiind născut şi crescut în Bucureşti. Fost boxer, Lancia avusese şi el o carieră în ringul profesionist, cifrată la şase ani de activitate, interval în care strânsese 21 de lupte. Italianul nu fusese un pugilist oarecare, iar palmaresul său stătea mărturie: avea la activ 10 victorii, din care trei înainte de limită, şapte meciuri încheiate la egalitate şi doar patru eşecuri. În total, la categoria de greutate mijlocie, Umberto Lancia se aflase în ring pentru 167 de runde. Ultima sa dispută fusese contabilizată în 1932, când a pierdut în faţa lui Motzi Spakow, după o pauză de aproape trei ani în care nu pusese mănuşile pe pumni.

El este cel care l-a contactat pe Gogea Mitu şi i-a propus să-l înveţe să boxeze. Având avantajul staturii, garda lui Gogea era aproape inexpugnabilă, însă suprafaţa mare de lovire pe care o oferea corpul său adversarilor reprezenta un punct vulnerabil. Primele antrenamente s-au desfăşurat la Craiova, cu adversari inegali, pentru că oricum un alt pugilist pe măsura lui Gogea Mitu era imposibil de găsit. Ca şi acum, pariurile sportive erau un domeniu conex sportului, aşa că spectatorii erau mulţumiţi la luptele susţinute de Gogea Mitu, pentru că ecuaţia deznodământului era în mare parte rezolvată. Desigur, existau şi voci nemulţumite în public, care observau că meciurile cu sparing-partenerii se încheie mult înainte de limită, în detrimentul spectacolului echilibrat şi al adrenalinei oferite de ultimul gong.

Un amănunt interesant: Umberto Lancia – cunoscut şi sub numele de Bello Berti – a fost, practic, şi primul adversar al lui Gogea Mitu, la un meci demonstrativ, la Galaţi, acolo unde s-au strâns aproximativ 3.000 de spectatori, în 1935, să vadă Uriaşul din Mârşani la lucru. Lancia s-a sacrificat, intrând în ring alături de Gogea Mitu, din lipsă de adversari. Şi încă un detaliu, chiar dacă o luăm înaintea poveştii: înainte de Gogea Mitu, dar şi după moartea acestuia, Umberto Lancia s-a ocupat de destinele unui alt nume de legendă din nobila artă, Lucian Popescu, triplu campion european la diferite categorii de greutate.

6 iunie 1935, stadionul Venus din Bucureşti: debutul lui Gogea Mitu în boxul profesionist

După ce a învăţat să se apere şi să lovească, după ce a parcurs minimul elementar de abecedar al boxului, Gogea Mitu a fost gata să debuteze în boxul profesionist. În colţul său, director de imagine, cum s-ar numi azi, dar şi antrenor, se afla Umberto Lancia. Din umbră, un tehnician mult mai experimentat în şcoala antrenoratului decât Lancia: un alt italian, Giacomo Pometti.

Prima ieşire în lumea boxului mare a fost nu departe de casă, la Bucureşti. Primul adversar: experimentatul campion al Italiei la categoria supergrea, Saverio Grizzo. La data de 6 iunie 1935, stadionul Venus din Capitală, una dintre cele mai cochete arene ale vremii, a fost gazda debutului ca boxer profesionist al lui Gogea Mitu. Disputa fusese programată pe durata a şase runde, însă diferenţa de valoare dintre cei doi a fost vizibilă încă de la primele schimburi. Saverio Grizzo a recepţionat câteva lovituri dure în prima rundă şi a fost trimis în două rânduri la podea. Arbitrul de ring, Jeny Dumitrescu, o somitate în materie, l-a numărat pe italian de fiecare dată până la 9. Înainte de prima pauză, Grizzo a făcut din nou cunoştinţă cu podeaua, fiind declarat, în uralele publicului, knock-out. Gogea Mitu păşea cu dreptul în grădina boxului mare. Este doar o speculaţie, dar, cunoscând destule din cele ce se petrec dincolo de cortină în boxul profesionist, se pare că Saverio Grizzo ar fi pornit deja învins în această bătălie.

Un fost deţinător al titlului mondial vine la Bucureşti, pentru  un meci cu Gogea Mitu

Mai departe, Umberto Lancia a supralicitat şi a aranjat un meci cu însuşi George Godfrey, fost deţinător al titlului mondial în varianta IBU (International Boxing Union). Lancia a ştiut de la început că uriaşul de la Mârşani nu e pregătit şi nu are tehnica necesară să îl înfrunte pe supergreul de peste Ocean, dar a mizat că sportivul său va acumula experienţă competiţională, iar tribuna va fi plină până la refuz.

Goodfrey avea un renume de apărat, aşa că a primit provocarea şi a venit la Bucureşti în aceeaşi lună iunie a lui 1935. Ca şi în cazul primului meci, supoziţiile merg către un deznodământ aşteptat. Umberto Lancia ştia că Gogea Mitu va pierde, dar dorea ca publicul, şi mai ales pariorii, să ştie că Gogea Mitu nu e invincibil. Miza şi pe faptul că sportivul său se va căli şi va rămâne cu picioarele pe pământ, în perspectiva unui lung turneu internaţional ce se întrevedea la orizont.

Goodfrey, mai tehnic şi mai experimentat, a ştiut cum să contracareze diferenţa de gabarit şi l-a învins pe Gogea Mitu într-o partidă programată pe durata a patru runde; americanul avea şi el o statură care nu era de neglijat, măsurând 2,02 metri.

După două partide, Gogea Mitu avea o victorie şi un eşec. Interesant este însă că în palmaresul lui Goodfrey, unele surse nu indică disputa de la Bucureşti. Este, deci, posibil ca americanul să-şi fi luat măsuri de precauţie şi, pentru a nu-şi ştirbi palmaresul, să fi solicitat ca meciul să nu fie oficial.

Campionul naţional al României la categoria supergrea, învins de Gogea

Gogea Mitu avea nevoie de cel puţin o partidă pentru refacerea moralului înainte de plecarea în turneu. S-a perfectat, aşadar, o dispută cu campionul naţional al României la categoria supergrea, Dumitru Pavelescu.

Meciul a avut loc la 27 octombrie 1935, la Gibb Hall, o locaţie preferată pentru organizarea galelor vremii. Dumitru Pavelescu a fost pus imediat în inferioritate. Practic, Gogea Mitu a avut nevoie doar de două serii de lovituri, în care a apucat să alterneze directele cu ambele braţe, cu croşeuri şi upercuturi năucitoare. Măcelar cu o forţă herculeană, Dumitru Pavelescu n-a fost capabil să reziste supergreului oltean, încasând mai multe lovituri puternice în zona capului.

Acelaşi arbitru de ring, Jeny Dumitrescu, a declarat lupta inegală, oprind ploaia de lovituri marca Gogea Mitu. După doar câteva secunde, campionul României fusese neoficial deposedat de titlu. Gogea Mitu înregistra al doilea succes al carierei.

Primul turneu internaţional şi sacii de bani care ajung la Mârşani

Când staff-ul său tehnic a considerat că Gogea Mitu este pregătit să apară în faţa publicului internaţional, s-a plecat într-un lung turneu în Italia şi Franţa. Gogea Mitu a fost inclus în programul unor gale de mai mică amploare, unde şi-a zdrobit literalmente adversarii. Statura sa impozantă atrăgea publicul ca un magnet. Deocamdată nu se născuse boxerul care să îl învingă pe Gogea Mitu. Eşecul suferit în faţa campionului Statelor Unite ale Americii, George Goodfrey, fusese dat uitării. Informaţia nu avea aceeaşi viteză de circulaţie ca azi, aşa că amatorii de box italieni şi francezi îl credeau pe Gogea Mitu de neînvins.

O celebritate care se contura avea nevoie şi de o poreclă pe măsură, aşa că Gogea Mitu s-a ales cu apelative gen Uriaşul din Mârşani sau Goliath-ul României.

În urma seriei de meciuri disputate a câştigat sume de bani astronomice, odată cu el îmbogăţindu-se, fireşte, şi Umberto Lancia. Fire simplă, Gogea Mitu a trimis o mare parte din bani acasă, la Mârşani, familiei sale sărace. Localnicii contemporani cu celebrul boxer povesteau că poştaşul aducea câte doi-trei saci plini cu bani la casa părintească a lui Gogea Mitu, iar numărarea acestora era o treabă extrem de migăloasă.

Gogea Mitu avea un potenţial enorm şi făcea progrese rapide. Era o fire docilă, iar sfaturile primite de la Umberto Lancia i se potriveau de minune tânărului doljean plecat să cucerească lumea. Se părea că pasul de la circ la box fusese o alegere cât se poate de inspirată.

Ultimii oponenţi ai lui Gogea: Sanga, Camera, Bergman

Începută fulminant, cariera pugilistică a lui Gogea Mitu avea să se încheie la fel de brusc; şi în mod tragic. Ne vom opri în cele ce urmează asupra ultimelor întâlniri care l-au avut în centrul lor pe Gogea Mitu. Mai întâi, pe 13 decembrie 1935, românul încrucişează mănuşile cu profesionistul italian Giuseppe Sanga, în faţa unui Palais du Sport arhiplin, la Paris. Din nefericire, rezultatul disputei nu este nicăieri de găsit, aşa că partida este trecută la rubrica „no contests”, adică la cele care nu au influenţat în niciun fel palmaresul sportivilor.

Un meci mare a fost cel cu campionul mondial Primo Carnera, un nume sonor al perioadei interbelice, care nu s-a lăsat intimidat de masivitatea uriaşului Gogea Mitu şi l-a dominat din toate punctele de vedere în ring. Logic, Camera a obţinut victoria la puncte în acel meci, ceea ce denotă că era foarte greu să îl dobori pe Gogea Mitu, indiferent câte lovituri i-ar fi aplicat oponenţii.

Pe 2 ianuarie 1936, Gogea Mitu este pus faţă în faţă cu germano-francezul Bergman, tot la Paris. Partida durează şase runde şi se încheie nedecis. Gogea Mitu a boxat sleit de puteri, forma sa fizică fiind evident slăbită de boala de plămâni cu care se pricopsise. A rezistat însă în faţa unui pugilist cu un joc de picioare extraordinar şi care l-a lovit pe român de câte ori l-a surprins fără gardă. Pumnii de fier ai olteanului au forţat juriul să acorde o remiză de salon, prima şi ultima în cariera sportivă a lui Gogea Mitu.

Uriaşul de la Mârşani a continuat antrenamentele în primăvara lui 1936, obiectivele lui Umberto Lancia fiind să repete turneele internaţionale, care înregistraseră rezultate financiare cu totul deosebite. Destinul i-a jucat însă o festă sumbră supergreului Gogea Mitu…

Sfârşit misterios la Spitalul Filantropia. Apropiaţii lui Gogea acuză un complot

La începutul verii lui 1936, mai precis în luna iunie, Gogea Mitu s-a întors cu trenul de la Istanbul la Bucureşti. A contactat din nou o răceală (probabil de la curentul din tren) şi a fost sfătuit de Umberto Lancia să amâne plecarea spre Mârşani, pentru a se întrema. A fost internat la spitalul bucureştean Filantropia, iar după câteva zile, la 22 iunie, a încetat din viaţă.

Medicii au declarat drept cauză a decesului tuberculoza, boală de care suferea cronic încă din copilărie. Rudele şi familia au contestat acest verdict, considerând că medicii au fost cei care i-ar fi cauzat moartea, după mai multe injecţii în jurul buricului. Apropiaţii lui Gogea Mitu îşi bazau supoziţia pe faptul că adversarii lui din ring ar fi complotat pentru că îl credeau invincibil; sau că presa şi mafia pariurilor puseseră la cale asasinarea, pentru că Gogea Mitu răpea spectacolul.

Scenariul acesta al complotului (şi, deci, al asasinării) e relativ şubred şi poate fi uşor demontat: Gogea Mitu nu era invincibil, dovadă şi palmaresul său de până atunci, care includea 8 victorii, toate înainte de limită, două înfrângeri şi un meci egal. Mai existau şi cinci partide fără rezultat. Poate că adversarii şi promotorii acestora ar fi văzut potenţialul lui Gogea Mitu şi se temeau că el îşi va cizela tehnica, devenind în cele din urmă invincibil, dar de aici până la crimă e cale lungă. Prezumţia că presa şi bookmakerii ar fi dorit dispariţia lui Gogea Mitu e cu totul hilară, de vreme ce uriaşul de la Mârşani, prin simpla prezenţă, genera public şi interes. Mai mult: rezultatele sale uşor contradictorii erau şi ele pe placul caselor de pariuri, care îi acordau cote mici la victorie, pentru a se îmbogăţi pe un eventual pas greşit al Goliath-ului român.

Surse din interiorul spitalului, citate în presa vremii, susţin şi că medicii au fost la căpătâiul bolnavului până când acesta şi-a dat ultima suflare. Echipa de specialişti a făcut, se pare, tot posibilul să îl salveze pe Gogea Mitu, însă tuberculoza contractată în copilărie s-a dovedit letală.

Ceremonia funerară a avut loc în localitatea natală, în Mârşanii Doljului, de acolo de unde plecase în urmă cu doar cinci ani pentru a cuceri lumea circului. Gogea se întorcea acum acasă pentru totdeauna, doborât de boală, după un scurt, dar foarte intens episod pugilistic. La câtăva vreme după moarte, scheletul său a devenit obiect de studiu la Facultatea de Medicină a Universităţii din Craiova.

Ultima descendentă a familiei lui Gogea Mitu, Constanţa Burada – nepoata gigantului – susţinea în urmă cu ceva timp că a strâns material din trecutul unchiului ei, pentru a publica o carte; proiectul acesta nu s-a concretizat încă.

_______________________________________

Sursa site-ul revistei „Historia” www.historia.ro

Link articol semnat Cristi Frisk pe care il si felicitam cu aceasta ocazie (mai bine mai tarziu decat niciodata)

Cine a fost cu adevărat Gogea Mitu?

 

Tomania – Ronga sau radiografia unui succes neasteptat (1)

In Comunitate, Ganduri, Sportul romanesc on Noiembrie 15, 2013 at 2:40 AM

Florin Vlaicu_________________

1. „Incalzirea” – Victoria istorica a Romaniei in fata unei natiuni redutabile, Tonga, poate mai putin niste campioni ai viziunii si organizarii, dar cu siguranta dotati cu calitati native exceptionale, intuitivi si inzestrati de talent cu carul, a facut mici valuri in presa internationala de specialitate foarte surprinsa de rezultat. Media din Franta, care urmeaza sa intalneasca Tonga sambata viitoare, au incercat chiar sa impute esecul transformerului tongan, Fangatapu Apikotoa,  care a ratat doua lovituri de pedeapsa din pozitii „convenabile”. Probabil ca se tem ca victoria noastra sa nu stirbeasca din prestigiul viitorului test al albastrilor, care iata, acum dupa un meci impotriva campionilor mondiali in care francezii au aratat intentii frumoase si incurajatoare, dominand practic partida, se vad nevoiti sa infrunte o echipa invinsa de o nationala cu performante in general modeste. Victoria noastra asupra insularilor ar putea afecta audienta acestui meci si dilua substantial savoarea revansei atat de asteptate in fata celor care  au creat surpriza Cupei Mondiale din 2011, reusind sa surclaseze fara drept de apel pe nimeni alta decat viitoarea finalista a editiei.

Da,  Stejarii nostri reusesc o victorie impotriva tuturor pronosticurilor… dar doar a celor care cred ca se pricep, in schimb deloc imposibila pentru cei care urmaresc performantele echipelor. Tonga este o echipa capabila de miracole precum si de cele mai surprinzatoare boacane…Tonga este echipa care poate rezista 60 de minute unei mari natiuni si lua 5 eseuri in 10 minute, echipa care poate invinge Franta si lua bataie de la Canada… De altfel i-am si spus la inceputul meciului lui Dan Ionescu (vampir vicesef la Dracula Old Boys)  ca meciul acesta este in „posibilitatile” noastre cu conditia sa fim exacti in aparare, prevazand posibilitatea de a-l castiga,  ceea ce s-a si intamplat de altfel… Sincer (!), erau calcule teoretice si vorbe ca sa ma dau istet, pentru ca in realitate eram la randu-mi foarte sceptic in privinta sanselor noastre de a castiga meciul, chiar daca cei care se pricep (cat de cat), stiu ca Tonga (la fel ca si Africa de Sud, la o alta scara) este inainte de toate genul de echipa care se bate singura. Ma rog, v-am relatat acest episod pentru ca exista martori, sa nu spuna lumea ca dupa razboi multi viteji se arata, dar mai ales pentru mai tarziu, cand voi avea nevoie de un exemplu in articolul de fata.

Pana la urma cel mai important este faptul ca baietii au crezut in ei. Pentru ca ei sunt cei care trebuie sa poarte convingerea in sufletul lor si mai putin noi din tribune sau din fotoliul caldut din fata televizorului. Apropos de crezut in sansele sale, profit de tranzitie pentru a-l scoate in evidenta pe Surugiu – ce motor, ce locomotiva baiatul asta, ce luptator, ce dorinta de a invinge; adevarat motivator, agent molipsitor , virus contaminant…Ii stiam pe Tincu, Fercu si Lemnaru, remarcasem si la „piticul atomic” aceleasi „simptome” de care nationala noastra avea parca atata nevoie, dar la meciul cu Tonga s-a intrecut pe sine.  Felicitari pentru determinarea si dorinta de a invinge la care voi adauga si cateva „observatii” la momentul cuvenit si care speram noi, sa-l ajute.

Spuneam de Dan Ionescu ca exemplu de atitudine; stadionul Arcul de Triumf este mic  si se mai intampla ca jucatorii sa auda ce mai striga lumea, mai ales cand este vocea presedintelui pe care de data aceasta nu am mai auzit-o. Din nou surpriza; sa fi fost oare cauza pentru care  baietii nostri au castigat!? :D). (…Si din nou toata lumea imi datoreaza o bere!… Glumim!). Nu cred ca reprosuri facute cu voce tare fac bine celui care tocmai a gresit… Nici chiar atunci cand jucatorul cu pricina greseste cu adevarat. Dropul lui Calafeteanu a fost incercat pe o minge deschisa defectuos, care a trebuit cautata in spate si pe fondul unui avantaj dictat in favoarea echipei noastre. Faza nu putea fi continuata la mana, iar astfel de tentative pot ajuta jucatorul sa depaseasca un prag psihologic, sa se testeze, sa dobandeasca senzatii, sa faca niste reglaje care mai tarziu pot fi utile in meci. In al 2-lea rand, stimati iubitori ai rugby-ului, in sportul nostru tribuna nu sanctioneaza greseala, dimpotriva incurajeaza intentia. In rugby publicul isi arata nemultumirea doar fata de lipsa de implicare si daruire, impotriva  violentei gratuite si a jocului periculos. Pana la urma m-am enervat si a trebuit sa plec de langa el fiindca ma scotea din sarite cu strigatele la adresa lui Vali Calafeteanu… Si vreau sa-i transmit pe aceasta cale carismaticului animator de la faimoasa echipa de old boys, ca atunci cand se afla in tribune, prin venele sale nu mai curge sange cu globule ovale, ci cu unele rotunde si peticite cu hexagoane. Da coane, te comporti ca un microbist… desi esti un tip de treaba.

…Sa revenim!…  Vali nu este nici pe departe jucatorul meu „preferat”, daca un fost antrenor are voie sa se exprime in felul acesta, dar nici nu-i pot reprosa efortul de a face fata situatiei, mai ales cand stiu ca a ajuns in postura respectiva si datorita mie putin. Glumesc! Nu poti critica un jucator care a jucat toata viata sa in 9 (am sa ignor perioada de la Dinamo) si pe care dintr-odata nevoile unei echipe il trimit pe postul de uvertura… Acolo este o alta lume. Voi aborda subiectul reconversiei sale la noul post in echipa nationala in episodul 2 al acestui articol…Sper sa-l pot publica pana sambata. Astazi nu doresc decat sa-i transmit atat lui Vali – „Sa nu-ti pese de criticile care vin din tribuna, nici de la asazisii specialisti… Nimeni nu este perfect si uneori chiar si „cei mai mari specialisti” au momente in care li se pune pata, altii sunt de rea credinta, in timp ce unii chiar nu se pricep. Vom vorbi si despre erori, dar la meciul cu Tonga, inaintea greselilor sale (la propriu), eu am vazut printre altele ca toate mingile transmise de mijlocasul la gramada au fost INEXPLOATABILE. Este foarte posibil ca deschiderile sale sa fi fost influentate si de pozitia avansata a decarului, obligandu-l sa-si schimbe unghiul si deci orientarea corpului in pozitia de sprijin din momentul efectuarii pasei. Un lucru este cert, Surugiu a trimis multe baloane lente, unele chiar prea in spate. Daca uvertura este statica si nu-si lanseaza liniile, demi-ul are datoria sa trimita baloane care sa-l cheme la receptie, sa oblige decarul sa caute mingea (sau sa intre in ea cum se spune). Calafeteanu a dorit probabil sa joace partitura provocarii/fortarii liniilor defensive cat mai aproape de linia avantajului, un fel de apel prin care uverturile invita liniile de aparare la o iesire rapida, din care rezulta o fixare a aparatorului direct pe numarul 10, pentru a crea culoar unui coechipier desemnat sa vina lansat din spate pentru o pasa scurta (Quade Cooper este maestru in asta)… Ideea, domnule Calafeteanu, este ca nu trebuie sa-ti pese foarte mult de ce auzi in tribune, indrazneste, ia initiative, fiindca asta inseamna sa fii un „10” util echipei tale; nu te sinchisi de tipi ca Dan Ionescu care desi iubesc Romania, iubesc rugby-ul, va iubesc si pe voi jucatorii, sunt pasionati si de aia mai au scapari… multi stand mai slabut si la capitolul intelegere; ei nu stiu decat sa fuga…ori calul stie si el sa fuga, dar  cu siguranta nu joaca rugby….Sa revenim (!)

2. „Meciul” …Da, spuneam ca sambata seara a fost printre putinele dati cand nationala a tras Romania si tribuna – relativ apatica sau ma  rog rezervata si timida (la fel si in timpul intonarii imnului, nu inteleg de ce!?) – dupa ea, oferind o „surpriza” (am pus ghilimele) de proportii uriase… Ma asteptam ca tonganii sa se menajeze in perspectiva meciului cu Franta, ma asteptam sa-si repete gamele si asta au si facut, dar nici chiar asa. Ba mai mult, surprizantor,  mi s-au parut mai organizati, mai aplicati si mai disciplinati ca oricand, cand  de fapt alaturi de Georgieni, sunt probabil singurele 2 natiuni gata sa „scoata cutitul” de la orice si in orice moment al meciului. Nu caut nod in papura sau sa diminuez meritul baietilor, dar Tonga nu au aratat mai nimic din jocul de coliziune care ii caracterizeaza si voi pune asta pe seama menajarii in asteptarea meciului de saptamana viitoare impotriva Frantei, care are puternice aliuri de targ de toamna… Dupa cum se stie, inaintea reprizei din primavara, in emisfera de nord incepe sezonul ultimelor cumparaturi (cele de Craciun :D) . Una peste alta, a fost un meci cinstit care a demonstrat clar nivelul rugbistic al celor doua natiuni atunci cand una din parti nu face sa vorbeasca „dementa” sau nu face uz de plusul de agresivitate nativa – un meci cu mintea limpede si cu picioarele in apa rece cum se spune. Acest constat cred ca rimeaza foarte bine cu vechea vorba „sunt si ei oameni cu doua maini si doua picioare”,  lucru care ar trebui sa-i convinga pe rugbistii (si antrenorii) nostri despre faptul ca un meci se joaca inainte de toate in inima si mintile protagonistilor si nu in mitologii despre lei-caralei si alti zmei…Iar pe tehnicieni despre adevaratele puncte slabe, directii de cautare, unde sa puna accentul pentru orientarea procesului de pregatire… Vorba francezului „tout est dans la tete”…Eu as spune ca secretul sau factorul determinant in rugby este „o inima mare”.

In sfarsit Romania a inteles importanta apararii, pentru ca nimeni nu poate spune ca am dominat Tonga, dimpotriva au fost perioade lungi din meci, mai ales a doua jumatate a reprizei intai in care practic nu am atins balonul si ne-au plimbat dintr-o parte in alta cum au vrut…Ce sa mai spun de cele 10 minute cand am jucat in 13. Baietii au fost exacti, aplicati si aceasta rigoare neobisnuita in cultura jocului nostru ne-a adus o victorie nesperata. Speram sa ne fie invatura (vesnica) de minte; stim cu totii ca o floare nu aduce primavara. De aceea spun victorie exceptionala, dar am sa raman prudent in asteptarea confirmarii cu meciurile care urmeaza. Meciuri dela care personal nu astept victorie ci atitudine, aplicare, rigoare si  „eliberarea” baietilor; cea mentala, dezinhibitia, dementa, lasatul taurilor, pitbullilor, lupilor, auuuuuuuuuu!!! Da baieti este singurul lucru de care aveti nevoie!!!

[frrrrrrrrrr! Lovitura de pedeapsa! Paranteza!Numele asta mi-l datorati tot mie sa stiti; mi l-a FURAT Florin Matei intr-o discutie in care incercam sa-i explic ca Stejarii Bucuresti nu se pot chema tot Stejari fie ei din Bucuresti, cand echipa nationala se cheama Stejarii, juniorii Stejarei, fetele Stejarite, ghinde, radacini (s.a.m.d.), pentru ca poate crea confuzie, totul devine o mare supa botanica, nu permite segmentarea demersului de cautare a sponsorilor, reduce din oficiu numarul lor pe baza clauzei de exclusivitate si deci si capacitatea de atragere a resurselor, nu mai spun despre ineficienta comunicarii si demarcarii fiecarei entitati in parte… Aceasta paranteza a fost pentru domnul Petrache care nu intelege de ce sunt atat de „asarnat” pe colegii domniei sale…Si fiindca spunea cum ca daca am idei, sa vin sa le expun in fata specialistilor de la FRR…Am facut-o domnule presedinte si nu m-am ales cu nimic…bun… Ca de aia v-ati numit un secol Stejarii Bucuresti si dintr-odata ati devenit lupi…Momentul, 2011, concide cu perioada in care au sosit 2 sponsori noi…Salonta si Murfatlar… demers intreprins tot de mine prin agentia „Cap”. Acolo nu ati castigat nimic stiu! …Culmea este ca eu le recomadasem sa-si schimbe numele si am dat lupii si alte animale ca exemplu… Nu cerusem decat o scrisoare de recomandare domnului Matei, ca sa pot tine niste cursuri de marketing sportiv… Vreti sa va mai povestesc, ca lista este mai lunga de atat…O scrisoare de recomandare… ATAT! Daca dumneavoastra numiti asta „pierdut”, eu o numesc josnicie…sau ceva total impotriva spiritului acestui joc de care suntem cu totii, cei care l-am practicat, atat de mandri… Un tip josnic nu poate fi nicicand in trecutul sau viitorul sau un jucator si un om de rugby adevarat si spun asta ca sa serveasca de invatatura tinerilor de astazi care vor fi antrenorii si managerii de maine. Daca veti analiza atent istoria recenta a rugby-lui romanesc, veti intelege ca toate contraperformatele din ultimii 20 de ani nu se datoreaza putinatatii resurselor si schimbarilor prin care a trecut tara si natiunea, ci meschinariei si josniciei oamenilor asazisi de rugby. Acesta este de fapt mesajul pe care il adresez jucatorilor nostri: onestitate, generozitate, verticalitate…numai asa se poate performa in rugby…Nu poti fi reptila in viata de zi cu zi si leu pe teren (este o alegorie)…poti fi un jucator rapid, tehnic sau puternic, dar nu poti deveni rugbist atata vreme cat „Eul tau intim” este limitat si sufocat de complexe meschine. Acest meci cu Tonga l-ati castigat pentru ca ati fost generosi, v-ati daruit, sacrificat… Dupa o astfel de experienta, cand s-au stins luminile in vestiare, nu poti redeveni vreo potaie de maidan pentru ca altfel tot sacrificiul este pangarit si isi pierde orice sens. Deci se poate, o aveti in voi, flacara, nu mai ramane decat sa o intretineti, sa o hraniti ca sa ramana acolo pentru tot restul vietii inchis paranteza, repunere dela centru!]… revenim la meci!

Daca Tonga au patit-o cu noi, atunci canadienilor va trebui sa le fie si mai greu; cel putin teoretic. Sa nu uitam totusi ca viitorii nostri adversari au reusit la randul lor o victorie istorica asupra insularilor la Cupa Mondiala. Nu exista nici un dubiu, Tonga este o echipa net peste valoarea „tapinarilor” din Lumea Noua. Intr-o zi „hotarata” si binecuvantata de spirite, insularii pot fi un os tare pentru toata lumea, cel putin la nivelul jocului de contact…  Dar daca s-a putut cu ei, credem ca se va putea si cu baietii din nord… Problema este ca sambata seara am vazut o alta Tonga, care ne-a propus fineturi si joc defasurat in veselie, o forma de exprimare neobisnuita in cultura lor. Presupunem ca a fost tematica fixata a testului in ideea repetarii gamelor pregatite pentru meciul cu Franta. Am vazut cu totii incercarea in urma unei faze de un-doi demna de contra-atacurile de handbal, in care apararea noastra nu mai stia unde este mingea. Sa fim obiectivi ; ei au inscris 2 eseuri si ar mai fi putut baga doua daca nu era Fercu ca sa intervina salutar, in timp ce noi nu am inscris decat unul. La nesansa insularior mai putem adauaga si cele doua penalitati ratate din pozitii prielnice. Nu trebuie sa se inteleaga ca statisticile meciului  ar diminua meritul baietilor, dar nici nu ne putem lasa dusi de euforie si sa tragem concluzii dintr-o surpriza datorata putin si norocului. Este mai sanatos asa. Antrenorul Irlandei spre exemplu, s-a aratat foarte rezervat in aprecierile sale chiar si in urma unei victorii nete in fata celor din Samoa. Este atitudinea pe care o recomandam in abordarea partidelor care vor urma –  un exemplu de luciditate, smerenie si concentrare.

Pana la urma, intamplare sau nu, ramane un triumf istoric, marcat de o prestatie exceptionala a baietilor nostri in faza defensiva – cea mai importanta pentru ca acolo se castiga meciurile!… Si daca mai sunt „specialisti” care au impresia ca as exagera importanta fazei defensive, intrebati-i pe cei de la Springboks cum este sa reusesti sa inscrii 4 eseuri intr-un singur meci celor de la Noua Zeelanda, mai multe decat au incasat All Blacks adunate in 2 ani de la toate echipele cu care au jucat cred…si in cele din urma sa pierzi totusi meciul…Nu cred ca exista exemplu mai concludent oferit in ultimii ani, care sa ilustreze mai bine importanta defensivei in economia jocului de rugby. Africa de Sud nu a aratat demult o astfel de forta de atac, dar din pacate nici rigoarea defensiva din 2007 cand au cucerit titlul. La fel si Franta, tot sambata, impotriva campionilor mondiali, intr-o partida pe care au dominat-o impresionant in aproape toate compartimentele, au fost pana la urma executati cu 3 eseuri din 6 atacuri.

Daca nationala noastra va arata acelasi calm, rigoare si daruire in faza defensiva si in meciul cu Canada – pana la urma este arma care facea gloria rugby-ului nostru candva – cred ca putem anticipa definitiv o schimbare importanta in bine si aproape ireversibila in cultura de joc a Stejarilor, dar deocamdata prefer sa nu ma imbat cu apa rece!

Un alt motiv ca ma face sa fiu rezervat este si prestatia ofensiva a baietilor care nu a convins… Fie ca are demi-ul de deschidere in forma sau nu, fie ca are o uvertura de meserie sau nu, nationala nu reuseste sa schimbe aspectul meciurilor in termeni de volum de joc si incercari inscrise din faze dinamice, ceea ce inseamna ca ceva nu este bine facut…Dar deloc; este ca si cum ai pune acolo pe oricine, rezultatul va fi acelasi. Asa ceva nu se poate ! Nu poti sa ramai la un eseu inscris pe meci oricare ti-ar fi adversarii – Georgia, Tonga, Noua Zeelanda, Rusia etc… Exageram putin, dar asta este impresia pe care ne-o da forta noastra de atac.

La capitolul ofensiva si conservare, cu exceptia a 4-5 moluri (stiam despre ele, este arma noastra preferata), Romania nu aratat foarte mult la nivel colectiv. De ce aceste regrupari nesfarsite produse de atacuri in zona „O” pe care vrem sa le tranformam invariabil in spontane sau moluri ? Nu zic ca-s rele, dar putina diversitate fratilor nu ne-ar strica.

Toate acestea nu sunt decat simple constatari, nici macar critici, pentru ca imi imaginez ca astfel de „preocupari” nu au facut parte din planul de meci, obiectivul sau „tema de joc” fiind probabil apararea si eventual relansari rapide ale baloanelor de recuperare pe fondul dezorganizarii adversarului… dar daca si numai daca s-ar fi ivit ocazia. In rest planul a fost joc de ocupare, sut si pressing ofensiv moderat sau intensiv in functie de zona (cu presiune maxima la ei in zonele usor de transformat) pentru obtinerea penalitatilor convertibile sau pentru jucarea tuselor penale. Din cand in cand au fost si scurte acese de „furie” traduse prin actiuni de conservare cu multe aglomerari succesive, lipsite de dinamism, cu intentia de ajunge cu posesia dincolo de 40-ul lor in scopul provocarii unor greseli si bonificarii lor in puncte prin loviturile de pedeapsa sau marcarea unor incercari in urma eternelor molurilor rezultate din tusele „penale”. (Explicatietonganii sau tongienii sunt recunoscuti ca fiind deficitari cu disciplina, dar din nou surpriza ; nu a fost cazul !… La fel cum nu au fost duritati gratuite din partea lor…Ei uite ca ne-au pacalit si au fost disciplinati, daca nu chiar cuminti comparativ cu ceea ce ne-au obisnuit pana acum!)…Ei bine pana si conservarea nu ne-a reusit prea mult, iar castigul de teren, penetrarea liniilor defensive, s-a produs intotdeauna  in urma initiativelor personale, cautate parca dincolo de sinele si de limitele umane ale unora dintre jucatorii nostri si nicidecum prin exploatarea spatiilor, varierea jocului si distributia optima a baloanelor – intr-un cuvant prin optiunile ofensive propuse, etc.

…Din pacate la capitolul atac, diversificarea jocului, creativitate (nimic nou), nu am fost nemaipomeniti. …Fie din cauza defensivei tongane, fie a monotoniei atacurilor/provocarilor sistematice in zona „zero”, fie datorita deschiderilor lui Surugiu care l-au pus mereu pe Calafeteanu in dificultate, oprindu-l sau obligandu-ul sa recupereze baloane dificile, lente si in spate, etc. Aici probabil ca trebuie sa le explicam ca pozitia avansata si statica a decarului pentru a incrucisa cu centrul sau pentru ai oferi o pasa „la nivel” (flat pass) cu sau fara fixare de aparator unui coleg venit lansat  pentru ai crea acestuia profunzime si spatiu de accelerare/lansare maxima in culoare este oarecum usor previzibila pentru aparatori… daca nu esti un magician al pasei. Cu centrii pe care ii avem, nu poate urma decat o aglomerare care in faza a 2-a, datorita mobilitatii nu foarte generoase  a inaintasilor nostri, se va tranforma in mod inevitabil intr-un sir neintrerupt de fortari cu pachetul de inaintare – monoton, uzant in gestiunea efortului – nu foarte eficient la rubrica incercari. Logic; ne pierdem inertia avansarii colective (momentum-ul) si dam in permanenta posibilitatea si timpul necesar apararii ca sa se reorganizeze. Vom reveni asupra acestui aspect.

…Dar sa ne intoarcem la sentimente mai bune, la partea plina a paharului cum se spune. Pachetul de inaintare imperial la capitolul combativitate (chiar exceptionali) si totusi as vrea sa evidentiez efortul liniilor din spate si a celor din linia a 3-a pentru momentul in care am ramas in 13. Acolo s-a jucat victoria si asta nu le-o pate lua nimeni Stejarilor. (Explicatie pentru neofiti – Diminuarea efectivului de jucatori rezultata in urma suspendarilor, creaza spatii suplimentare pe teren care sunt greu de gestionat ; ei bine baietii nostri s-au mobilizat cand trebuia… Ciobi, Ionut Dumitru,  Vlaicu si trebuie sa mai spun odata Fercu au fost eroici…Tot meciul au fost exceptionali, precisi in aparare (cu exceptia unei faze)…Ramane in continuare aceasta aparare absurda cu un pilier in zona 2 (Lazar, tine sistematic centrul terenului) care nu are absolut nici o sansa in fata unui „troacar „… Iar cei care cred ca este o capcana sau ca astfel cresc forta de recuperare in caz de aglomerare la centru, se inseala amarnic (vom reveni la fel in episodul al 2-lea). Pentru mine nu ramane decat faptul ca liniile noastre au fost batute de 4 ori absolut fara speranta de scapare si doar interventiile miraculoase, venite parca din documentarele de pe Animal Planet  ale lui Catalin Fercu (si una a lui Calafeteanu) ne-au salvat patria in extremis… Au fost faze in care 90% din fundasii lumii ar fi luat eseu, cu o aripa de viteza si gabarit lansata cu 3 optiuni de joc…Noroc ca nu au avut suport sau ca „eroul meu” (asa am sa-l numesc de acum) i-a izolat prin unghiul de abordare. Ce jucator, ce jucator FANTASTIC!!!…Nu ma pot abtine ! Nu vreau sa termin seria elogiilor fara al remarca pe Vlaicu; cata stapanire de sine!!! Ma rog, nu mai conteaza; este bine ca baietii incep sa ne redea sperante si ne bucuram cu totii. Incepand cu IRB Nations Cup 2012, incepe sa devina istorie confirmata; era caprelor a luat sfarsit, cea de care ne era rusine, cu vedete pretioase din  Federala 3 difuzand bezele peste tot in tribune, care mangaiau adeversarii, ba uneori chiar ii si impingeau inspre but daca erau cumva prea obositi ca sa mai ajunga dincolo de linie.   Avem o nationala de luptatori  si asta ne umple sufletul de mandrie… >> va urma>>

– O-O Flo –

3. Revenirea la calm – concluzii – in loc de P.S. sau numiti-le cum vreti voi – Asadar daca schimbarea este reala, daca aceasta victorie cu Tonga nu a fost doar o intamplare, atunci asteptam confirmarea intrucat canadienii dupa ce au suferit serios in Georgia, vor veni sa-si refaca prestigiul. Teoretic si statistic par o echipa la indemana noastra, mult mai la indemana decat adversarii nostri de ieri… Dar nu(!)… Ci dimpotriva, cred va trebui sa negociem cu o echipa ranita in amorul ei propriu, care de 3 ani incoace joaca fiecare meci implicati 1000%, generosi, dezinvolti care nu ezita sa-si asume riscuri…si mai ales foarte mandri!

Incalzire pentru un exercitiu la inele – extras din istoria nescrisa a Olimpismului (1)

In Educatia si sportul, Epoca moderna, Istoria sportului, Olimpismul, Sportul si politica on Octombrie 29, 2013 at 10:10 AM

„Indrumator si explicativ” – Pentru ca cititorul „nou-venit” sau cel „infidel” sa-si formeze o imagine de ansamblu a celor prezentate pana acum pe un ton ceva mai „sportiv”, despre directia in care vrem sa ducem acesta propunere de studiu a istoriei miscarii olimpice, este necesara o scurta listare a articolelor precedente, importante in masura in care acestea subliniaza aspecte mai putin expuse in publicatiile de interes general pe aceasta tema…

Articolul face parte dintr-o serie ce isi propune sa creeze pe baza unor episoade istorice si a interpretarilor proprii sustinute cu dovezi mai mult sau mai putin solide, o imagine a fenomenului sportiv dincolo de discursul si aparentele cu care ne-am „obisnuit”.  Am plecat dela date si referinte utilizate la scara foarte restransa in publicatii ca caracter didactic sau stiintific, dar informatiile pe care ne vom stradui sa le prezentam evitand (pe cat posibil) orice judecata de ordin etic si  moral, desi mai putin cunoscute, nu sunt sub nici o forma secrete sau lucruri ascunse.

Initial acest blog a dorit sa trateze (fara pretentii academice) problematici legate de miscarea sportiva, de locul si rolul pe care aceasta il ocupa in istoria culturilor si civilizatiilor, punandu-le   intr-o forma cat mai digesta, atat cat ne-a permis talentul pentru a le face atractive cititorilor tineri, din dorinta cultivarii gustului pentru lectura, istorie si interpretarea ei. Scopul este decriptarea si intelegerea mecanismelor si regulilor actuale de guvernare ale universului sportiv  care sa ajute la identificarea parghiilor intime de relationare intre diversii factorii participanti (uneori doar interferenti) in dezvoltarea miscarii sportive, in cariera unui profesionist/tehnician al sportului fie el sportiv, antrenor, viitor manager sau specialist in marketing, etc.

Spre deosebire de articolele listate mai jos, seria pe care incercam sa o relansam va reveni la o linie editoriala mai puttin „personala”, mai apropiata de standardul informational-educativ decat de cel adoptat pana acum, lejer sau angajat, influentat de tendintele la moda pe blogosfera nationala. Speram ca acesta schimbare de ton sa nu faca lectura mai „greoaie”.

Lista articole precedente aparute :

a)  Seria despre „fitness” cu: Partea I-a: “Preambul violent despre fitness” (1)/Partea a II-a: “Nu este o joaca – despre fitness” (2)/Partea a III-a: “Fitness. astazi fita ieri politica de stat- despre fitness” (3)/Partea a IV-a : “Manusa peste ochi(i)” intelectualilor (de 2 bani) fiindca sunt “fit” – despre fitness (4)/Partea a V-a, – ‘Vezi cum facea regina Victoria spagatul” 🙂

si

b) Ciclul din care face parte prezentul articol in care abordam relatia intre Olimpism si cercurile de putere, raportul posibil intre  diverse organizatii considerate aproape oculte si miscarea sportiva si olimpica atat la nivel national cat si international, metaforic numita „Stapanii inelelor” sau istoria nescrisa a Olimpismului cu un singur articol publicat inainte de Olimpiada dela Londra Stapanii Inelelor chiar exista – introducere in „Istoria nescrisa a Olimpismului” (1) .

________________________________

Olimpics_Conspi _3

________________________________

Cuvant inainte – Pentru cineva care nu are rutina studiului istoriei , abordarea unui subiect de o astfel de anvergura cu echidistanta necesara pentru a evita tentatia angajamentului de o parte sau de cealalta si orice forma de intentie de „judecata morala”, revolta, activism sau partie-pris, reprezinta o adevarata provocare. In schimb nu este imposibila o evaluare fie ea si subiectiva a demersului, rationamentului si argumentelor care il sustin, daca este facuta cu buna credinta, in scopul radiografierii adevarului si a celor care au participat la scrierea istoriei Olimpismului.

Pentru unii dintre cititori povestea care urmeaza ar putea parea de domeniul fictiunii, pentru altii ceva similar cu o intentie de atentat la prestigiul imaginii Olimpismului, eventual banala sau rasuflata, dar noi nu ne dorim decat sa aprofundam – poate in premiera in cadrul unui editorial –  cai si perspective mai putin cunoscute care nu au fost propuse pana acum in diversele aparitii sau in literatura academica de specialitate. Idei similare au fost sugerate in contextul unor dezbateri in cerc restrans si daca exista deja publicatii pe aceeasi tematica, altele decat cele pe care noi le vom cita, ne scuzam in avans pentru „revendicarea premierei”.

Seria de fata nu vrea sa demaste pe nimeni sau sa desconspire vreun complot fie el real sau doar inchipuit de minti plictisite. De multe sute de ani istoria lumii este scrisa de niste mesteri priceputi, „nedrepti” si fara pretentia perfectiunii, iar faptul ca o majoritate „acreditata” a ignorat/camuflat aceste informatii importante pentru studiul istoriei sau pur si simplu „nu admit” o astfel de posibilitate, nu face ca relatarile sa fie mai putin (posibil) adevarate. Suntem in plina in zona crepusculara si este prea riscant ca cineva sa-si asume oficial certitudini in aceasta privinta…. De aceea, indiferent de concluziile la care vom ajunge la sfarsitul acestei serii, declaram cu mana pe biblie, coran, talmud, sutre, vede si pe inima, ca am fost, suntem si vom ramane suporteri ferventi ai tuturor formelor de organizare a practicilor fizice si sportive specifice fiecarei culturi, epoci, oranduiri, indiferent de orientarile politice sau spirituale care pot „interfera” cu sportul si cu  functia sa sociala, formativ-educativa si de ce nu spirituala!

Mai presus de toate prezumtiile si certitudinile „pro sau contra” din lume, pentru cei mai multi dintre noi sportul va ramane un univers sublim, irational si magic. Nu ne pasa daca in istoria sa a fost de multe ori  „deturnat”; asta nu-l face mai putin interesant si important sau pe cei despre care vorbim, mai rai decat altii. In conditiile in care acuzatiile aduse de „rau incarnat al acestei lumi”, nu sunt doar (anti)propaganda, intoxicatie informationala sau interpretari profane ale unor creiere spalate, raul despre care vorbim se poate adeveri mai tarziu ca a fost de fapt un bine (si vice- versa!) pentru simplul motiv ca indivizii, organizatiile, comunitatile, popoarele, culturile, civilizatiile sunt intr-un permanent proces de tansformare si o data cu ele se schimba si nevoile, prioritatile, aspiratiile si valorile acestora.

Articolul de fata ar putea constitui premiza oricarui studiu pe tematica miscarii olimpice, a dezvoltarii miscarii sportive si implicit a sportului de masa. Este o incercare de a privi dincolo de simpla insiruire cronologica a momentelor istorice care au dus  la raspandirea si adoptarea  valorilor Olimpismului la nivel global, care isi propune sa puna in lumina natura relatiilor mai putin vizibile intre evenimentele petrecute de-a lungul istoriei acestei miscari, fenomenul sportiv si functiile sale din societatea contemporana – agrement, educatie, sanatate publica, economie, etc. Este o parte semnificativa din istoria (mai putin scrisa) a umanitatii cu toate transformarile sociale si politice  din ultimii 150 de ani sau poate si mai mult.

_____________________________________

…Dar care sunt episoadele care au precedat cele doua mari evenimente ce au angrenat schimbari ireversibile in ordinea mondiala – PERESTROIKA CU DEZMEMBRAREA BLOCULUI DE EST si OPERATIUNEA DESERT STORM (sau Razboiul din Golf) care i-a urmat aproape imediat, la nici 5 luni dupa ce ultima flacara a revolutiilor din Est – Romania si Bulgaria – se stinsese. Cele doua episoade istorice vor marca si initia de fapt inceputul „schimbarilor” dramatice care vor reconfigura practic harta geopolitica si economica a „lumii”.  Evenimentele care s-au produs de atunci incepand – transformarea tarilor comuniste in zone cu economie de piata necontrolata, unificarea Germaniei, dezmembrarea URSS, a Iugoslaviei, a Cehoslovaciei. a Etiopiei si Somaliei, crearea Europei Unite si moneda sa unica, surprinzatoarea retrocedare aunor teritorii de catre fostele puteri coloniale, reformele din Africa de Sud, asazisa unificare a pietelor pe regiuni, etc.,   si terminand cu ce se intampla astazi – converg toate catre un singur deziderat: monopolul resurselor si crearea unei piete economice/monetare unice, intr-un cuvant ceea ce numim astazi, poate putin prea nepasatori sau naivi, „GLOBALIZARE”.  Toate aceste obiective nu s-ar fi putut materializa pe fondul divergentelor politice si ideologice, rivalitatilor istorice intre state si etnii sau a cultului nationalist-traditionalist exacerbat. In astfel de cirumstante ce alta activitate si eveniment poate aduce mai usor laolalta popoarele lumii, impune constiintei colective marile corporatii (sponsorii) sau atenua tensiunile diplomatice intre state,  decat sportul prin multimea de competitii internationale ce culmineaza in acelasi moment apoteotic de sarbatoare sportiva mondiala – Jocurile Olimpice!? Nu este aceasta insasi ratiunea pentru care a fost creata aceasta mare sarbatoare mondiala a sportului!?

Schimbarile  initiate de conjuctura istorica a anilor ’90 au fost precedate de 2 evenimente „nesemnificative”, de fapt termenul corect este „uitate”, dar fara precedent, aproape de neconceput, si mai ales N-E-P-E-R-M-I-S-E!!! In urma lor s-a inteles ca strategia razboiului rece si divizarea lumii in 2 sfere de influenta  ca model de manipulare era impotriva „idealului de globalizare”, mult prea riscanta, operand impotriva „interesului general”, putand duce oricand la prabusirea iminenta a sistemului daca nu chiar la o catastrofa mondiala ireversibila. Aceste doua „antecedente” au fost:

a) 1980 – Olimpiada dela Moscova, boicotata de americani si aliatii lor din Vest, cu mentiunea ca au existat forme de „dizidenta” din partea unor comitete olimpice cu „personalitate” precum cele din Marea Britanie, Franta, Italia care au ales sa participe sub drapelul Olimpic. Un act de curaj din partea celor care au stiut sa se ridice deasubra ideologiilor si amenintarea permanenta a propagandaei razboiului rece, sustinuta de propriile state care nu faceau decat sa perpetueze clivajul natiunilor in doua lumi care se urau. Dupa aceasta neinspirata miscare „occidentala”  are loc o schimbare radicala (surprinzatoare pentru noi toti) ” a politicii externe americane si a relatiilor cu „Estul”, mai precis incepand cu 1981, dupa venirea la putere a lui Ronald Reagan. La „initiativa sa”  (este doar o conventie de exprimare) va demara lungul proces al dezarmarii celor 2 blocuri militare, NATO si tratatul dela Warsovia, care se va sfarsi in 1989, dupa dezmembrarea Blocului de Est, ultimul obstacol in calea neocolonialismului – (credem ca este termenul cel mai potrivit chiar daca era preferat si de Ceausescu, iar ce se intampla in zilele noastre o confirma) – cand au avut loc „revolutiile” din tarile socialiste, printre care si Romania… Sfarsitul cursei inarmarilor a fost clar marele pas spre a face posibila unificarea pietelor intr-una  unitara si mondiala;

b) 1984 – Olimpiada dela Los Angeles este cel de-al 2-lea eveniment premergator marilor schimbari despre care vorbim. Boicotata la randul sau de rusi ca raspuns la campania americana precedenta, a confirmat incercarea de a instrumenta politic Jocurile; simptomul care anunta o situatie cronica care ar fi dus cu siguranta la o fractura ce putea afecta ireversibil relatiile dintre diversele sfere de influenta, compromitand astfel o retea si  mecanica functionarii sale construita cu mari eforturi timp de decenii, daca nu de secole. Pe scurt; a fost probabil picatura care a umplut paharul. ( Observatie importanta – Trebuie subliniat ca Romania a fost singura tara din tratatul dela Warsovia care nu a raspuns pozitiv protestului lansat de Uniunea Sovietica. A fost meritul fantastic al lui Nicolae Ceausescu si tot ceea ce pretind astazi „anal-istii” – ca nu a fost el cel care a gandit-o, ca nu avea incotro si alte povesti sarmane nascocite ca sa discretiteze imaginea fostului lider comunist – nu sunt decat incercari sarmane de discreditare a unei personalitati a vremurilor sale, care cu toate defectele pe care le avea, era un  „pur sange” al politicii pe langa „corciturile” pe care le putem gasi astazi in politica romaneasca fara exceptie).

…Si cum zeii nu bat niciodat cu parul, Andropov si Cernenko (initiatorul si respectiv continuatorul boicotului) au murit la cateva luni dupa ce l-au lansat si respectiv transpus in acte, curios ambii fiind investiti in functii  cand se aflau pe „patul de moarte”, locul lor fiind clar intr-o facilitate pentru pensionari si nu in fruntea uneia dintre cele mai mari puteri mondiale. Impreuna nu au insumat decat 3 ani de mandat la putere (lucru neobisnuit pentru un regim ca cel sovietic), oportunitate sau strategie pentru a fragiliza un sistem totalitar deasupra oricarei slabiciuni care facuse dovada eficacitatii sale timp de 70 de ani. A fost o recunoastere a meritelor unor membri eminenti ai vechii garde sau pentru a asigura rotatia cadrelor de partid si infuzia de sange proaspat? Astfel in 1985 ajunge la putere  Mihail Gorbaciov cu o viziune noua, progresista, cel care avea sa devina cel mai de nadejde partener diplomatic din istoria Statelor Unite… America facuse primul pas in invitatia la dans, venise randul „Marei Doamne” sa raspunda cu reforme radicale si gratie avansurilor cavaleresti venind din lumea „civilizata” pentru a desavarsi impreuna opera dezarmarii globale si sfarsitul razboiului „ideologic”, schimband radical si definitiv natura relatiilor EST-VEST si fata crispata a unei lumi incrancenate de amenintarea razboiului rece aproape de iminenta unei catastrofe nucleare.

Poate ca de fapt nu a fost decat un scenariu avortat al unui plan amanat dar de inainte stabilit in asteptarea gasirii unei solutii mai eficace: exploatari miniere cu cianuri, despaduriri, gaze de sist prin fracturi hidraulice, „conservanti” in alimentatie, diabet, (etc.), a carui finalitate ramane aceeasi. Probabil ca incidentul dela centrala nucleara din Cernobyl (1986) a ajutat si el, oferind tuturor un avangust despre ceea ce s-ar fi putut intampla atunci cand atomii ar fi scapat de sub control, facandu-i sa inteleaga ca nimeni nu poate fi la adapost de o astfel de catastrofa. Mai mult decat atat, la 30 de ani dupa dezastru, natura a preluat controlul zonei si putinii oameni care au refuzat sa paraseasca locurile au atins varste venerabile traind fericiti din roadele pamantului… Ce ghinion!?

Transformarile care au urmat aproape instantaneu la scara cronologica a istoriei, la nici un an dupa cele doua boicoturi, au confirmat faptul ca razboiul rece nu a fost decat un instrument, periculos ce-i drept si greu de controlat, dar atat si nimic mai mult… Cele 2 tari au inceput sa semneze tratate dupa tratate pentru dezarmare,  „pace si buna intelegere”, pentru a culmina cu finalul pe care il cunoastem cu totii dintre 1986/1990 – PERESTROIKA, dezmembrarea blocului sovietic, revolutiile din tarile socialiste. La nici cateva luni, poate cel mult un an dela ultima schimbare din Europa de Est (Bulgaria)  toata planeta rezona deja in cantul dulce si ispititor al economiei de piata si orice urma de constiinta ideologica disparuse cu desavarsire. A fost inca o lectie din care cei prea incapatanati aveau sa invete ca nu este bine sa-i manii pe „Zei” si pe cei care nu vor decat sa le aduca un grandios omagiu o data la  patru ani, cand toata suflarea omeneasca se bucura sarbatorindu-i intr-o unica si cea mai frumoasa comuniune internationala…Pentru ca umanitatea este una singura!

Coincidenta sau nu, greu de produs dovezi care sa ateste posibilitatea unei astfel de relatii intre boicotul olimpiadelor si mutatiile geopolitice la nivel mondial. Cu siguranta cauza acestor evenimente nu a fost boicotul,  dar este aproape cert ca ambele episoade au fost singurii indicatori de „saturatie”, „urgenta” si de mare amploare VIZIBILI, anuntand practic necesitatea unor schimbari fundamentale; simptomele ce au anuntat expirarea unei ordini mondiale in care nu mai credea nimeni, provocand un val de nemultumire critica de pretutindeni.

Exista totusi un episod mai putin cunoscut publicului roman, desi tara noastra a participat si ea la prima editie, care ar putea valida rationamentul notru – The Goodwill Games. „Jocurile Bunavointei” au fost create la initiativa magnatului media american Ted Turner (CNN si multe altele), care a incercat sa le lanseze inca din 1979 ca o reactie independenta si imediata la boicotul lansat de Statele Unite, intr-o incercare de delimitare a unei elite apartinand comunitatii progresiste americane de „erezia anti-olimpica” americana, proiect care in cele din urma a vazut lumina zilei 7 ani mai tarziu, prima editie avand loc la Moscova  in 1986, la doi ani dupa Olimpiada dela Los Angeles si la un an dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Nu stim daca a fost un act de cainta si impacare din partea celor care au sustinut sabotarea Jocurilor, cert este ca raul facut trebuia remediat cumva, o cicactrice trebuia vindecata si aceste jocuri ofereau in sfarsit prilejul si sansa de a sarbatori prima confruntare intre doua cele mari puteri dela Olimpiada din 1976 (Montreal) pana la acea data; politica si ideologiile privasera omenirea  de cea mai mare rivalitate sportiva timp de 10 ani.

In conditiile in care mersul istoriei permite fie si intuitiv asocieri si relatii conexe intre Miscarea Olimpica si transformarile la nivel geopolitic, sau cand magazinul Forbes listeaza pe Jacques Rogge (fostul presedinte al C.O.I.) un medic chirurg ca fiind cel de-al 67-lea cel mai influent om de pe planeta, personaj despre care omenirea nu auzise practic nimic inaintea numirii sale in functie, orice semn de intrebare referitor la natura fortelor care conduc lumea si acest „colos” care este Comitetul Olimpic International devine mai mult decat legitima… Este aproape sigur ca nimeni nu s-ar fi apucat sa rascoleasca in sertarul cu „dosare secrete” daca spre exemplu in fruntea organizatiei s-ar gasi numit sau ales un campion de talia lui Serghei Boubka. Ar fi fost o alegere  care nu ar fi suprins pe nimeni, chiar daca calitatea de fost campion nu atrage dela sine si competentele diplomatice sau manageriale… Bune sau rele sunt practici oarecum firesti si genul de optiuni sau numiri cu care federatiile si guvernele din multe tari ne-au obisnuit demult.

De aceea, de la a constata o ambiguitate bizara si pana la a convinge o masa de miliarde sau fie si un sportiv, suporter, antrenor sau campion  ca exista o legatura directa, puternica si extrem de apropiata intre societatile „secrete” si pasiunea lor cea mai sfanta, sportul –  ultimul bastion al excelentei, meritocratiei si echitatii sociale – este un drum lung si anevoios. Exemplele de izbanda ale unor personalitati care au reusit sa-si depaseasca conditia si sa transgreseze prin sport bariere sociale, culturale, religioase, uneori chiar si biologice inimaginabile este cea mai frumoasa pledoarie impotriva unor astfel de „tribulatii”. Wilma Rudolph, poliomielitica pana la 12 ani devine la 16 ani medaliata cu bronz la Olimpiada dela Melbourne in proba de sprint… Sau cazul Mohamad Ali care in urma dizidentei sale declarate impotriva razboiului din Vietnam si mai tarziu datorita convertirii sale la religia islamica, reuseste prin talentul sau sa redevina de fiecare data personalitatea sportiva nr.1 in  lume si chiar si in tara sa. Mai mult, in 1990 reuseste acolo unde au esuat in incercarile lor autoritatea papala, presedintele SUA si restul potentatilor planetei, si anume sa negocieze cu Sadam Hussein eliberarea ostaticilor in Iraq. Iata doar doua  exemple de „miracole” infaptuite de „Olimpieni”, personalitati provenind din lumea sportului si influenta uriasa, aproape magica pe care acest univers o poate avea asupra destinului oamenilor, comunitatilor sau convingerilor cele mai fanatice… Miracole pe care infaptuitorii lor, cu modestia ce defineste pe toti adevaratii campioni in structura lor intima, le-au atribuit imediat (!) gratiei divine.

Desi subintelesurile ipotezelor SUGERATE suna aproape schizofrenic, paradoxul este doar unul aparent; toate doctrinele se hranesc din dialectica contrariilor. In aceasta opozitie aparenta si constanta rezida un principiu fundamental al evolutiei ca transformare, iar teoria raului necesar nu mai este de mult o revelatie; a darama pentru a reconstrui… Parca am mai auzit asta undeva!…

…Si pentru ca  lumina este cu atat mai stralucitoare cu cat intunericul este mai adanc, la fel incercarea noastra, desi anevoioasa si probabil (usor) neplacuta pentru multi, va fi extrem de pasionanta in masura in care vom reusi sa revelam profilul fondatorilor si sustinatorilor miscarii, chiar daca s-ar putea sa descoperim ca sunt aceiasi care prin actiunile lor (voluntare sau nu) au ajutat de multe ori la perpetuarea inechitatilor sociale si dramelor colective de-a lungul istoriei. Incepem acest demers cu certitudinea si nenumarate dovezi de binele pe care l-au facut, stiind pana ala urma ca uneori drumul spre iad este pavat cu intentii bune!

….In conditiile in care Olimpismul face „miracole”, cultiva valori din ce in ce mai rare si mai de pret in ziua de astazi, intrebarea legitima care ar urma este:  „La ce ar folosi un astfel de studiu, daca Miscarea Olimpica este ceva frumos si bun pentru umanitate !?”

  • In primul rand poate pentru ca sportul si valorile sale care nu sunt intodeauna respectate, merita sa fie protejate si pentru aceasta este nevoie de o intelegere profunda a mecanismelor care ii guverneaza existenta si mersurile. In sport se pot intampla multe abominatii; de la aranajemente josnice, la atentate cum a fost cazul patinatoarelor din SUA, unde s-a mers pana la incercarea de eliminare a adversarului.
  • In al 2-lea rand  – DE CE IDEILE SI ASPIRATIILE NOASTRE CELE MAI FRUMOASE TREBUIE SA SERVEASCA INTERESELOR OBSCURE ALE UNOR INDIVIZI CARE DE MULTE ORI NU AU NICI UN MERIT OLIMPIC (ASPECT MAI PUTIN IMPORTANT), DAR UNII DINTRE EI CALCA PERMANENT IN PICIOARE  VALORILE SFINTE (CEL PUTIN PENTRU NOI) ALE OLIMPISMULUI !? Nu traim intr-o lume de vis, stim asta, dar nici intr-una unde cinsimul si coruptia trebuie lasate sa infloreasca ca un trandafir la soare
  • Si nu in ultimul rand pentru ca neglijenta saboteaza indirect procesul de educatie si emancipare a maselor, de consacrare a valorilor sale autentice, decredibilizandu-le, aruncadu-le in derizoriu pentru a face loc impunitatii inselatoriei (dopaj, aranjamente, „furaciuni”, „manevre” etc) si nedreptatilor de tot felul.

Pe de alta parte, nu avem certitudinea ca pana si cei care fac apel la luciditate vor cu adevarat sa convinga atata vreme cat ei insisi nu vor sa fie siguri 100% pentru ca altfel pierderea va fi dezastruoasa. Cat de siguri putem fi intr-o zona care desi incepe sa fie din ce in ce mai „desecretizata” sau mai bine zis vulgarizata (ceea ce facem noi in momentul de fata) , este inca suficient de ascunsa  pentru a putea vedea clar in spatele „perdelelor de fum” [scuze!].  Un studiu fiabil ce ar putea rescrie istoria miscarilor sportive si validarea aportului acestora la emanciparea  indivizilor si natiunilor in scopul salvarii valorilor INESTIMABILE pe care le promoveaza, nu se va putea intreprinde fara participarea societatilor „secrete” intru recunoasterea si corectarea „erorilor” care continua sa se produca perpetuand la nesfarsit impostura in numele intereselor de grup.

Concluzie… „trecatoare” – Traim in era informatiei si ca in toate cazurile similare in car abunda  „ofertele”, prea multa informatie distruge informarea si mai ales formarea constiintelor devenite refractare la manipulare, care printr-un mecanism de compensare absolut firesc, pot ajunge la cealalta extrema, incurajand „suficienta” in propriile certitudini, ingorand astfel istoria si importanta acesteia. Din pacate inflatia informationala din belsug hranita cu „teorii conspirationiste” – de multe ori in mod voluntar chiar de catre domniile lor – are drept consecinta (sau scop… ramane de vazut) raspandirea si generalizarea reticentei, nihilismului si uneori, culmea sfidarii si a dispretului,  a cinismului, compromitand orice incercare de formare a discernamantului, de exprimare a bunului simt, ca sa nu mai vorbim despre solidaritate, umanism si alte vorbe mari.

…Prin urmare „Istoria nescrisa a Olimpismului” ar putea fi punctul de plecare pentru un studiu „lucid” al istoriei moderne si contemporane a miscarii sportive asa cum o cunoastem astazi,  daca nu prin rigoarea stiintifica a metodei si demersului, cu siguranta ca „idee” de cautare/orientare pentru a intelege acest univers pe care l-am putea numi fara prea multe ezitari „fratia inelelor”.

Singurul risc pe care il implica o astfel de incercare este ca rugby-ul, fotbalul si toate sporturile larg raspandite, jocurile olimpice moderne, nu vor mai fi niciodata asa cum le stiati dumneavoastra sau ceea ce ati crezut pana acum ca sunt…. >> urmeaza intrarea la aparat>>…

– O-O Flo –

%d blogeri au apreciat asta: