Sportlogic

Archive for the ‘Resurse’ Category

Noile Tehnologii ale Informației și Comunicării și aplicabilitatea lor în procesul pregătirii în vederea optimizarii performanței sportive – gadget sau plusvaloare reală

In Articole - publicatii, Economia sportului, Industria echipamentului, Resurse, Stiinte si educatie on Decembrie 7, 2016 at 12:08 PM

ANTENTIONARE – Cuvantul inainte, peste care puteti trece linistiti, este pentru a explica cum am ajuns sa publicam in culegerea de articole „stiintifice” si de ce am crezut ca este important sa sensibilizam tehnicienii si cluburile in privinta acestor tehnologii. Articolul de fata este un rezumat extras din cel publicat tipografic, iar cei curios pot gasi aici varianta completa (in format pdf.) .

Nu este un mix de copy-paste (la moda in ultimii 20 de ani), nici o lucrare stiintifica, ci un articol de informare/familiarizare pentru ca de cele mai multe ori toate aceste noutati intarzie sa fie adoptate in practica din diverse cauze – neincredere in fiabilitatea lor, fobia de tehnologie, teama de nou, lene, lipsa posibilitatilor, suficienta, aroganta sau ignoranta unora, etc. –  si alte ratiuni mai  mult sau mai putin justificate. Astfel de solutii nu mai costa scump si nici nu mai sunt greu de folosit asa cum a fost cazul primelor generatii, mai mult decat atat, aproape ca s-au banalizat, in multe scoli din diverse tari devenind obligatorii la orele de educatie fizica… Da, da!!!

Cuvant inainte  – Anul acesta m-am hotarat sa dau curs invitatiei unui fost coleg de facultate,  care imi propunea de ceva vreme sa scriu un articol pentru a fi publicat in culegerea de expuneri prezentate in sesiunea anuala de comunicari stiintifice organizata de INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN IAŞI, CASA CORPULUI DIDACTIC „SPIRU HARET” IAŞI si LICEUL CU PROGRAM SPORTIV IAŞI (coordonata de profesorul Viciu Tanase), motivat fiind de o observatie personala care scotea in evidenta intarzierea pe care cei din echipele de rugby din Romania o au fata de practica disciplinei  in alte parti ale lumii, chiar si atunci cand este vorba despre tot felul de noutati cu VALOARE APLICATIVA EVIDENTA, in cazul acesta specific fiind vorba despre sistemele de monitorizare a efortului, un instrument absolut necesar, fie si numai din ratiuni de securitate medicala.  Urasc cand viitorul da dreptate presimtirilor „urate” ale subsemnatului, dar la cateva saptamani dupa aparitia publicatiei in format print, Patrick Ekeng moare pe teren in urma unui stop-cardiorespirator! Astazi in continuare dupa tragedia din Stefan cel Mare, echipele de fotbal si rugby din Romania nu par interesate sa investeasca o suma modica pentru achizitia unor astfel de solutii integrate din motive greu de inteles; probabil pentru ca tehnologia ii depaseste sau ii sperie, stiinta si teoria sunt doar pentru „tocilari” sau pentru ca nu vor sa mai formeze/sa angajeze niste oameni… fiindca alte justificari, cele de genul insuficientei resurselor financiare, au devenit neverosimile.

Dela inceputul verii, perioada cand a avut loc nefericitul eveniment,  am observat o singura echipa care a facut efortul de a se „tehnologiza” – Saracens Timisoara, cu mentiunea ca prin acordul lor cu franciza din UK, au un oarecare „avans” la capitolul mentalitate. Mai circula „zvonuri” ca facultatile de profil au facut si ele in sfarsit pasul in secolul 21, dar ca sistemele au ramas in vitrina sau pentru uzul strict al „cercetatorilor”.

Iata doar un extras, cel mai important, cel despre functiile si utilitatea practica a acestor sisteme, cu alte cuvinte la ce pot servi, dintr-un articol mai lung care, chiar daca este publicat intr-o culegere de comunicari stiintifice, nu are nici o pretentie de genul, ci se vrea doar unul de informare pentru a-i ajuta pe „oamenii nostri de stiinta” si pe „tehnicienii” de Romania sa reia contactul cu stiintele sportului adica cu meseria lor… Si cu tehnologia, fiindca traim intr-o era tehnologica (nu-i asa!?), cu mentiunea ca la nici 3 luni dela publicarea articolului, frecventa de esantionare a solutiilor din gama medie propuse pe piata ajunsese la 35Hz (ceea ce inseamna precizie centimetrica), iar functii pe care le anuntam in Aprilie in faza de proiectare, testare, implementare, intre timp au devenit deja disponibile in solutiile comerciale de pe piata la costuri absolut abordabile… Cam atat de repede avanseaza tehnologia, iar la noi cluburile nici macar „nu au deschis poarta” ca sa intre in aceasta noua era.

Tinand cont de faptul ca solutiile avanseaza intr-un ritm debordant, afisand de la o generatie la alta functii noi, poate ca aceasta „intarziere” nu a fost cel mai rau lucru, dar in momentul de fata ele au devenit „complete”, si chiar daca mereu va fi loc de „si mai bine”, toate functiile majore si necesare tehnicienilor sunt acolo. Insistam pentru rugby, nu pentru ca ar fi „specialitatea casei, ci pentru ca prin natura jocului exista riscuri mari de accidentare grava, iar in astfel de cazuri „prospestimea” jucatorilor este un factor important de diminuare a acestor riscuri… Si asta fara sa mai luam in calcul ca astfel de noutati ne fac meseria frumoasa si pasionanta, fiindca nicicand practicianul de teren nu a fost mai aproape de laboratorul si universul oamenilor de stiinta… Cat despre importanta lor pe planul performantei sportive, poate ca exemplul francizei australiene Waratahs care din ultima clasata in 2012, ajunge ca la numai 2 ani dupa implementarea tehnologiei sa-si reduca numarul accidentarilor cu 80% si sa castige Campionatul de Super Rugby,  este cel mai elocvent.

Speram ca filmul de mai jos sa ilustreze in imagini convingatoare, importanta tehnologiei GPS in procesul pregatirii sportivilor sau invers, extrasul articolului aparut in publicatia sesiunii sa explice pe intelesul tuturor utilitatea si modul de functionare al acestor tehnologii.

______________________

_______________________

Sportul – de la concepte fundamentale la dimensiunea novatoare în societatea cunoaşterii. Sesiune de comunicări ştiinţifice (26 martie 2016 ; Iaşi) / Liceul cu Program Sportiv Iaşi. – Iaşi : Editura Spiru Haret, 2016 –  ISBN 978-973-579-265-7 – I. Liceul cu Program Sportiv  796(063)

coperta-sesiune-2016

Noile Tehnologii ale Informației și Comunicării și aplicabilitatea lor în procesul pregătirii în vederea optimizarii performanței sportive –gadget sau plusvaloare reală (pagina 56) – extras

_________________________

Ce ne oferă acest tip de tehnologie și la ce preț – Diversitatea indicatorilor monitorizați și a rapoartelor specifice se diversifică de la an la an, în funcție de competența dezvoltatorilor în  științele și metodologia antrenamentului sportiv. Limitările de acest tip nu împiedică însă ca utilizatorul, pornind de la baza de date creată, să-și elaboreze propriile referințe și indicatori de urmărit cu ajutorul unor foi de calcul de tip excel.

În mare, soluțiile integrate din gama superioară pun la dispoziție o sumă de funcții statistice și analitice prestabilite în oferta tehnico-comercială a produsului. Cele mai întrebuințate și abordabile ofera 3 categorii de statistici:

  1. Individuale de antrenament/joc și efort– intensitatea efortului (frecvența cardiacă), viteza de vârf, indentificarea și inregistrare momentelor/intervalelor de alergare la intensitate maximală, graficul temperaturii corpului, graficul complet pe intervale de câteva minute (între 4 și 6), distanța totală alergată, timpul de efort pe secvențe de intentistate, etc.;
  2. Individuale de gestiune jucător – oferă rapoarte de monitorizare în timp sau pe termen ale sportivilor/jucatorilor. Ele permit evaluare formei sportive și evoluția acesteia pe o durată determinata (ciclu de pregătire, sezon competițional, etc.), prin înregistrarea și generarea la cere a dinamicii (în timp) indicatorilor de efort, randament sau performanță menționati anterior;
  3. Evaluări comparative de raportare interindividuală – oferă statistici comparative a graficelor de travaliu între jucători. Coroborarea acestora cu cele precedente poate oferi un cadru de monitorizare a dinamicii formei fizice/sportive a jucatorilor pentru optimizarea performantei colective și implicit semnala nereguli care pot conduce mai devreme sau mai târziu la indisponibilități; finalitatea este menajarea sportivilor care dau semne de regresie, oboseală, etc. pentru a evita eventuale accidentări și evident depistarea cauzelor care provoacă scăderea nivelului de performanță individual.

Solutiile pot oferi și alte perspective de analiză decât cele specificate. În funcție de nevoile și căutările fiecăruia, ele permit evaluarea impactului altor factori conjugați asupra procesului de pregătire, indiferent dacă în caracteristicile sale nu figurează astfel de funcții. Sistemul în sine este doar un instrument de măsură, dar sarcina de diversificare a aplicațiilor posibile prin interpretarea indicatorilor pe care îi furnizează revine tehnicienilor. Un exemplu în acest sens ar fi faptul că în, urma observării, monitorizării sistematice a variației valorilor parametrilor înregistrați de la o ședință la alta sau de la un microciclu/ciclu de pregătire la altul, antrenorii ar putea aprecia sau evalua dinamica de recuperare, refacere sau regenerare a sportivilor, eficiența programului de regenerare la ritmul și parametrii programați în funcție de volumul și sarcina de antrenament impusă. În aceeași logică și demers poate valida spre exemplu calitatea planului de nutriție, medicației de susținere sau diete impuse sportivilor. La fel va fi și în  cazul eficacității diverselor metode sau programe de antrenament – la altitudine, în  condiții de hipoxie, în  camere hipobarice etc. Dacă o dieta preponderent bogată în carbohidrați ameliorează randamentul energetic la efort, atunci poate fi continuată, daca randamentul energetic se păstrează dar se modifică temperatura și apar inflamații pasagere mai persistente care jenează sportivul, în ciuda randamentului energetic superior, atunci poate că si dieta trebuie revizuită… În  cazul medicației de susținere, efectele devin și mai vizibile, iar monitorizarea este aproape obligatorie. S-au întâlnit destule cazuri în care sportivi, cărora li se administra creatină, au început să declare accidente musculare în lanț cand „toate mergeau ca pe roate”, fară ca nimeni sa ințeleagă cauza. Sunt doar câteva exemple pentru a ilustra posibilitățile pe care tehnicienii le au dispoziție, utilizând aceste soluții, chiar daca din punct de vedere conceptual ele nu au fost prevăzute cu astfel de functii.

Înregistrarea tuturor datelor pe termen lung și corelarea rapoartelor statistice vor facilita în  timp elaborarea unui model biofuncțional dinamic individual sau personalizat (N.A. – termen și concept propriu), în funcție de nivelul de pregătire, aptitudini-calități, capacitate de efort, etc. pentru fiecare sportiv sau jucător în parte care să ofere repere calitative sau funcționale interesante. În cele din urmă este vorba despre cunoașterea cât mai aprofundată a subiectului, eliminarea câtor mai multe necunoscute posibil și controlul câtor mai multe variabile ce ar putea influența procesul de pregătire – igiena și regimul de recuperare, refacere, alternanța ciclurilor și macrociclurilor biologice, răspunsul și capacitatea de adaptare în diverse condiții de efort, factori de risc și stress majori, nevoi nutriționale, etc. – care ar putea duce la anticiparea și evitarea unor riscuri, problematici sau dificultăți, aducând un plus de repere la fixarea obiectivelor de performanță, elaborarea planului de pregătire, și nu în ultimul rând pentru prezervarea integrității și sănătății sportivilor.

Dacă ar fi să ignorăm complet componenta GPS a sistemului și să ne limităm la monitorizarea frecvenței cardiace atât în  timp real sau chiar aposteriori, saltul de progres este deja remarcabil. Introducerea acestor instrumente a permis o monitorizare regulată a travaliului cardiac raportat la sarcina de efort, oferind astfel repere solide de evaluare a formei de moment a sportivului și deci a eficienței programului de pregătire în termeni de impact și rezultat (adaptare respectiv manifestare/expresia adaptărilor), precum și a coerenței diverselor cicluri de pregătire în succesiunea lor, așa cum le prevede programa de antrenament dată. Deși demersul în sine face parte din biblia antrenorilor, pentru mulți este ÎNCĂ o practică care ține mai degrabă de domeniul teoriei și al exigențelor decalate (in opinia lor) față de realitatea de pe teren. Daca este să ne gândim că dincolo de aspectul performanței sportive, la numărul de cazuri mult prea mare de morți subite după sau în timpul antrenamentelor, partidelor, ar trebui să ne oblige la o reflecție profundă înainte de a neglija un instrument ușor disponibil și de utilizat, și cu toate acestea insuficient folosit, cu toate că ar putea oferi posibilitatea identificării unor anomalii cu potențial patologic din timp, înainte ca astfel de tragedii să se consume.

Fără a căuta să forțam nota extremelor, până la colaps (din fericire foarte rar) avem bolile curente, inflamațiile, scăderile de formă, atenuarea motivației sportivului și dispariția poftei de antrenament, accidentările inexplicabile. Toate aceste neajunsuri și piedici în  ciclul de pregătire nu țin întotdeauna de traumatisme, igiena sau modul de viață, și nici de o aparentă armonie/dispozitie psiho-afectivă a sportivului, ele ascunzând uneori diverse alte cauze  independente de ceea ce poate părea „ușor observabil” sau „evidență”.

Ce ne rezervă viitorul – Astfel de sisteme își diversifică funcțiile și aplicabilitatea într-un ritm debordant pentru cei mai multi dintre noi obligandu-ne sa ne actualizam permanent cunostiintele. Primele încercări de testare a soluțiilor de monitorizare GPS a locomoției umane au avut loc în 1997 – terminalul cântarea 4 kg., avea o F.E. de un 1 Hz, iar la o viteză de aproximativ 6 km/h înregistra erori de peste 30%. Primele teste în domeniul sportului au avut loc în 2006. Măsurătorile de atunci lăsau loc unor marje de eroare încă importante în special în disciplinele cu deplasări pe distanțe scurte, la viteze maximale și schimbări multiple de direcție. În  2010 soluțiile erau deja disponibile, terminalul cântarea 80 gr., marjele de eroare erau sub 1% pe distanțe mai mari de 40 m cu GPS de 10 Hz. În 2010, accelerometrele portabile – mici procesoare dotate cu senzori inerțiali care măsoară variația vitezei tridimensional (inclusiv pe verticală – detenta și căderea) – erau doar un proiect. În 2012 au devenit disponibile, iar astăzi sunt o aplicație integrată în toate soluțiile de gamă decentă, permițând măsuratori precise ale variaților de viteză, cu marje de eroare de sub 0.1″ la 35km/h pe 40m în  parcurs variabil (!). În  2011 se căuta modalitatea folosirii acestor tehnologii în  sporturile de sală (indoor), în  anul 2012, în  SUA, arenele și patinoarele marilor echipe erau deja echipate cu senzori de localizare fără fir (wireless) care înregistrau  poziția subiectului în mișcare într-un cadru de referință spațial (hartă) reprezentând suprafața de joc. De asemeni, în 2010 GPS-urile individuale cu frecvență de eșantionare (F.E.) de 10Hz erau rare și la costuri importante, astăzi soluțiile din gama medie propuse la vânzare au F.E. de 25Hz, reducând marajele de eroare la valori imperceptibile… Adiacent trebuie spus că prețul acestor tehnologii a scăzut între 2010 și 1015 de peste 4 ori. Astăzi, un kit colectiv pentru sporturi de echipă cu licența programelor inclusă costă minim 2000 de euro, iar funcțiile disponibile și acurațrea măsurătorilor sunt aproape ireprosabile. În 2013 se vorbea (doar) despre posibila conectare a terminalelor la rețeaua informațională a operatorilor de televiziune, în 2015, în timpul transmisiei partidelor Campionatului Mondial de Rugby, telespectatorii erau informați în timpul transmisiei despre statisticile individuale ale diverșilor jucători. Cazul unor echipe naționale care nu dispun de tehnologie și merg pe site-urile competiției pentru a afla statisticile de joc, este în cel puțin amuzant, iar condițiile de lucru ale tehnicienilor lor aproape frustrante.

La nivelul componenelor tehnice bio-medicale progresul este și mai impresionant, unele aplicații fiind o raritate sau absențe chiar și în  centrele medicale tehnologizate. Primele generații transmiteau frecvența cardiacă. Astăzi, terminalele transmit temperatura corpului, se vorbește  despre nivelul acidului lactic în  sânge, parametri de ventilație și gradul de oxigenare a mușchilor, glicemia, concentrația unor compuși în  transpirație, gradul de deshidratare, etc. în acest moment absența acestor funcții nu este o problemă de ordin tehnologic, ci doar una de ordin comercial, și nu atât din punct de vedere al costurilor, cât datorită unei cereri foarte limitate… deocamdata!

Toate aceste funcții noi oferă materie inepuizabilă de lucru dezvoltatorilor de aplicații informatice pentru elaborarea unor programe capabile să opereze cu indicatori cantitativi-calitativi specifici de mare finețe și să genereze rapoarte a căror detaliere și precizie va fi  limitată doar de progresul cercetării în științele sportului și fiziologia efortului. Cu toate că procesarea tuturor datelor disponibile este încă laborioasă pentru a controla și gestiona ansamblul parametrilor funcționali și variabilelor inerente care pot influența performanța sportivă, ca și în  cazul precedent, integrarea unor noi funcții de calcul, statistice, de raportare sau chiar de diagnostic (pentru ca putem vorbi de diagnoza la nivelul posibilităților pe care tehnologia le oferă) nu mai reprezintă o problemă de ordin tehnic sau tehnologic, ci este doar una de rentabilitate care ține mai mai mult de cerințele pieței decât de complexitatea și costul dezvoltării lor.

Referitor la utilitatea functiilor GPS în aceste soluții, ele sunt evident interesante per ansamblu, dar nu oferă în nici un fel materie de lucru antrenorilor. Datele GPS reprezintă doar valori de coordonate cu funcție de raportare / localizare la sau într-un sistem de referință spațial și temporal. Nici chiar tehnologia video nu oferă repere metodologice și tehnice precise. Cu excepția funcției sale didactice în analiza și pregătirea tactică, tehnologia în sine nu oferă măsurători precise, indicatori și mai ales nu are un sistem de referință pentru evaluarea performanței sportive. Singura componentă a sistemului care pune la dispoziție indicatori și repere care pot ajuta-orienta antrenorul în procesul de pregătire, în respectul axiomei formatoare în  sport –  EVALUARE performanță PLANIFICARE program de pregătire PREGĂTIRE (RE)EVALUARE și analiza rezultatelor (RE)PLANFICARE și ajustare program Ș.A.M.D – este componenta tehnică biomedicală și biomecanică integrată: monitorul de frecvență cardiacă, podometrul sau accelerometrul, tensiometrul, termometrul, etc., căreia i se adaugă aplicațiile informatice specifice.

Dacă ar fi să folosim o parabola cu magicianul din povești care prepară un o elixir sau farmacistul (antrenorul) care prepară un leac (calea/metoda), atunci funcția GPS-ul ar fi adaos (excipiens) liantul care dă forma de agregare a leacului; tehnologia video – colorant și arome; programul de pregătire, igiena și alimentația, etc. – principiile sau substanțele active, cele care într-adevăr vindecă, iar balanța sau cântarul de precizie, subiectul care se exprimă prin efortul care îl produce, ne răspunde și asigură feed-back-ul prin componenta biomedicală, cea care citește și reda miligramele/gramele – adică cifrele referință pentru dozarea corectă a substanțelor, iar performanța ar fi vindecarea (eficiența medicamentului). Revenind la factorul uman, să nu uităm însă că rețeta elixirului sau a leacului o cunosc numai magicianul sau farmacistul. In același timp datorită acestor sisteme/soluții integrate tehnicianul nu a fost nicicând mai aproape de universul laboratorului de cercetare ; o lume în care faimosul ecart între teorie și practică tinde să se estompeze și în  care practicianul devine adevăratul cercetator pentru beneficiază de un un cadru de observare și testare mult mai vast decât cel care lucrează în laborator. În termeni de formare și capitalizare a experienței oportunitatea este aproape neprețuită pentru că oferă în sfârșit posibilitarea implementării bunelor practici și verificării și mai ales relativizarii obiective a diverselor teorii științifice.

Cu toate avantajele expuse aici, dilema celor care nu au folosit tot acest instrumentar tehnologic rămâne dacă multimea de “gadget-uri” care au pătruns în ultimii ani în cultura tehnică a antrenamentului sportiv conțin sau nu codul (sau cifrul) secret al reușitei celor care le folosesc – cel al performanței. Răspunsul nostru la această intrebare ar fi un NU categoric! În primul rând pentru că din momentul în care toți participanții le adoptă, atunci vom avea egalitate pe planul resurselor și mijloacelor, iar diferența o va face, ca aproape întotdeauna, calitatea pregătirii în  ansamblul ei și valoarea efectivului… Din punctul de vedere al competitivității însă, DA (!) cu siguranță, pentru ca ele pot orienta DECISIV procesul pregătirii. În al II-lea rând pentru că tehnologia sau soluția nu este decât un instrument, o unealtă, dar utilizarea ei ține de competențele și inspirația fiecăruia…

____________________________

– O-O Flo –

Anunțuri

INTERVENȚIA PSIHOLOGICĂ ÎN SPORTUL DE PERFORMAȚĂ (Prof. Ioan Gorun – Liceul cu program sportiv Bacau)

In Articole - publicatii, Educatia si sportul, Resurse, Sport viata si destine, Stiinte si educatie on Mai 14, 2016 at 5:07 PM

Sport_stress

Cuvant inainte in loc de recenzie si argumentare – Am ales acest articol din ultima publicatie a sesiunii organizate de academia ieseana pentru utilitatea sa pur practica, aplicabila in activitatea cotidiana a antrenorului. Documentul cuprinde recomandari exprimate intr-un limbaj accesibil,  succint si coerent, prezentand o suma de principii de baza pe care tehnicienii din sport ar trebui sa le integreze pana la nivel „aproape reflex” pentru ca reprezinta bazan sau piatra de temelie a formarii sportivilor… cu asteptari si proiecte ambitioase. Nu va lasati pacaliti sau alungati de terminologia din titlul „interventie psihologica” sau „sport de performanta”… Este de fapt o culegere de sfaturi si repere  folosibile  in toate fazele formarii sportivilor, de la initiere pana la consacrare. La prima vedere pot parea banale, nimic savant, dar in  logica bunului simt practic, si totusi, multora li s-a intamplat sa se piarda in tot felul de preocupari „sofisticate”, uitand de multe aspectele simple, dar esentiale in activitatea de pregatire… Altele necesita disciplina si rigoare, putand parea dificil de implementat, dar pe care  tehnicienii doritori sa-si puna toate atuurile de partea lor si a celor pe care ii pregatesc, vor trebui sa le ia cat se poate de in serios, chiar daca nu neaparat la litera, cel putin orientativ sau la nivel de preocupare,  fiindca altfel ideea de formare si performanta poate fi compromisa.

Perfomanta sportiva (reala si solida) este rezultatul constructii de durata incepand cu initierea si continuand pe durata dezvoltarii atletilor pana la dobandirea autonomiei practicantului, iar antrenorul este cel care indruma pasii acestuia intr-un labirint confuz de factori cu influenta, devenind arhitectul cadrului de formare si dezvoltare pana cand acesta reuseste sau invata sa controleze toate variabilele ambientale si inerente atat in procesul de pregatire cat si in competitie. In aceste conditii „interventia psihologica” nu mai este doar o metodologie de abordare a diverselor faze din pregatirea sportivului, ci insasi cheia longevitatii si performantei sub toate aspectele sale, de la comunicarea interpersonala, baza intregului edificiu, pana la persuaziune, sustinere, motivare si chiar auto-motivare.  Nu este vorba despre dezvaluiri savante sau pretentii in sensul peiorativ  al unor „operatii/ interventii” pe creier sau in mentalul  „elevului”, ci are semnificatie unui demers continuu si permanent in relatia antrenor-sportiv ce reprezinta de fapt educatia acestuia, unul din pilonii de rezistenta a relatiei dintre cei doi si dominanta cadrului si a conditiilor de antrenament ca factorul esential al formarii complete pe toate planurile – afectiv, cognitiv, etic si moral in toate ipostazele – pregatire/antrenament, competitie, viata extrasportiva, imagine de sine, raportul cu adversarii, cu anturajul, semenii si restul interactiunilor sociale din viata sa – in familie, la locul de munca, relatia cu media si publicul, etc.

Desi sunt absolut convins ca mentalul este factorul determinant al performantei in multe discipline, personal nu cred intr-o metodolgie stricta, riguroasa a demersului pentru ca este un univers mult prea complex pentru a pretinde ca un set de principii si recomandari pot duce la fasonarea sa intr-o forma asteptata, dorita, ideala sau ca ar exista o forma/formula care sa raspunda acestor nevoi. Autorul articolului se exprima insa in obiective clar formulate, oferind in acelasi timp si repere metodologice fara a impune si calea, dincolo de calitatea de exemplu  ( ceea ce este foarte bine) si din acest motiv consideram evidentierea articolului in colectia publicata ca fiind de utilatate practica tehnicienilor care au inteles complexitatea abordarii unui proiect pe formare /  performanta pe termen lung. Daca ar fi sa observam o lipsa in materialul propus este abordarea in sens unic, autorul minimalizand (deliberat cred, probabil si conditionat de spatiul publicistic disponibil limitat) aspectul reciproc al formarii/educarii in relatia dintre sportiv si antrenor.

Pe de alta parte capacitatea de control a stressului este unul din factorii majori de influenta ai performantei sportive. Discursurile de motivare repetate, pe langa ca pot deveni rutinante si prin urmare fara efect, de multe ori nu sunt suficiente oricat de argumentate, rationale si intelese ar putea parea, ramanand neputincioase in incercarea de a reda sportivului totalitatea mijloacelor si capacitatii sale de exprimare in competitie… Se intampla destul de des si de cele mai multe ori are drept cauza absenta unei ingiene de practica regulata in acest sens; credem ca nimeni nu poate pretinde ca detine bagheta magica care sa transforme emotii, reactii, aproape „reflexe” psiho-afective sau comportamentale formate, la limita „programate”,  de-a lungul a ani si ani de practica, exact eatunci cand este nevoie, de regula  inaintea sau in timpul competitiei si care este de fapt momentul bilantului muncii antrenorului pe plan mental. Stress-ul nu este un moft sofisticat, elucubratia unor complexe absurde de sportiv alintat. Pe langa limitarea sau dimpotriva, stimularea potentialului performanta (daca este controlat), stress-ul poate deveni cauza unor accidentari serioase (intinderi /rupturi musculare, fracturi) si chiar a unor patologii grave dupa incetarea activitatii sportivului.

De dragul schimbului de experienta si spre comparatie, „filozofia” personala  asupra subiectului este inspirata sau ma rog cuprinsa mai degraba intr-o fraza perfect explicita a lui Constantin „Cus” d’Amato, mentor si antrenorul unei pleiade de mari boxeri, probabil disciplina care insumeaza cel mai bine totalitatea variabilelor psiho-afective si mentale legate de miza competitiei –  nivel de forma, senzatii si capacitatea de a se mobiliza, teama de necunoscut, increderea de sine, calitatile / reactia si forma adversarului, capacitatea de concentrare, stressul fizic extrem produs efort si lovituri, teama de suferinta, umilire, etc.  Iata vorbele marelui guru al ringului, in traducere adaptata : „Cele mai importante lectii nu au fost predate in sala de antrenament, ci au fost invatate seara la (masa de) cina… Orice luptator este ca un bulb ceapa, construit din mai multe foi pe care  le inlaturam (impreuna cu boxerul – NT) una cate una pana ajungem la miez, pana cand el descopera/afla cine sau ceea ce este,… Si incepand din acel moment, odata ce a acceptat adevarul despre sine, sa poata si sa VREA sa faca totul pentru a deveni boxerul care vrea (sau viseaza – completarea noastra) sa fie”.

– O-O Flo –

haideti cu noi pe pagina FB Sportlogic

________________________________

Sportul – de la concepte fundamentale la dimensiunea novatoare în societatea cunoaşterii. Sesiune de comunicări ştiinţifice (2016 ; Iaşi) / Liceul cu Program Sportiv Iaşi. – Iaşi : Editura Spiru Haret, 2016 –  ISBN 978-973-579-265-7 – I. Liceul cu Program Sportiv  796(063)

Versiune printabila – (descarca aici versiunea pdf)  – INTERVENȚIA PSIHOLOGICĂ ÎN SPORTUL DE PERFORMAȚĂ  – Prof. Ioan Gorun – Liceul cu Program Sportiv, Bacau

_________________________________

INTERVENȚIA PSIHOLOGICĂ ÎN SPORTUL DE PERFORMAȚĂ

Prof. Ioan Gorun

Liceul cu Program Sportiv Bacău

 

Există mii de sportivi alergători. Vor învinge aceia care vor face ceva diferit, adică își vor antrena şi psihicul” (Joaquim Cruz)

Capacitățile motivaționale, controlul emoțional, capacitatea