Sportlogic

Archive for the ‘Epoca moderna’ Category

Adevarata poveste a lui Cogea Mitu, de Octavian Pescaru

In Epoca moderna, Istoria sportului, Sport viata si destine, Sportul romanesc on Martie 31, 2016 at 1:49 AM
Gogea + Toma

Gogea Mitu si boxerul Aurel Toma, dublu campion european la profesionisti pozeaza pentru presa in vara 1935.

Pentru cei „grabiti” aici -> Gogea Mitu, Colosul de Lut <- aventura pugilistica a personajului, relatata de Octavian Pescaru.

____________________

Acum vreo cativa ani, cand am descoperit publicatia Historia – oarecum placut surprins la inceput, continuarea insa m-a dezamagit –  le-am scris un mesaj si i-am intrebat : „cum sa face ca o revista cu numele asta nu abordeaza si teme din istoria sportului romanesc?”. Nu mi-au raspuns de la prima incercare, dar nu au trecut 10 zile si au iesit cu un articol „povestea lui Cogea Mitu” sau ceva de genul, despre care nu stiam mare lucru decat ca era un personaj mare, aproape fictiv sau mai degraba proverbial, decat o existenta trecuta in analele sportului romanesc.. Cert este ca nu aveam absolut nici o idee despre cariera sa puglistica.

La aparitia articolului, aproape ca-mi era ciuda pe mine pentru lipsurile pe care le am in ale istoriei si istorioarelor… In cele din urma, dupa cateva cautari sumare, am preluat articolul cu smerenie si naivitate, pe care l-am reprodus pe blog, binenteles cu permisiunea celor de la Historia (care curios mi-au raspuns la al 2-lea mesaj) si care, in treacat fie spus, de atunci au mai incercat niste subiecte legate de sport, absolut nereusite ca de fapt intreaga lor linie editoriala din ultima vreme – Cine a fost cu adevărat Gogea Mitu? .

Recent, cautand pe net, am dat insa de adevarata poveste a lui Cogea Mitu, povestita de nimeni altul decat de Octavian Pescaru, in opinia mea cel mai bun jurnalist-scriitor sportiv in activitate, despre care am mai pomenit pe aici si pe pagina Facebook a blogului Sportlogic… O munca titanica de documentare cu toate capcanele, „gropile si damburile”  obisnuite unui asemnea parcurs, a carui dificultate putini si-o imagineaza si cu atat mai putini sunt capabili sa il duca la bun sfarsit. Pentru a intelege este destul sa constati zecile de imagini lipsa in dreptul numelor marilor campioni din  editia comemorativa a celor 100 de ani de Olimpism in Romania.

Acum, coroborand datele, incep sa cred ca cei de la Historia au pompat sec in munca jurnalistului de la GSp, pe care au altoit cateva informatii in graba, innebuniti de pontul sugerat si crezand ca vor da lovitura in clasamentele de rating ale nisei… Se pare insa ca „vanatorul de legende” a ramas si este numai unul si inegalat,.. cel putin deocamdata!

 

Cogea Mitu masaj
Cu riscul de a dezamagi cativa patrioti mai infocati decat ar trebui, povestea olteanului urias si determinat sa-si faca un nume in boxul mondial a dat in cele din urma dreptate lipsei mele de cultura in istoria nobilei arte din Romania. Cogea, un baiat simplu „dela tara”, apare din relatari ca fiind un tip determinat, cu o directie precisa, dand dovada chiar de „punch” (in negocieri doar… si nu este putin lucru), dar ale carui calitati pugilistice tineau mai mult de aspiratiile sale decat de un potential real in ring. In cele din urma „fenomenul” Mitu a fost inca o oportunitate, ca si atatea altele, de a specula un fel de „curiozitate” a naturii si momentului; o spoiala pentru a masca un spectacol de prost gust si nemilos cu pretul vietii unui individ suferind care nu dorea decat sa fie ceva mai mult decat o atractie de balci.

Pe langa istoria „uriasului” in care ne este descris, aproape cu lux de amanunte, episodul in care acesta a luat contact cu lumea boxului si alte momente din scurta sa incercare de cariera, Octavian Pescaru ne ofera si cateva documente ale vremii, unele preluate si in confesiunea fara pretentii de „recenzie” a subsemnatului (scuze le-am „sterpelit”, shit happens), si in bonus, doua fragmente de filmari inregistrate – probabil pentru jurnalele de stiri – care nu mi-au iesit la cautarile pe care le-am facut  in momentul aparitiei din Historia… Ce bine, fiindca evident nu le-au iesit nici lor din cate se pare!

Nu ne ramane decat sa va recomandam aceasta poveste neromantata de talentul lui  Pescaru, intotdeauna pe faza, documentat, interesant si mai ales inspirat, dar in acelasi timp grijuliu sa transmita nota dramatica a acestui destin trist si fortat – Lectura placuta ! – LINK:

Gogea Mitu, Colosul de Lut

– O-O Flo –

 

 

Anunțuri

Incalzire pentru un exercitiu la inele – extras din istoria nescrisa a Olimpismului (1)

In Educatia si sportul, Epoca moderna, Istoria sportului, Olimpismul, Sportul si politica on Octombrie 29, 2013 at 10:10 AM

„Indrumator si explicativ” – Pentru ca cititorul „nou-venit” sau cel „infidel” sa-si formeze o imagine de ansamblu a celor prezentate pana acum pe un ton ceva mai „sportiv”, despre directia in care vrem sa ducem acesta propunere de studiu a istoriei miscarii olimpice, este necesara o scurta listare a articolelor precedente, importante in masura in care acestea subliniaza aspecte mai putin expuse in publicatiile de interes general pe aceasta tema…

Articolul face parte dintr-o serie ce isi propune sa creeze pe baza unor episoade istorice si a interpretarilor proprii sustinute cu dovezi mai mult sau mai putin solide, o imagine a fenomenului sportiv dincolo de discursul si aparentele cu care ne-am „obisnuit”.  Am plecat dela date si referinte utilizate la scara foarte restransa in publicatii ca caracter didactic sau stiintific, dar informatiile pe care ne vom stradui sa le prezentam evitand (pe cat posibil) orice judecata de ordin etic si  moral, desi mai putin cunoscute, nu sunt sub nici o forma secrete sau lucruri ascunse.

Initial acest blog a dorit sa trateze (fara pretentii academice) problematici legate de miscarea sportiva, de locul si rolul pe care aceasta il ocupa in istoria culturilor si civilizatiilor, punandu-le   intr-o forma cat mai digesta, atat cat ne-a permis talentul pentru a le face atractive cititorilor tineri, din dorinta cultivarii gustului pentru lectura, istorie si interpretarea ei. Scopul este decriptarea si intelegerea mecanismelor si regulilor actuale de guvernare ale universului sportiv  care sa ajute la identificarea parghiilor intime de relationare intre diversii factorii participanti (uneori doar interferenti) in dezvoltarea miscarii sportive, in cariera unui profesionist/tehnician al sportului fie el sportiv, antrenor, viitor manager sau specialist in marketing, etc.

Spre deosebire de articolele listate mai jos, seria pe care incercam sa o relansam va reveni la o linie editoriala mai puttin „personala”, mai apropiata de standardul informational-educativ decat de cel adoptat pana acum, lejer sau angajat, influentat de tendintele la moda pe blogosfera nationala. Speram ca acesta schimbare de ton sa nu faca lectura mai „greoaie”.

Lista articole precedente aparute :

a)  Seria despre „fitness” cu: Partea I-a: “Preambul violent despre fitness” (1)/Partea a II-a: “Nu este o joaca – despre fitness” (2)/Partea a III-a: “Fitness. astazi fita ieri politica de stat- despre fitness” (3)/Partea a IV-a : “Manusa peste ochi(i)” intelectualilor (de 2 bani) fiindca sunt “fit” – despre fitness (4)/Partea a V-a, – ‘Vezi cum facea regina Victoria spagatul” 🙂

si

b) Ciclul din care face parte prezentul articol in care abordam relatia intre Olimpism si cercurile de putere, raportul posibil intre  diverse organizatii considerate aproape oculte si miscarea sportiva si olimpica atat la nivel national cat si international, metaforic numita „Stapanii inelelor” sau istoria nescrisa a Olimpismului cu un singur articol publicat inainte de Olimpiada dela Londra Stapanii Inelelor chiar exista – introducere in „Istoria nescrisa a Olimpismului” (1) .

________________________________

Olimpics_Conspi _3

________________________________

Cuvant inainte – Pentru cineva care nu are rutina studiului istoriei , abordarea unui subiect de o astfel de anvergura cu echidistanta necesara pentru a evita tentatia angajamentului de o parte sau de cealalta si orice forma de intentie de „judecata morala”, revolta, activism sau partie-pris, reprezinta o adevarata provocare. In schimb nu este imposibila o evaluare fie ea si subiectiva a demersului, rationamentului si argumentelor care il sustin, daca este facuta cu buna credinta, in scopul radiografierii adevarului si a celor care au participat la scrierea istoriei Olimpismului.

Pentru unii dintre cititori povestea care urmeaza ar putea parea de domeniul fictiunii, pentru altii ceva similar cu o intentie de atentat la prestigiul imaginii Olimpismului, eventual banala sau rasuflata, dar noi nu ne dorim decat sa aprofundam – poate in premiera in cadrul unui editorial –  cai si perspective mai putin cunoscute care nu au fost propuse pana acum in diversele aparitii sau in literatura academica de specialitate. Idei similare au fost sugerate in contextul unor dezbateri in cerc restrans si daca exista deja publicatii pe aceeasi tematica, altele decat cele pe care noi le vom cita, ne scuzam in avans pentru „revendicarea premierei”.

Seria de fata nu vrea sa demaste pe nimeni sau sa desconspire vreun complot fie el real sau doar inchipuit de minti plictisite. De multe sute de ani istoria lumii este scrisa de niste mesteri priceputi, „nedrepti” si fara pretentia perfectiunii, iar faptul ca o majoritate „acreditata” a ignorat/camuflat aceste informatii importante pentru studiul istoriei sau pur si simplu „nu admit” o astfel de posibilitate, nu face ca relatarile sa fie mai putin (posibil) adevarate. Suntem in plina in zona crepusculara si este prea riscant ca cineva sa-si asume oficial certitudini in aceasta privinta…. De aceea, indiferent de concluziile la care vom ajunge la sfarsitul acestei serii, declaram cu mana pe biblie, coran, talmud, sutre, vede si pe inima, ca am fost, suntem si vom ramane suporteri ferventi ai tuturor formelor de organizare a practicilor fizice si sportive specifice fiecarei culturi, epoci, oranduiri, indiferent de orientarile politice sau spirituale care pot „interfera” cu sportul si cu  functia sa sociala, formativ-educativa si de ce nu spirituala!

Mai presus de toate prezumtiile si certitudinile „pro sau contra” din lume, pentru cei mai multi dintre noi sportul va ramane un univers sublim, irational si magic. Nu ne pasa daca in istoria sa a fost de multe ori  „deturnat”; asta nu-l face mai putin interesant si important sau pe cei despre care vorbim, mai rai decat altii. In conditiile in care acuzatiile aduse de „rau incarnat al acestei lumi”, nu sunt doar (anti)propaganda, intoxicatie informationala sau interpretari profane ale unor creiere spalate, raul despre care vorbim se poate adeveri mai tarziu ca a fost de fapt un bine (si vice- versa!) pentru simplul motiv ca indivizii, organizatiile, comunitatile, popoarele, culturile, civilizatiile sunt intr-un permanent proces de tansformare si o data cu ele se schimba si nevoile, prioritatile, aspiratiile si valorile acestora.

Articolul de fata ar putea constitui premiza oricarui studiu pe tematica miscarii olimpice, a dezvoltarii miscarii sportive si implicit a sportului de masa. Este o incercare de a privi dincolo de simpla insiruire cronologica a momentelor istorice care au dus  la raspandirea si adoptarea  valorilor Olimpismului la nivel global, care isi propune sa puna in lumina natura relatiilor mai putin vizibile intre evenimentele petrecute de-a lungul istoriei acestei miscari, fenomenul sportiv si functiile sale din societatea contemporana – agrement, educatie, sanatate publica, economie, etc. Este o parte semnificativa din istoria (mai putin scrisa) a umanitatii cu toate transformarile sociale si politice  din ultimii 150 de ani sau poate si mai mult.

_____________________________________

…Dar care sunt episoadele care au precedat cele doua mari evenimente ce au angrenat schimbari ireversibile in ordinea mondiala – PERESTROIKA CU DEZMEMBRAREA BLOCULUI DE EST si OPERATIUNEA DESERT STORM (sau Razboiul din Golf) care i-a urmat aproape imediat, la nici 5 luni dupa ce ultima flacara a revolutiilor din Est – Romania si Bulgaria – se stinsese. Cele doua episoade istorice vor marca si initia de fapt inceputul „schimbarilor” dramatice care vor reconfigura practic harta geopolitica si economica a „lumii”.  Evenimentele care s-au produs de atunci incepand – transformarea tarilor comuniste in zone cu economie de piata necontrolata, unificarea Germaniei, dezmembrarea URSS, a Iugoslaviei, a Cehoslovaciei. a Etiopiei si Somaliei, crearea Europei Unite si moneda sa unica, surprinzatoarea retrocedare aunor teritorii de catre fostele puteri coloniale, reformele din Africa de Sud, asazisa unificare a pietelor pe regiuni, etc.,   si terminand cu ce se intampla astazi – converg toate catre un singur deziderat: monopolul resurselor si crearea unei piete economice/monetare unice, intr-un cuvant ceea ce numim astazi, poate putin prea nepasatori sau naivi, „GLOBALIZARE”.  Toate aceste obiective nu s-ar fi putut materializa pe fondul divergentelor politice si ideologice, rivalitatilor istorice intre state si etnii sau a cultului nationalist-traditionalist exacerbat. In astfel de cirumstante ce alta activitate si eveniment poate aduce mai usor laolalta popoarele lumii, impune constiintei colective marile corporatii (sponsorii) sau atenua tensiunile diplomatice intre state,  decat sportul prin multimea de competitii internationale ce culmineaza in acelasi moment apoteotic de sarbatoare sportiva mondiala – Jocurile Olimpice!? Nu este aceasta insasi ratiunea pentru care a fost creata aceasta mare sarbatoare mondiala a sportului!?

Schimbarile  initiate de conjuctura istorica a anilor ’90 au fost precedate de 2 evenimente „nesemnificative”, de fapt termenul corect este „uitate”, dar fara precedent, aproape de neconceput, si mai ales N-E-P-E-R-M-I-S-E!!! In urma lor s-a inteles ca strategia razboiului rece si divizarea lumii in 2 sfere de influenta  ca model de manipulare era impotriva „idealului de globalizare”, mult prea riscanta, operand impotriva „interesului general”, putand duce oricand la prabusirea iminenta a sistemului daca nu chiar la o catastrofa mondiala ireversibila. Aceste doua „antecedente” au fost:

a) 1980 – Olimpiada dela Moscova, boicotata de americani si aliatii lor din Vest, cu mentiunea ca au existat forme de „dizidenta” din partea unor comitete olimpice cu „personalitate” precum cele din Marea Britanie, Franta, Italia care au ales sa participe sub drapelul Olimpic. Un act de curaj din partea celor care au stiut sa se ridice deasubra ideologiilor si amenintarea permanenta a propagandaei razboiului rece, sustinuta de propriile state care nu faceau decat sa perpetueze clivajul natiunilor in doua lumi care se urau. Dupa aceasta neinspirata miscare „occidentala”  are loc o schimbare radicala (surprinzatoare pentru noi toti) ” a politicii externe americane si a relatiilor cu „Estul”, mai precis incepand cu 1981, dupa venirea la putere a lui Ronald Reagan. La „initiativa sa”  (este doar o conventie de exprimare) va demara lungul proces al dezarmarii celor 2 blocuri militare, NATO si tratatul dela Warsovia, care se va sfarsi in 1989, dupa dezmembrarea Blocului de Est, ultimul obstacol in calea neocolonialismului – (credem ca este termenul cel mai potrivit chiar daca era preferat si de Ceausescu, iar ce se intampla in zilele noastre o confirma) – cand au avut loc „revolutiile” din tarile socialiste, printre care si Romania… Sfarsitul cursei inarmarilor a fost clar marele pas spre a face posibila unificarea pietelor intr-una  unitara si mondiala;

b) 1984 – Olimpiada dela Los Angeles este cel de-al 2-lea eveniment premergator marilor schimbari despre care vorbim. Boicotata la randul sau de rusi ca raspuns la campania americana precedenta, a confirmat incercarea de a instrumenta politic Jocurile; simptomul care anunta o situatie cronica care ar fi dus cu siguranta la o fractura ce putea afecta ireversibil relatiile dintre diversele sfere de influenta, compromitand astfel o retea si  mecanica functionarii sale construita cu mari eforturi timp de decenii, daca nu de secole. Pe scurt; a fost probabil picatura care a umplut paharul. ( Observatie importanta – Trebuie subliniat ca Romania a fost singura tara din tratatul dela Warsovia care nu a raspuns pozitiv protestului lansat de Uniunea Sovietica. A fost meritul fantastic al lui Nicolae Ceausescu si tot ceea ce pretind astazi „anal-istii” – ca nu a fost el cel care a gandit-o, ca nu avea incotro si alte povesti sarmane nascocite ca sa discretiteze imaginea fostului lider comunist – nu sunt decat incercari sarmane de discreditare a unei personalitati a vremurilor sale, care cu toate defectele pe care le avea, era un  „pur sange” al politicii pe langa „corciturile” pe care le putem gasi astazi in politica romaneasca fara exceptie).

…Si cum zeii nu bat niciodat cu parul, Andropov si Cernenko (initiatorul si respectiv continuatorul boicotului) au murit la cateva luni dupa ce l-au lansat si respectiv transpus in acte, curios ambii fiind investiti in functii  cand se aflau pe „patul de moarte”, locul lor fiind clar intr-o facilitate pentru pensionari si nu in fruntea uneia dintre cele mai mari puteri mondiale. Impreuna nu au insumat decat 3 ani de mandat la putere (lucru neobisnuit pentru un regim ca cel sovietic), oportunitate sau strategie pentru a fragiliza un sistem totalitar deasupra oricarei slabiciuni care facuse dovada eficacitatii sale timp de 70 de ani. A fost o recunoastere a meritelor unor membri eminenti ai vechii garde sau pentru a asigura rotatia cadrelor de partid si infuzia de sange proaspat? Astfel in 1985 ajunge la putere  Mihail Gorbaciov cu o viziune noua, progresista, cel care avea sa devina cel mai de nadejde partener diplomatic din istoria Statelor Unite… America facuse primul pas in invitatia la dans, venise randul „Marei Doamne” sa raspunda cu reforme radicale si gratie avansurilor cavaleresti venind din lumea „civilizata” pentru a desavarsi impreuna opera dezarmarii globale si sfarsitul razboiului „ideologic”, schimband radical si definitiv natura relatiilor EST-VEST si fata crispata a unei lumi incrancenate de amenintarea razboiului rece aproape de iminenta unei catastrofe nucleare.

Poate ca de fapt nu a fost decat un scenariu avortat al unui plan amanat dar de inainte stabilit in asteptarea gasirii unei solutii mai eficace: exploatari miniere cu cianuri, despaduriri, gaze de sist prin fracturi hidraulice, „conservanti” in alimentatie, diabet, (etc.), a carui finalitate ramane aceeasi. Probabil ca incidentul dela centrala nucleara din Cernobyl (1986) a ajutat si el, oferind tuturor un avangust despre ceea ce s-ar fi putut intampla atunci cand atomii ar fi scapat de sub control, facandu-i sa inteleaga ca nimeni nu poate fi la adapost de o astfel de catastrofa. Mai mult decat atat, la 30 de ani dupa dezastru, natura a preluat controlul zonei si putinii oameni care au refuzat sa paraseasca locurile au atins varste venerabile traind fericiti din roadele pamantului… Ce ghinion!?

Transformarile care au urmat aproape instantaneu la scara cronologica a istoriei, la nici un an dupa cele doua boicoturi, au confirmat faptul ca razboiul rece nu a fost decat un instrument, periculos ce-i drept si greu de controlat, dar atat si nimic mai mult… Cele 2 tari au inceput sa semneze tratate dupa tratate pentru dezarmare,  „pace si buna intelegere”, pentru a culmina cu finalul pe care il cunoastem cu totii dintre 1986/1990 – PERESTROIKA, dezmembrarea blocului sovietic, revolutiile din tarile socialiste. La nici cateva luni, poate cel mult un an dela ultima schimbare din Europa de Est (Bulgaria)  toata planeta rezona deja in cantul dulce si ispititor al economiei de piata si orice urma de constiinta ideologica disparuse cu desavarsire. A fost inca o lectie din care cei prea incapatanati aveau sa invete ca nu este bine sa-i manii pe „Zei” si pe cei care nu vor decat sa le aduca un grandios omagiu o data la  patru ani, cand toata suflarea omeneasca se bucura sarbatorindu-i intr-o unica si cea mai frumoasa comuniune internationala…Pentru ca umanitatea este una singura!

Coincidenta sau nu, greu de produs dovezi care sa ateste posibilitatea unei astfel de relatii intre boicotul olimpiadelor si mutatiile geopolitice la nivel mondial. Cu siguranta cauza acestor evenimente nu a fost boicotul,  dar este aproape cert ca ambele episoade au fost singurii indicatori de „saturatie”, „urgenta” si de mare amploare VIZIBILI, anuntand practic necesitatea unor schimbari fundamentale; simptomele ce au anuntat expirarea unei ordini mondiale in care nu mai credea nimeni, provocand un val de nemultumire critica de pretutindeni.

Exista totusi un episod mai putin cunoscut publicului roman, desi tara noastra a participat si ea la prima editie, care ar putea valida rationamentul notru – The Goodwill Games. „Jocurile Bunavointei” au fost create la initiativa magnatului media american Ted Turner (CNN si multe altele), care a incercat sa le lanseze inca din 1979 ca o reactie independenta si imediata la boicotul lansat de Statele Unite, intr-o incercare de delimitare a unei elite apartinand comunitatii progresiste americane de „erezia anti-olimpica” americana, proiect care in cele din urma a vazut lumina zilei 7 ani mai tarziu, prima editie avand loc la Moscova  in 1986, la doi ani dupa Olimpiada dela Los Angeles si la un an dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Nu stim daca a fost un act de cainta si impacare din partea celor care au sustinut sabotarea Jocurilor, cert este ca raul facut trebuia remediat cumva, o cicactrice trebuia vindecata si aceste jocuri ofereau in sfarsit prilejul si sansa de a sarbatori prima confruntare intre doua cele mari puteri dela Olimpiada din 1976 (Montreal) pana la acea data; politica si ideologiile privasera omenirea  de cea mai mare rivalitate sportiva timp de 10 ani.

In conditiile in care mersul istoriei permite fie si intuitiv asocieri si relatii conexe intre Miscarea Olimpica si transformarile la nivel geopolitic, sau cand magazinul Forbes listeaza pe Jacques Rogge (fostul presedinte al C.O.I.) un medic chirurg ca fiind cel de-al 67-lea cel mai influent om de pe planeta, personaj despre care omenirea nu auzise practic nimic inaintea numirii sale in functie, orice semn de intrebare referitor la natura fortelor care conduc lumea si acest „colos” care este Comitetul Olimpic International devine mai mult decat legitima… Este aproape sigur ca nimeni nu s-ar fi apucat sa rascoleasca in sertarul cu „dosare secrete” daca spre exemplu in fruntea organizatiei s-ar gasi numit sau ales un campion de talia lui Serghei Boubka. Ar fi fost o alegere  care nu ar fi suprins pe nimeni, chiar daca calitatea de fost campion nu atrage dela sine si competentele diplomatice sau manageriale… Bune sau rele sunt practici oarecum firesti si genul de optiuni sau numiri cu care federatiile si guvernele din multe tari ne-au obisnuit demult.

De aceea, de la a constata o ambiguitate bizara si pana la a convinge o masa de miliarde sau fie si un sportiv, suporter, antrenor sau campion  ca exista o legatura directa, puternica si extrem de apropiata intre societatile „secrete” si pasiunea lor cea mai sfanta, sportul –  ultimul bastion al excelentei, meritocratiei si echitatii sociale – este un drum lung si anevoios. Exemplele de izbanda ale unor personalitati care au reusit sa-si depaseasca conditia si sa transgreseze prin sport bariere sociale, culturale, religioase, uneori chiar si biologice inimaginabile este cea mai frumoasa pledoarie impotriva unor astfel de „tribulatii”. Wilma Rudolph, poliomielitica pana la 12 ani devine la 16 ani medaliata cu bronz la Olimpiada dela Melbourne in proba de sprint… Sau cazul Mohamad Ali care in urma dizidentei sale declarate impotriva razboiului din Vietnam si mai tarziu datorita convertirii sale la religia islamica, reuseste prin talentul sau sa redevina de fiecare data personalitatea sportiva nr.1 in  lume si chiar si in tara sa. Mai mult, in 1990 reuseste acolo unde au esuat in incercarile lor autoritatea papala, presedintele SUA si restul potentatilor planetei, si anume sa negocieze cu Sadam Hussein eliberarea ostaticilor in Iraq. Iata doar doua  exemple de „miracole” infaptuite de „Olimpieni”, personalitati provenind din lumea sportului si influenta uriasa, aproape magica pe care acest univers o poate avea asupra destinului oamenilor, comunitatilor sau convingerilor cele mai fanatice… Miracole pe care infaptuitorii lor, cu modestia ce defineste pe toti adevaratii campioni in structura lor intima, le-au atribuit imediat (!) gratiei divine.

Desi subintelesurile ipotezelor SUGERATE suna aproape schizofrenic, paradoxul este doar unul aparent; toate doctrinele se hranesc din dialectica contrariilor. In aceasta opozitie aparenta si constanta rezida un principiu fundamental al evolutiei ca transformare, iar teoria raului necesar nu mai este de mult o revelatie; a darama pentru a reconstrui… Parca am mai auzit asta undeva!…

…Si pentru ca  lumina este cu atat mai stralucitoare cu cat intunericul este mai adanc, la fel incercarea noastra, desi anevoioasa si probabil (usor) neplacuta pentru multi, va fi extrem de pasionanta in masura in care vom reusi sa revelam profilul fondatorilor si sustinatorilor miscarii, chiar daca s-ar putea sa descoperim ca sunt aceiasi care prin actiunile lor (voluntare sau nu) au ajutat de multe ori la perpetuarea inechitatilor sociale si dramelor colective de-a lungul istoriei. Incepem acest demers cu certitudinea si nenumarate dovezi de binele pe care l-au facut, stiind pana ala urma ca uneori drumul spre iad este pavat cu intentii bune!

….In conditiile in care Olimpismul face „miracole”, cultiva valori din ce in ce mai rare si mai de pret in ziua de astazi, intrebarea legitima care ar urma este:  „La ce ar folosi un astfel de studiu, daca Miscarea Olimpica este ceva frumos si bun pentru umanitate !?”

  • In primul rand poate pentru ca sportul si valorile sale care nu sunt intodeauna respectate, merita sa fie protejate si pentru aceasta este nevoie de o intelegere profunda a mecanismelor care ii guverneaza existenta si mersurile. In sport se pot intampla multe abominatii; de la aranajemente josnice, la atentate cum a fost cazul patinatoarelor din SUA, unde s-a mers pana la incercarea de eliminare a adversarului.
  • In al 2-lea rand  – DE CE IDEILE SI ASPIRATIILE NOASTRE CELE MAI FRUMOASE TREBUIE SA SERVEASCA INTERESELOR OBSCURE ALE UNOR INDIVIZI CARE DE MULTE ORI NU AU NICI UN MERIT OLIMPIC (ASPECT MAI PUTIN IMPORTANT), DAR UNII DINTRE EI CALCA PERMANENT IN PICIOARE  VALORILE SFINTE (CEL PUTIN PENTRU NOI) ALE OLIMPISMULUI !? Nu traim intr-o lume de vis, stim asta, dar nici intr-una unde cinsimul si coruptia trebuie lasate sa infloreasca ca un trandafir la soare
  • Si nu in ultimul rand pentru ca neglijenta saboteaza indirect procesul de educatie si emancipare a maselor, de consacrare a valorilor sale autentice, decredibilizandu-le, aruncadu-le in derizoriu pentru a face loc impunitatii inselatoriei (dopaj, aranjamente, „furaciuni”, „manevre” etc) si nedreptatilor de tot felul.

Pe de alta parte, nu avem certitudinea ca pana si cei care fac apel la luciditate vor cu adevarat sa convinga atata vreme cat ei insisi nu vor sa fie siguri 100% pentru ca altfel pierderea va fi dezastruoasa. Cat de siguri putem fi intr-o zona care desi incepe sa fie din ce in ce mai „desecretizata” sau mai bine zis vulgarizata (ceea ce facem noi in momentul de fata) , este inca suficient de ascunsa  pentru a putea vedea clar in spatele „perdelelor de fum” [scuze!].  Un studiu fiabil ce ar putea rescrie istoria miscarilor sportive si validarea aportului acestora la emanciparea  indivizilor si natiunilor in scopul salvarii valorilor INESTIMABILE pe care le promoveaza, nu se va putea intreprinde fara participarea societatilor „secrete” intru recunoasterea si corectarea „erorilor” care continua sa se produca perpetuand la nesfarsit impostura in numele intereselor de grup.

Concluzie… „trecatoare” – Traim in era informatiei si ca in toate cazurile similare in car abunda  „ofertele”, prea multa informatie distruge informarea si mai ales formarea constiintelor devenite refractare la manipulare, care printr-un mecanism de compensare absolut firesc, pot ajunge la cealalta extrema, incurajand „suficienta” in propriile certitudini, ingorand astfel istoria si importanta acesteia. Din pacate inflatia informationala din belsug hranita cu „teorii conspirationiste” – de multe ori in mod voluntar chiar de catre domniile lor – are drept consecinta (sau scop… ramane de vazut) raspandirea si generalizarea reticentei, nihilismului si uneori, culmea sfidarii si a dispretului,  a cinismului, compromitand orice incercare de formare a discernamantului, de exprimare a bunului simt, ca sa nu mai vorbim despre solidaritate, umanism si alte vorbe mari.

…Prin urmare „Istoria nescrisa a Olimpismului” ar putea fi punctul de plecare pentru un studiu „lucid” al istoriei moderne si contemporane a miscarii sportive asa cum o cunoastem astazi,  daca nu prin rigoarea stiintifica a metodei si demersului, cu siguranta ca „idee” de cautare/orientare pentru a intelege acest univers pe care l-am putea numi fara prea multe ezitari „fratia inelelor”.

Singurul risc pe care il implica o astfel de incercare este ca rugby-ul, fotbalul si toate sporturile larg raspandite, jocurile olimpice moderne, nu vor mai fi niciodata asa cum le stiati dumneavoastra sau ceea ce ati crezut pana acum ca sunt…. >> urmeaza intrarea la aparat>>…

– O-O Flo –

‘SMOKIN’ JOE FRAZIER (Joe S.F.) – pentru ca Sportlogic este despre sport, istorie si cultura

In Cultura si sportul, Epoca moderna, Ganduri, Istoria sportului, Sport viata si destine on Ianuarie 12, 2013 at 12:45 AM

Am mai scris pe FaceBook despre el in Noiembrie 2011, cand a trecut in tara celor drepti… Si ori de cate ori ma gandesc la Joe imi dau lacrimile fara sa stiu de ce… Am o slabiciune si as vrea sa ne amintim de un tip despre care lumea, istoricii, pasionatii nu prea vorbesc foarte des din motive care imi scapa.

Am fi putut publica acest post in seria Eroii Inelelor pentru ca Joe Frazier a fost printre altele si Campion Olimpic –  TOKYO in 1964 dupa o finala impotriva lui Hans Huber (RFG-ist la vremea aceea).

Smokin' Joe Frazier

Nu am sa inteleg niciodata de ce lumea ii uita pe campionii olimpici de box, chiar daca nu-i uita pe boxeri. Multi dintre profesionisti au avut un trecut olimpic. Toata lumea vorbeste de Cassius Clay, Lenox Lewis, Klitchko, dar cand se fac referiri, parca uita toti de realizarile Olimpice… Chiar si boxerii insisi… Si NU este cazul celorlalte sporturi… Ma rog…

Joe Frazier, personaj carismatic si campion olimpic, a fost de asemeni protagonistul si castigatorul unei partide quasi-unanim desemnata ca fiind „meciul secolului” (fiindca au fost mai multe; o lista de 5 cred) – cea din 8 Martie 1971, de la Madison Square Garden impotriva celui mai mare boxer de categorie super-grea al tuturor timpurilor – Cassius Clay (Muhamad Ali)…

Dupa ce a renuntat sa boxeze, eroul nostru (sau al meu) a cochetat cu muzica, afaceri si din cand in cand si cu filmul; pe scurt, cu viata, avand o prezenta publica destul de intensa si sustinuta pana spre sfarsit, chiar daca unii ar fi inclinati sa creada ca nu a fost tocmai plina de reusite… Dar cu siguranta nu a fost nicicand lipsita de demnitate, desi exista opinii care incearca sa sugereze contrariul. Cat despre cinema, nu o datoreaza decat carismei sale. Cei interesati pot gasi filmografia sa aici – http://www.imdb.com/name/nm0004939/. … Nu as spune roluri marunte, ci mai degraba aparitii in care-si joaca propriul personaj – oare ce sa insemne asta!? – dintre care cea mai celebra in primul si singurul ROCKY gratificat cu Oscar. Dar  cu siguranta, mai mult decat „mic” personaj de film,  Joe Frazier a fost un erou tainic si discret al inimilor multor iubitori ai artei pugilistice.

… Pentru mine era cel pe care „toti din jur” voiau sa-l vada batut (mar). Nu am inteles  vreodata de ce! Ba am inteles, dar nu o pot spune cu voce tare. Intotdeauna mai mic decat adversarii sai, Joe a trebuit sa stranga din dinti si sa indure – greu de imaginat cat – pentru fiecare minut de glorie pe care l-a trait. A fost  un tip de care m-am atasat inexplicabil (atunci) si impotriva curentului inca „de la prima vedere la televizor”; eroul meu – asa cum prietenii de joaca se atasasera de Tarzan si urlau de le plesneau corzile prin plopii de pe marginea bulevardului 🙂 (nu ca as fi fost indiferent la Tarzan, dar prea scotea repede cutitul) – a fost unul dintre cei mai mici MARI boxeri ai categoriei din istoria boxului… Si probabil singurul pe care Cassius Clay stie (si o si spune in felul sau) ca nu l-a invins cu adevarat niciodata – Joe Smokin Frazier! Ce barbat!?

…La vremea aceea „Ceausescu transmitea” galele. Aveam cativa anisori cand stateam noptile sa vad meciuri fabuloase, pe care greii de astazi nu le-ar reusi decat poate in vis… sau poate pe PlayStation. Riscul era mare, trebuia sa faci fata tipetelor si curelei… toate doar de intimidare! Ai mei se stransesera  cu niste prieteni de familie si niste fiole de Cotnari sa vizioneze meciul impreuna. Casa era plina de „adulti dusmanosi”… Eram singurul care tineam cu Joe S.F. (numele asta eu i l-am gasit si este cadoul meu postum pentru Joe).

Dupa cel putin 3 „dupaci parintesti” si nesfarsite trimiteri la culcare  sau „sfaturi” la fel de parintesti si prietenoase de genul „ai fost avertizat…taci naibii din gura”, a venit „knock-down-ul” din repriza a XV-ea … he he he… Nu pot sa va spun cum m-am razbunat pe audienta. A fost momentul meu de consacrare; ce mai conteaza ce curele mi-am luat! Pentru Joe SF a meritat! Cred ca a fost prima oara cand adultii din familie si anturaj si-au pus intrebari serioase cu privire la viitorul meu. Mama, saraca, ramasese fara aer si nu-si credea urechilor ce puteau auzi! Dupa o sedinta de corectie grava, am adormit multumit si epuizat. Lucrurile nu s-au sfarsit chiar atat de rau pentru mine; a 2-a zi a venit „batranul” (Dumnezeu sa-i odihneasca pe amandoi si impreuna) si mi-a spus ca ar fi bine ca mai tarziu cand voi creste mare, sa ma gandesc serios, dar poate ca ar fi bine sa ma fac avocat!  He he he!

Revenind la meciul secolului unde intr-o seara de ziua femeii, in timp ce eu ma luptam cu mentalitatea „retrograda” alor mei (mai ales cea a damelor) care inexplicabil, nu-l scoteau din „frumushal” pe Clay si din „maimuta” sau „pocitanie neagra” pe Joe, pe celalalt mal al oceanului Atlantic venisera sa asiste la spectaol – caci despre asta vorbim – toata floarea cea vestita;  Frank Sinatra (care, atentie, s-a deghizat in fotograf pentru Life magazine ca sa poata ocupa un scaun langa ring), regizorul Woody Allen (asta chiar ce cauta acolo?), Diana RossDustin Hoffman sau Burt Lancasterpentru ca asa cum spuneam, cultura si sportul nu pot prospera separate. Pot subzista in mizerie, este ceea ce se intampla de altfel la noi, dar nu se pot implini.

Pentru cei care vor sa vada (revada)  a XV-a repriza (ultima) a acestui meci demential :

Ulterior Frazier si-a aparat centura cu succes de 2 ori in fata lui Rond Stander si Terry Daniels, pentru a o pierde in fata unui alt „sacru” (spun unii, nu eu) al careului magic – George Foreman… Dar astea sunt detalii, caci incepand din seara cu pricina, destinul si cariera de boxer a lui Frazier, vor ramane implacabil legate de cea a adversarului sau de suflet, Cassius Clay, alias  Muhammad Ali (pentru tinerii de astazi)… Si imi pare rau ca a trebuit sa fie asa, dar si de cea a lui Foreman, care probabil a insemnat sfarsitul carierei pugilistice a lui Joe Frazier. Erau triunghiul de aur (si la propriu si la figurat) al boxului mondial, epoca de aur a categoriei… Bai oameni buni, nu stiu cum sa va explic… Daca si mama, absolut paralela cu sportul, statea noptile sa vada meciurile… ce sa mai zic!?

O asemenea epopee nu putea sa ramana fara urmari. Astfel  revansa asteptata de toata suflarea planetei (si nu este o exprimare metaforica) a avut loc un an mai tarziu, moment in care parintii mei au decis sa vada meciul la prieteni  refuzand sa ma ia cu ei si sa riste experienta din anul precedent. Asa ca s-a hotarat cu orice risc sa fiu lasat singur acasa ca sa ma „destrabalez” in voia mea, sperand ca la 4 dimineata voi fi fost totusi adormit… Mai bine, pentru ca acel meci castigat de „frumushal”, a fost in opinia mea, atat cat ma pricepeam pe atunci, un jaf la drumul mare. L-am trait la intensitati (maxime); cu siguranta mi-as fi speriat cumplit si iremediabil parintii, care s-ar fi interogat „grav” despre odrasla lor cea mica… Nu stiu sau nu as spune ca meciul a fost al lui Frazier, dar cel putin un egal merita cu siguranta. Acum dupa 43 de ani privindu-l si tot am aceeasi impresie – mai jos tot meciul (sonor de foarte proasta calitate):

Cred ca dupa decizia respectiva Cassius in mare campion ce a fost – si va ramane in inimile tuturor – nu putea sa traiasca cu gustul amar al unei victorii indoielnice. Si cum ambii nu suportau incertitudinile in viata,  iata-i peste un an, consumand cel de-al 3-lea episod al acestei epopei care va ramane in istorie sub numele de „Thrilla in Manila” („Fiori in Manila”). Numele acestui spectacol, odisei, nici nu stiu cum sa o numesc, spune tot despre ce s-a intamplat in 1975 in capitala filipineza… Istorie!? Poveste!?… Daca nu de dragoste, cu siguranta de respect si admiratie vesnica si reciproca, care se va fi incheiat poate doar in 2011, odata cu moartea lui Joe… dar poate ca nici atunci :

Meciul a fost intrerupt in repriza a XIV-a de catre antrenorul lui Joe SF (Eddie Futch) pentru ca acesta avea ochii atat de umflati incat nu mai puteau vedea, spun unii, „nici macar lumina”. Imi pare rau pentru fanii neconditionati – eu insumi un admirator infocat al marelui campion – dar „The Greatest” nu a reusit sa ma convinga; aproape ca-i simteam dezamagirea si exasperarea din spatele ecranului. De altfel, dupa partida, Muhammad Ali a declarat : „a fost lucrul (experienta) cel mai apropiat de moarte pe care l-am cunoscut (am trait-o)” .

Eu personal l-am vazut dominant si agresiv in toate cele 3 intalniri pe Joe Smokin… poate mai putin in ultima dintre ele, dar tinand cont de diferenta de talie 11 cm la inaltime, 16 cm la alonja 9-10 kg in gabarit, toate in favoarea lui Clay ZEUL, pentru mine JOE ramane EROUL acestei epoci. Meciurile cu Foreman – „TITANUL” categoriei la acea vreme –  au fost IMPOSIBILE pentru ca pur si simplu diferentele despre care vorbim, 13 cm la inaltime, 23 de cm la alonja si 16 kg la gabarit , chiar nu mai puteau fi compensate de talent, tehnica, vointa sau darzenie… Si mai mult decat oricare dintre aceste „handicapuri” a fost faptul ca Joe SF era practic orb de ochiul stang inca din 1960, in urma unui accident survenit cand avea doar 16 ani; fapt de care nu s-a stiut nimic la acea epoca, mai putin antrenorul sau, pentru ca altfel si in mod normal, acesta nu ar fi avut niciodata dreptul sa boxeze!

Si chiar si sanatos fiind, ce ne-au livrat de-a lungul vremii cei DOI, nu neaparat in ansamblul carierei lor, ci doar in intalnirile dintre ei – momente epice si eroice de istorie a boxului – vor fi lasat cu siguranta urme ireversibile asupra starii lor de sanatate; probail ceva la limita dintre viata si moarte, in sensul propriu al expresiei.

Citindu-i biografia sau cand ma napadesc amintirile nu pot rezista. Toate la un loc ma fac cumva sa ma „moi”, ba chiar sa vars si o lacrima de parere de rau parca „confuza” ; un amestec de tristete, nostalgie si frustrare… Greu de explicat, de parca ar fi fost frate-miu sau vreo ruda… Sau cine stie, poate pentru ca JSF s-a nascut si s-a stins din viata in aceeasi zi – cea in care imi sarbatoresc aniversarea… Si poate ca de aia m-am si „indragostit” de el la televizor imediat ce l-am vazut… cand aveam doar 6 ani si ca orice copil aveam nvoie de eroul meu secret…. dar de ce el!?… Pai uite de aia!!!

Ce alta incheiere mai frumoasa pentru acest articol in memoria lui Joe S.F. – (refuz sa scriu a marelui campion) – putem gasi, decat cea pe care ne-o ofera insusi „artistul”.  Este o intepretare romantata si biografica a faimosului hit al lui Frank Sinatra (My way), pe versuri proprii,  de  Joe „Smokin” Frazier. Dupa ce a incetat sa boxeze printre multe alte aventuri, Joe SF ca oricare baiat din sud care-si respecta originile si cultura, a avut si un grup de R & B – The Knockouts!!!– :)… O tentativa care a reusit mai putin doar din cauza ingustimii, prostiei si reavointei celor multi.. Acum fiti sinceri(!), ce parere aveti(?), chiar nu suna bine muzica lui Joe !?…Hai sa fim seriosi!

Voi incheia pe post de epitaf cu un comentariu pus de un fan pe youtube (cu toate ca-mi plac „raperii”): 

„I remember back in the day, when Joe was singing songs like this one, with „The Knockouts”, and people were saying that he should just stick to fighting and forget about singing. But I’ll tell you what…almost 40 years later, hearing this now, I can say that he sounds better than all the crummy rappers and probably about 80 percent of the so-called male vocalist out there today! A big thumbs up for you on this song, Champ, may you RIP!!!”

Odihneste-te in pace Joe!

„Sfantu’ Gheorghe” vedeta si beizadea – Saint George (3)

In Epoca moderna, Istoria sportului on Octombrie 2, 2012 at 7:15 PM

Acest articol este  partea a III-a dintr-un foileton (biografie interpretata) dedicat cavalerului de Saint George.Pe link-urile urmatoare puteti gasi:

Partea I-a sau introducerea – Surpriza, adevaratul D’Artagnan era “Sfantu Gheorghe” si era metis – Saint George (1)

Partea a II-a – copilaria si educatia viitorului cavaler – Inainte de Barack Obama a fost Sfantu Gheorghe – Le Chevalier de Saint George (2)

_____________________________

Duelul Marion, de Eugène de Beaumont

_____________________________

In articolul precedent am subliniat cateva elemente – educatie si calitati – care impreuna au jucat un rol determinant in formarea personajului nostru, prevestind  oarecum ceea ce Joseph Boulogne avea sa devina mai tarziu – 0 figura de exceptie dincolo chiar si de contextul diferentelor vizibile si al prejudecatilor vremii.

In perioada adolescentei era  deja cunoscut ca fiind „cel mai bun dintre toti in scrima si exercitiile de corp” – sport. Poate parea greu de crezut dar exista surse scrise care atesta faptul ca la 15 ani Joseph Boulogne domina deja „scena” pariziana, posibil chiar si cea nationala. Putem spune scena, pentru ca marii tragatori erau adevarate vedete si pentru ca scrima era considerata o arta si spectacol in sine. Cum la Paris veneau si se stabileau „crema” sau elitele in general, este lesne de presupus ca la varsta despre care vorbim, acesta era deja un nume in scrima franceza.

Natura voluntara, temperamentul echilibrat, asiduitatea, tenacitatea si talentul in sporturi a facut ca Maestrul sau de arme sa-l remarce de la inceputuri, iar atunci cand a fost nevoie, nu a ezitat sa-l adopte OFICIAL, devenindu-i tutore la varsta de 17 ani. Este in anul 1762 cand s-a emis o lege in scopul „monitorizarii” tuturor cetatenilor de culoare aflati pe teritoriul francez. Acest edict ii obliga pe acestia sa-si declare ocupatia, motivul sederii si locul de resedinta, precum si absolut orice schimbare in situatia lor.

Adoptia lui Joseph de catre o personalitate, un nume respectat si cu influenta la curte precum maestrul Nicolas Texier de la Boëssière , era alaturi de mostenire singura cale de obtinere a cetateniei franceze si a drepturilor civice care rezultau… Ceea ce pana la urma s-a si intamplat. Caracterizarea pe care a facut-o elevului sau cu aceasta ocazie, spune totul despre relatia dintre cei doi si despre felul in care era perceput tanarul viitor cavaler de catre cei din anturaj…“Este de departe cel mai constiincios elev pe care l-am avut – cel mai disciplinat si educat/respectuos dintre toti,  abil pana la maiestrie in toate ; cel mai bun florestist care mi-a fost dat sa intalneasc in arta scrimei, calaret fara egal si patinator fara pereche. Este de o gratie inegalata in dans, talentat in litere, inteligent si sensibil…Nu a jignit niciodata pe nimeni si nu a ranit pe nimeni in sala de arme” Este o descriere facuta de Maestrul de Arme al Casei Regale unui copil de 17 ani, nascut dintr-o mama sclava de origine africana… acum 250 de ani. Mai tarziu in scrierile fiului maestrului sau, Antoine, devenit la randul sau maestru de arme, savant chimist si om de litere, cel care a fost intr-un fel fratele mai mic al lui Joseph, putem surpinde afectiune dusa pana la fascinatie fata de Saint George, tovarasul copilariei si tineretilor sale.

La l7-19 ani, in urma unor asalturi victorioase cu maestri celebri „veniti de peste tot din Europa sa incruciseze sabiile cu fenomenul din colonii”, se vorbea deja despre tanarul Boulogne ca fiind probabil cel mai bun floretist din lume. Era daca vreti, respectand proportiile, un statut echivalent cu cel al unui Campion Olimpic in cea mai populara proba  de astazi– un fel de Usain Bolt al timpurilor sale.

Pe langa talentul in stiinta si arta armelor, tanarul nostru avea veleitati de polisportiv. Astfel se pare ca ar fi fost cel mai bun alergator si patinator printre contemporanii sai (cel putin dintre cei care participau la competitiile vremii) si chiar si un inotator de exceptie. Caracterul sau bland si sociabil, bunavointa si bunacuviinta sa, l-au facut imediat placut si i-au inlesnit accesul rapid in cercurile privilegiate. La 19 ani, Saint George este deja vedeta protipendadei. Ispravile sale erau subiect de conversatie in elita societatii pariziene si de publicatii in jurnalele vremii, iar carisma sa ii vor consolida popularitatea mai ales in randul domnisoarelor si doamnelor… Sa fie aceasta oare cauza primelor neplaceri din viata tanarului nostru!?… Nu stim (inca) ! Usurinta cu care facea fata „incercarilor”, l-au facut sa-si descopere o pasiune pentru tot felul de provocari prin care s-ar fi putut afirma sau care i-ar fi  consolidat reputatia in anturajul sau si in cercurile tinerilor din  inalta societate. Cert este ca nevoia sa de a se face remarcat a depasit cu mult limita „normelor”, Joseph se afla deja in zona reprezentatiei (de sine evident) – era varsta non-conformismului, provocarilor, pariurilor riscante. De la diverse intreceri sportive, la  asalturi cu mai multi adversari simultan, acrobatii calare cu ochii legati sau trecutul raurilor inot cu o mana legata si pe timp de iarna.

Un astfel de potential, nu putea trece neobservat. Cum am spune in zilele noastre, Joseph era pe val. Nu este de mirare, inalt, bine cladit, inteligent, manierat, talentat, curajos si nonsalant, dar mai ales aratos si exotic, avea absolut toate calitatile necesare sa starneasca curiozitatea domnisoarelor (daca nu chiar si mai mult pe cea a doamnelor), dar in acelasi timp si invidia unora din cercurile pe care le frecventa. O situatie riscanta pentru un „bastard si mulatru pe deasupra”, in ochii unora aproape o ofensa adusa traditiei, vechilor familii si cutumelor sociale ale vremii.

Cum „un necaz” nu vine niciodata singur, la 19 ani devine si cel mai tanar membru dar si primul recrut cu origini africane (de culoare) din garda jandarmilor regali  – Les Gendarmes du Roi – celebrul „corp de elita” al muschetarilor, eroii romanelor lui Alexandre Dumas… Cu riscul de a va dezamagi (sau dimpotriva :)), acestia petreceau mai mult timp intre fustele domnisoarelor de la curte decat in transeele de razboi pentru simplul motiv ca il acompaniau pe rege peste tot; iar regele era printre altele si un mare „petrecaret”. Exageram putin dar protocolul si politica vremurilor o cereau.

„La Curte” si in cercurile influente, viata si relatiile sunt destul de sofisticate, uneori chiar  prea complicate. Conversatia, muzica si dansul erau de preferinta in detrimentul bicepsului gros si pasului apasat … Uneori acestea puteau fi mult mai eficiente decat taria bratului si ascutisul spadei. Nu-i nimic ; Joseph le are „pe toate” si este pregatit pentru „toate”. Din scrierile maestrului si profesorilor sai am aflat ca tanarul excela la toate acestea ca nimeni altul… Altfel spus, caile ii erau deschise.

Joseph Boulogne nu se va priva de bucuriile vietii si va profita din plin de noile oportunitati ; apar primele cuceriri, probabil mai riscante decat duelurile si pariurile sale, ba chiar poate si decat faptele de arme sau convingerile sale politice de mai tarziu. Cad primele „metereze” si tabu-uri, cutia Pandorei a fost deschisa; se pare ca dragostea este mai periculoasa decat toate la un loc.

Putem spune ca tanarul Saint George, era un fel de mica vedeta, fante  si figurant. Nu de mahala si nici macar de Dorobanti. Ca in imaginea de mai sus ilustrand un episod ramas in istorie sub numele de Duelul Marion cand provocat fiind de un maestru de arme, Saint George ii da intalnire la „sala sa”, sub bolta Marion (un pasaj public) a doua zi la 6 dimineata. Maestrul care intelege ironia se vede obligat sa accepte invitatia facuta tot in public. Locul era de fapt chiar la iesirea dintr-o casa in care se tineau baluri. A 2-a zi intalnirea s-a tinut sub ochii celor care ieseau de la petrecere, cu Saint George iesind direct de la bal „extrem de bine dispus” si cu o floreta sub brat. Asaltul nu a durat decat o tusa! No comment! Ba da (!), chiar daca dadea loc la „barfe”, era mai degraba unul de genul „generat” decat un „dege…..”  si nu cred ca-l putem compara cu cei din zilele noastre. Altfel spus fitzele sale aveau cu adevarat o „baza” sau o „acoperire”, iar acoperirea nu consta in marca calului pe care se plimba. Mica paranteza a fost ca sa ne mai destindem putin si eventual pentru a atinge cumva sferele de interes ale tinerilor cititori… Glumim!

Ati inteles, eroul nostru  era mai degraba o revelatie sau cel putin o surpriza pe toate planurile; pentru unii placuta si exotica, pentru altii jenanta pana la ofensatoare si pentru altii – cei mai „tacuti” si de temut – una nedemna… In timp ce usile  i se deschideau una dupa alta, nerezistand parca ofensivei sociale a tanarului dornic de afirmare, ca de obicei, in cercurile apropiate puterii, mici primejdii si meschinarii il pandeau la tot pasul si prindeau in ce in ce mai mult contur in existenta sa… >> va urma>>…

– O-O Flo –

Inainte de Barack Obama a fost Sfantu’ Gheorghe – Le Chevalier de Saint George (2)

In Epoca moderna, Istoria sportului on Septembrie 20, 2012 at 12:42 PM

…In care este vorba despre educatie, cheia tuturor reusitele in toate culturile si perioadele… si o discreta aroma pentru trezirea gustului de ” teorie a conspiratiei”… Nu ar fi o premiera pe site-ul nostru nu-i asa!?

Acest articol este partea a II-2/CONTINUAREA LA ARTICOLUL –  „Saint George (1)Surpriza, adevaratul D’Artagnan era “Sfantu Gheorghe” si era metis – Saint George (1) – pentru cei care l-au ratat

_____________________________

>>…. Reluam povestea de unde am intrerupt-o in episodul precedent; il lasaram pe George Boulogne (tatal) pe corabie in drum spre Franta. Din actiunile sale am inteles ca-si iubea fiul si pe mama acestuia, iar din surse putem presupune ca afectiunea nu disparuse din raporturile cu prima sotie si ca cele doua femei se intelegeau aparent bine.  De altfel din momentul in care fiul sau a inceput sa dea semne de autonomie, marcand inceputurile vietii de adult, George senior s-a intors in colonii alaturi de prima sotie.

Episodul ne ofera cateva indicii destul de clare despre familia sa si mai ales despre temperamentul tatalui si valorile cu care Joseph a fost crescut. George senior si-a lasat familia „nelegitima” sub protectia sotiei sale legitime. Trebuie spus ca Joseph nu avea frati din casatoria tatalui sau. Probabil ca doamna George l-a considerat pe Joseph ca fiind copilul pe care ea nu a reusise sa il daruiasca sotului ei. De altfel in testamentul lui George tatal, apar atat Joseph cat si mama sa – Nanon ca mostenitori legitimi alaturi de sotia acestuia, celor doi delegandu-li-se o parte consistenta din averile familiei.

In Europa secolului XVIII, un cuplu format dintr-un alb, o sclava africana cu un copil dupa ei si protestant pe deasupra, era condamnare sigura la marginalizare, ba chiar excludere. Daca cumva din nefericire s-ar fi aflat si la  „locul nepotrivit, in momentul nepotrivit” se puteau intampla agresiuni fizice sau alte tragedii. Cu toate acestea prima grija a tatalui lui Saint George dupa ce a reusit sa-si rascumpere viata si libertatea de la rege, a fost sa-i aduca pe cei doi in Franta. Asta vine sa confirme ce spuneam despre valorile familiei si profilul lui George Senior – un aristocrat, credincios, darz pana la incapatanare, dar deschis compromisului, aventuros dar si pragmatic in acelasi timp, animat de idei si valori „proprii” solide si fidel promisiunilor sale.

Bine inteles ca blazonul aristocratic, banii si relatiile ajuta mult in  situatii de criza. In concluzie,  la un interval de timp greu de determinat, aproximativ 5 ani dupa sosirea tatalui, in 1752/1753 sosesc in Franta si cei doi – mama si fiu. Jospeh avea 7 sau 8 ani. Familia „clandestina” proaspat debarcata pe continent isi aranjeaza situatia intr-un timp record – nu stim cu ce s-a ocupat George senior in Franta metropolitana, dar stim ca in momentul intoarcerii sale in colonii si-a lasat fiul la Paris cu o renta substantiala si o autorizatie de „controleur de guerre” – simplificat, tatal prevazuse pentru fiul sau toate mijloacele necesare unei existente fara griji in capitala si portile deschise pentru obtinerea unui titlu nobiliar…

„La noblesse des armes”  – nobilimea armelor era o casta cu o aura aparte, formata din maestrii de arme (scrima), mai tarziu si din militari care se remarcasera in serviciu, in care titlurile erau atribuite meritoriu (sau/si cumparate) dar foarte rar mostenite. Accesul la un astfel de titlu era garantia si protectia cea mai sigura pentru un metis pierdut intr-o lume exclusiv alba, periculos de alba. Speram ca prin aceasta explicatie sa redam miza si importanta scrimei in educatia tanarului emigrant.

Vom vedea mai tarziu ca Saint George a „castigat” un astfel de titlu, cel de CAVALER, dar nu doar datorita facilitatilor obtinute de tatal sau, cat  si ca o recunoastere a meritelor sale in scrima. Nu este exclus ca virtuozitatea si creatia sa muzicala,  nobletea caracterului sau (la propriu)  si numeroasele prietenii legate cu doamnele influente din inalta sociatate sa fi ajutat si ele la randul lor in obtinerea acestui drept cu aer de favor. Cu siguranta ca citatia de pe ordonanta regala facea referinta la ceva precis, dar putem presupune ca toate celelalte atribute si calitati impreuna, au cantarit serios la acordarea titlului. Nu trebuie inteles ca a fost un cadou, ci dimpotriva; originea sa si culoarea pielii au fost un obstacol serios si a fost nevoie de lobby,  demersuri juridice si administrative laborioase pentru obtinerea acestui drept „garantat” de legile si cutuma epocii… Dar alte cutume tot atat de puternice sustineau rasismul ca suport al sclaviei, sursa de venituri fabuloase, probabil principala resursa economica a regatului la vremea respectiva… si nu numai.

Reusita sociala si „recunoasterea”  lui Saint George de catre contemporanii sai poate fi comparata cu primul pas al omului pe luna, cu alegerea primului presedinte de culoare… ! De fapt el este cel care a deschis calea emanciparii afro-americanilor in lumea occidentala si deci si a mandatului de presedinte al lui Barack Obama. A fost nevoie de un sfert de mileniu de la numirea primului nobil afro-american  – Joseph Boulogne de Saint George (Arhipeleagul Caraibe-lor facea parte din Americi) pana la alegerea primului presedinte – Barack Obama. Vorbim bine inteles in cadrul societatilor mixte.  Este primul personaj de culoare si nascut dintr-o mama sclava care a fost innobilat de o curte/coroana europeana. Unii ar spune si din lume, dar stim ca a mai existat un caz contemporan lui … „surprise”… in Rusia. Cu diferenta ca celalalt s-a „dizolvat” in timp, devenind un rus sadea cu pielea neagra… (vom reveni)…

Fara nici o exagerare, cred de fapt ca opera si destinul eroului nostru, sunt de departe „exceptionale peste” cele a tuturor marilor figuri din istoria emanciparii natiunilor africane (si nu numai), fiind de fapt initiatorul acestui proces. America secolului 21 avea de mult toate instrumentele si parghiile necesare alegerii lui Obama functionale – majoritate etnica si culturala cel putin „favorabile”, mentalitate colectiva deja formata/educata, predecesori cu functii importante in stat, institutii si instrumente legislative  si juridice deja rodate. Hai sa spunem ca Obama ii datoreaza o bere „Sfantului Gheorghe„Bergenbier, prietenii stiu de ce”. O statuie ar provoca deja „acorduri de jazz” –  [N.A. – Aceasta ultima improvizatie a fost ca sa le demonstram „advertizerilor” si „berarilor” din Romania cum se poate „comunica” grupand la un loc – sport, cultura, istorie, educatie si decenta… si fara fotbal. Decenta in sensul fara prostie si marlanie – pentru cei care nu au inteles si pentru cei de la sport.ro – noul sport national care s-ar fi gandit la cineva dezbracat. Iaca va facem si reglama si va generam si trafic pe gratis.]

… Dar am ajuns prea departe, sa revenim!… St. George „cel batran”, desi pare un idealist si un „avantat”, se dovedeste a fi un tata atentionat si realist, facand absolut tot ce i-a stat in putinta ca copilul sau sa primeasca cea mai buna educatie, cu nimic mai prejos decat cea la care aveau acces progeniturile mai marilor timpului; orientata multidisciplinar conform usantelor vremurilor, Joseph a trebuit sa urmeze cursuri de stiinte, arte, literatura, dans si bine-inteles „exercitii de corp” – antrenament sportiv si militar. In vremuri in care cei cu asemenarea sa erau sortiti altui destin, in cel mai fericit caz  sa mearga agatati de calestile doamnelor si sa le deschida portierele. Pentru un copil mulatru  stiinta armelor era un privilegiu si o oportunitate pentru a avea acces la o cariera militara, singura ce putea oferi posibilitatea dobandirii unei „situatii”, construirii unui viitor pe criterii  de merit. Nu stim daca chiar se putea aspira la un  respect profund si sincer din partea maselor (nu prea contau), dar cel putin la apreciarea si favorurile potentatilor epocii cu siguranta.

Exista suficiente ratiuni care-l vor determina pe George tatal sa-si inscrie fiul inainte ca acesta sa implineasca varsta de 13 ani la Academia militara si in pensiunea marelui Maestrul de Arme De la Boëssière – proprietarul si „animatorul” institutiei. Acesta ii va deveni mai tarziu tutore si protector. Iata inca un exemplu de „mutare” sau decizie inteleapta a tatalui sau care se dovedeste a fi salutara atat pentru educatia, cat si pentru siguranta/securitatea copilului.

Mama sa apare inregistrata in Franta pentru prima oara  mai tarziu, in 1962, ca personal „angajat” – guvernanta – in serviciul unei aristocrate ruda indepartata a tatalui. Este anul in care in urma unui decret ministerial care in zilele noastre ar fi considerat de factura fascista, toti mulatrii nativi din colonii erau obligati sa se declare la prefecturile sau comisariatele de politie din localitatile de rezidenta, fapt care probabil a consituit si motivul adoptiei lui Jospeh de catre De la Boëssière, la varsta de 17 ani, consolidand in felul acesta statutul sau civil in Franta – o simpla masura de protectie a tanarului Saint George. In realitate cei 3 sunt o familie fara griji materiale dar aproape clandestina,  retrasa si prudenta in relatiile cu cei din jur, niciodata „foarte impreuna”, dar niciodata departe unii de altii, protejati de „o stea norocoasa”. Nu sunt multi cei care reusesc sa faca legatura intre cei trei. Datorita faptului ca nu exista practic decat  doua documente care sa ateste statutul sau existenta mamei – declaratia de resedinta si testamentul lui George Senior – putem presupune ca Nanon a pastrat o prezenta mai mult decat discreta, aproape ascunsa, pentru a nu crea precedente care ar fi putut sabota cariera si viitorul fiului ei precum si afacerile tatalui.

„Fruntas in toate”, tanarul nostru dovedea calitati exceptionale mai ales la doua dintre discipline – sport in general – exceptional in scrima – si muzica. La fel ca si in cazul instructiei de arme, tatal sau vrea ce este mai bun pentru Joseph si face tot ce-i sta in putinta pentru ca acesta sa ia lectii de vioara cu cei mai buni profesori de muzica („maitres de musique”) din Paris si nu numai – Lolli, Gossec, Gaviniés si multi altii. Dintre toti maestrii sai, Gossec a jucat un rol determinant in cariera sa artistica. Acesta era dirijorul privat a lui Alexandre Le Riche de La Poupelinière – adevaratul sef al Iluministilor – probabil unul dintre cei mai bogati oameni ai Frantei – era si unul dintre maestrii de muzica ai casei regale si deasemeni prieten bun al lui Mozart. Cu el Joseph Boulogne va studia nu doar vioara dar si arta dirijarii si compozitia si tot lui i se atribuie si meritul recrutarii lui Joseph intr-una dintre cele mai influente loje masonice din Paris – Loja Olympica… He, he, he! Pentru ca Joseph Boulogne de Saint George este si primul francmason de culoare din istorie – (toate fractiunile, organizatiile, lojele, etc. luate la un loc).

Este discutabil daca maestrul de muzica este cel care i-a „netezit calea” si este foarte posibil ca Joseph sa fi devenit un „proiect” (personal sau „guvernamental”) cel putin din momentul in care a reusit sa-si surprinda viitorul maestru de arme, daca nu cu mult timp inainte.  Daca stam si analizam usurinta cu care tatal sau a reusit sa-si aranjeze mai ales problemele dar si afacerile sfidand „morala”  colectiva,  nu este exclus ca acesta sa fi avut legaturi si relatii solide cu diverse organizatii care, trebuie spus, unele mai pe fata altele mai in secret,  infloreau la acea vreme si aveau o influenta majora in peisajul politic. Sa nu uitam ca era totusi un protestant, iar la vremea respectiva afinitatile erau mult mai „transparente” decat astazi.

Avand idee despre presiunea sociala imensa, este surprinzator felul in care familia a reusit sa evite toate obstacolele, coeziunea si forta lor extraordinara intr-o epoca (cel putin aparent) vitrega din toate punctele de vedere pentru situatii similare, de parca  o protectie divina, deasupra regulilor sociale si rautatii oamenilor ar fi vegheat asupra lor…  Efectiv Saint George a avut acces la o educatie aleasa, dar oarecum „ciudat”, cu profesori la care nici progeniturile unor familii cu mult mai influente decat cea a tatalui sau nu ar fi indraznit sa viseze. Mai mult, imediat ce fost facut cunoscut acestora, toti, fara nici o exceptie, i-au netezit calea spre mai departe, spre mai sus. Putini dintre elevii maestrilor despre care vorbim au avut parte de aceleasi privilegii si nu credem ca la mijloc au fost doar banii. Stand si analizand retrospectiv avem impresia ca totul face parte dintr-un proiect (oups, parca am mai auzit undeva despre asta), sau acest copil  si talentele/calitatile sale erau cu adevarat exceptionale si deasupra prejudecatilor tutorora…Hmmm! Exceptionale cu siguranta, poate chiar si deasupra prejudecatilor desi am rezerve – poate atunci cand nu erau ei cei pusi in balanta, dar cu siguranta nu puteau sub nici o forma trece de barajul intereselor si mai ales cel al „instinctului de conservare”.

Dar sa nu megem atat de departe si sa ne intoarcem la perioada educatiei si formarii tanarului Saint George. Multi biografi cred ca aceasta diferenta vizibila si modul in care tanarul St. George a resimtit tratamentul uneori ostil, alteori dispretuitor al unora din jurul sau, l-au motivat sa munceasca mai mult decat colegii sai pentru a demonstra lumii si siesi ca nu este cu nimic mai prejos decat cei care pe insula unde se nascuse erau strigati “Stapane”. Exista motive  sa banuim ca dorinta de a excela in disciplinele pe care se punea pret in societatea aristocratica franceza – scrima si muzica, cultivarea imaginii de sine si simtul onoarei supradezvoltat, tendinta de a fi intr-o stare permanenta competitie cu cei din jur si cu sine insusi, i-au fost insuflate de tatal sau. De altfel George senior nu a ezitat sa-si incurajeze fiul cand acesta avea doar 13 ani, sa provoace la un asalt de arme pe Maestrul Alexandre Picard din Rouen – cunoscut spadasin si filfizon – care-l dezonorase pe micut numindu-l „mulatrul lui la Boëssière”.  Incredibil dar cu toata diferenta de varsta, cunostiinte si experienta, Joseph a castigat asaltul, iar tatal sau, de fericire, i-a cumparat si daruit o mica trasura si un cal pentru indrazneala, agilitatea, sangele rece si maiestria de care a dat dovada.

Toti bografii vor admite calitatile exceptionale ale tanarului Joseph, desi unii au tendinta de a-l „martiriza”, este limpede faptul ca acesta a avut „sansa” unei educatii mai mult decat alese, care i-a oferit posibilitatea sa intalneasca in momentele importante ale vietii persoanele cele mai potrivite care sa-l sustina si sa-l incurajeze – mentorii care aveau sa-i calauzeasca pasii spre reusita –  de la Boëssière in scrima si Gossec in muzica, si nu in ultimul rand tot concursul parintilor care l-au sustinut in eforturile sale.  Ghilimelele sunt pentru a sugera ca nu a fost  vorba despre sansa ci de un demers planificat al tatalui sau – un adevarat plan de formare si pregatire a carierei viitorului cavaler. Constient de acest lucru, Saint George nu a uitat nici o clipa ca fara ajutorul familiei si al celor din jur, nu ar fi reusit niciodata sa se integreze intr-o societatea excesiv de elitista dar si rasista pana in maduva ei…  Si vom vedea cum mai tarziu va cauta sa rasplateasca cumva cu aceeasi moneda, sa-i ajute pe toti cei apropiati si cauzele lor indiferent de culoarea pielii, ca dealtfel si cauza celor ca el, dar care nu au avut norocul sau in viata… >>va urma>>…

– O-O Flo –

Surpriza, adevaratul D’Artagnan era „Sfantu Gheorghe” si era metis – Saint George (1)

In Epoca moderna, Istoria sportului on Septembrie 17, 2012 at 4:11 PM

Un gand  fara nici o legatura cu articolul  care urmeaza – Din motive lesne de inteles, vorba lui Badea, care desi ma oboseste trebuie sa admit ca a devenit un „inconturnabil” al culturii jurnalistice si mediatice – „Traim in Romania si asta ne ocupa to timpul”… Fabulos… Aproape un HAIKU in toata legea. Haiku si lege; este aproape tot atat de omniprezenta ca si legea gravitatiei a devenit un fel specifictate nationala, de caracteristica definitorie a spatiului cultural si vremurilor… Dar vom dezbate despre cu alta ocazie… si prentru ca am promis o atitudine pozitiva si de ce nu, pentru a  evita un atac de apoplexie… trecem peste… atat cat se poate…

_________________________________

Falsa dedicatie, motivul „ascuns” 🙂 si scuze – Bine inteles aceasta pagina spera sa reuseasca sa surprinda cumva si pe dragul meu prieten – „faimosul Viciu” despre care unii ma intreaba  cine este!? Ei bine, nu (!), nu este o fantoma ci un personaj real asa cum suntem noi toti, care intr-o criza de rea vointa incerca sa ma convinga ca nu voi putea aduce niciodata nimic in plus Palestricii, opera monumentala coordonata de regretatul profesor Kiritescu. Nu reusesc sa fac sa-mi dispara ciuda provocata de reactia de rautate a prietenului meu care m-a facut sa rostesc niste „absurditati” pentru care ma simt foarte vinovat.

Efectiv, am facut acest blog pentru a (re)innobila sportul; pentru a convinge toate categoriile de public si mai ales institutiile de a nu abandona nobletea valorilor sale. Activismul la care ne obliga realitatea cotidiana, a facut poate sa uitam „profesiunea de credinta” a acestui blog despre Sport – Istorie, Cultura si Civilizatie – aceea de a educa si informa. Ne cerem scuze pentru ca ne-am lasat abatuti de la misiunea pe care ne-am asumat-o voluntar. Imi cer scuze si  audientei de atunci (si inaintasilor) si daca tot suntem in anul sabiilor si zodia scrimei la Sportlogic, poate ca a venit momentul unui scurt/mic exercitiu „de istorie”…. In acelasi timp arunc si manusa inestimabilului meu amic, fiindca – deh, din nou o spunem.. suntem la scrima Moncher!

_______________________________

Introducere –  Tonul „de la 1900 toamna” face parte din maniera dorita, pentru ca povestea noastra va trimite in timp, undeva in secolul 18, pe plantatiile Indiilor de Vest: mai precis in Guadeloupe, colonie franceza pe atunci,  tara de origine a catorva dintre cei mai faimosi duelisti si razboinici,  soldati si revolutionari  din istorie – vina vremurilor! Intre aceste personaje de legenda, face figura aparte:

Le Chevalier (cavalerul) Joseph Boulogne de Saint George

…. Chiar daca a existat un personaj istoric – muschetar si el –  pe numele de Charles de Batz-Castelmore d’Artagnan (are si el partea sa de merit), se pare ca virtutile lui Joseph Boulogne au fost de fapt cele care l-au inspirat pe Alexandre Dumas atunci cand a creat  celebrul personaj din nu mai putin magnificul si  nemuritorul roman „Cei trei muschetari”; o scriere initiatica si nu literatura pentru copii cum cred niste… tipi cu „pseudonime” si pretentii de literati. De fapt ar fi fost destul de riscant cel putin din punct de vedere „comercial” si al popularitatii  – atat a scriitorului, cat si a personajului – sa atribuie identitatea sa reala celui mai celebru si carismatic personaj din istoria Frantei, mai ales atunci cand te numesti Alexandru Dumas si porti la randul tau „stigmatul” greu al sangelui metisat; un fel de „coborat din copaci”, care si-a uitat locul cuvenit, in mod evident nu despre cel din saloanele elitei pariziene este vorba.

In pofida „legendelor” si fabulatiilor despre faptele sale de arme si talentul/maiestria sa de scrimer – era considerat la epoca respectiva „la plus fine lame d’Europe” (cea mai subtire – in sensul de fina/subtila – lama a Europei) – Joseph Boulogne poate parea un personaj romanesc, dar este unul foarte real, cu un destin exceptional si din pacate, cum adeseori este cazul oamenilor de exceptie, cu un sfarsit  trist… Atat de trist incat atunci cand am aflat prima oara despre povestea sa incepusem sa ma intreb naiv daca cumva Sfantul Gheorghe nu este redat in iconografia crestina foarte inchis la culoarea pielii din cauza lui, caci Saint George al meu era un „mulatru” ca sa folosim terminologia epocii ; destul de ofensatoare – „colorat” cum ar spune un eminent al sportului romanesc. (N.R. – astazi ii numim METISI. Lectia de „limbaj” nu este pentru copii ci pentru „Mariile Lor”…)

Alegerea pe care am facut-o nu este la intamplare, istoricii disciplinei spun ca acestuia i se datoreaza multe dintre procedee si tehnici – pe scurt, scrima sub forma in care se practica in zilele noastre. Ca intotdeauna, in spatele marilor „succesuri”, nu sta NUMAI o femeie cum cred unii, ci si un mentor de exceptie; iar in cazul sau este Maestrul de Arme Nicolas Texier de la Boëssière, ilustru formator al vremurilor sale, creator al Academiei de Arme purtand acelasi nume, ajunsa atat de celebra incat a sfarsit prin a fi acreditata  si finanatata de catre coroana pentru formarea ofiterilor de armata si ai faimosului corp al jandarmilor regali ( selectionati si formati din celebrele companii de muschetari). Maestrul La Boëssière, unul dintre marii si printre primii teoreticieni si metodisti ai scrimei moderne, autor a numeroase tratate si manuale, este printre altele si inventatorul (daca il putem numi asa, as spune mai degraba parintele) mastii de scrima, la epoca respectiva extrem de constestata de catre puristi, dar mai tarziu impusa practic prin legislatie, in urma unor accidente extrem de grave.

____________________________

… Si acum povestea….

Suntem asadar in plin secol al „Luminilor”, o era a marilor descoperiri geografice si stiintifice, multi dintre „noi” abia aflau ca „planeta este rotunda si ca se invarte in jurul Soarelui” si nu invers; intr-un cuvant sunt vremuri exceptionale – perioada a marilor schimbari istorice – formarea si extinderea imperiilor coloniale, dezvoltarea exponentiala a mercantilismului si a economiei de schimb. Este de asemeni si o era a reformelor spirituale, a afirmarii din ce in ce mai pregnante a determinismului stiintific si bine inteles una framantata de schimbari sociale; o noua clasa devine extrem de puternica – cea capitalista. Perioada care vine sa desavarseasca opera renascentistilor, marcheaza intr-un fel triumful ratiunii asupra credintei, dar pe de alta parte, dupa cum vom vedea mai tarziu,  pune si bazele biruintei banilor in fata „sufletului”; este perioada in care s-a „formatat” lumea asa cum o traim, percepem sau resimtim astazi. Nu putem face culpa idealistilor acelor vremuri pentru ceea ce a facut posteritatea si „istoria” cu sau din convingerile acestora.  „De Saint George” este un pur produs al vremii sale, originar din Guadeloupe, de unde vine si fosta mare campioana, de o frumusete salbatica (si subjuganta ;)) Laura  Fleissel.

Poate parea surprinzator, dar „noutatile”, ideile, reformele si schimbarile radicale, aveau mai mult succes/priza in colonii decat in societatile in care acestea se nasteau si anume in lumea veche. De fapt este si firesc; cei care luau drumul coloniilor, o faceau in principal pentru a se imbogati. Mai mult decat o dorinta generata de o necesitate reala, imbogatirea era considerata si singura cale posibila de emancipare sociala, de depasire a conditiei precare pe care o mostenisera in patria de origine… Aceste societati erau o lume noua, violenta, a celor puternici si care au reusit prin curaj, determinare si nu de putine ori cruzime. Erau grupari care-si sustineau cu fermitate interesele si punctul de vedere, aproape visceral refractare la valorile conservatoare ale batranului continent si era de asteptat ca o clasa nou formata din acesti imbogatiti ai destinului sa caute sa creeze si sa adopte noi valori care sa-i reprezinte. Una dintre „valorile” redescoperite de acestia (in sens peiorativ si mai ales in acceptia economica a termenului)  au fost sclavia, comertul cu sclavi si apartheid-ul…  Puterea si influenta acestora era de multe ori direct proportionala cu bogatiile acumulate si cu distanta fata de tara tutelara si instrumentele puterii acesteia – armata, justitie, etc. Atlfel spus si mai pe sleau, colon in secolul al XVII-lea insemna si „o pereche bine atarnata in pantaloni” cu mult sange in „sistemul circulatoriu”.

…………………………………………………

Eroul nostru s-a infatisat pentru prima oara ochilor lumii in sfanta zi de Craciun a anului 1745, fiind copilul „nelegitim” rezultat din dragostea interzisa a unui personaj de genul celui descris – colon si senior latifundiar – Georges Bologne (autointitulat se pare „de Saint-George”, francez de origine olandeza) si Nanon, o sclava din etnia Wolof-(Senegal). De altfel, istoricii se contrazic cu privire la paternitate, creditand cu zestrea genetica pe mai toti unchii copilului (frati si verisori ai lui Georges Bologne)… Cea ce ne duce cu gandul ca frumusetea mamei era cu adevarat irezistibila. Atat de irezistibila incat tatal oficial si-l asuma (nimic nu-l obliga, vremurile erau cimplite pentru „fratii” de culoare), revendicand atat relatia cu mama cat si copilul.  [Glumesc(!), pur si simplu nu au reusit sa se puna de acord asupra paternitatii baiatului. Aceast ultim comentariu a fost ca sa dau un exemplu tabloidelor despre cum se poate scrie frumos abordand subiectele lor preferate – barfa si scandalul]

In copilaria sa – istoricii inca se contrazic asupra datelor –  are loc un eveniment fericit sau nefericit (nu stim niciodata ce sa credem in situatii de acest gen) in viata lui Joseph. In urma unei imprudente garve din partea tatalui sau, valurile sortii il vor purta in Franta „metropolitane”. Cu ocazia unui petreceri la unul dintre vecinii si veri, tatal sau, George Boulogne senior, putin baut se „descurca” in asa fel incat provoaca sau va fi provocat de catre un conmesean la duel. Acesta isi raneste mortal adversarul si risca o acuzatie de crima si pedeapsa cu moartea. Exista surse care indica ca ar fi fost o inscenare. Nu stim daca St. George tatal a fost acuzat  pe buna dreptate sau cumva in mod injust de crima respectiva, el oricum si-a sustinut pana la sfarsit nevinovatia, dar  stia la fel de bine ca aproape intreaga elita alba de pe insula ii purta sambetele pentru curajul de a fi adus la masa lor o „negresa” si copilul acesteia, mai ales in conditiile in care era deja casatorit cu o demna si nobila fiica a gintei noastre… Deci traia si in pacat, aproape in regim de bigamie! Problema mare nu era pacatul in sine, ci indrazneala de a si-l asuma si mai ales revendica ca fiind un drept individual.

Un lucru este sigur, Boulogne  nu a mai asteaptat sa „se faca dreptate” (procesul)  si paraseste insula in cursul aceleasi nopti cu destinatia Franta, lasand  copilul in varsta de (aproximativ) 2 ani cat si pe mama sa sub protectia sotiei sale legitime, ea insasi fiica de senior latifundiar. Altfel, conform  legilor locului, in cazul unei sentinte favorabile acuzatiei, acestia ar fi urmat sa fie vanduti odata cu confiscarea plantatiilor.

….Asadar „cel batran”, vant in pupa, a lasat in urma familia sa ligitima si nelegitima, „pentru o viata noua intr-o lume veche”… (asta de la urma este chiar gaselnita mea…taaare :)) De fapt plecarea sa avea drept scop sa evite justitia colonilor si probabil sa-si aranjeze soarta direct la sursa autoritatii – puterea regala. Viitorul ne va spune ca George Boulogne, va fi vizat mai mult decat atat, de fapt  chiar pregatirea educatiei, carierei si viitorului fiului sau – eraul nostru – Le Chevalier Joseph Boulogne de Saint George…>>va urma… maine 🙂 >>…

– O-O Flo –

%d blogeri au apreciat asta: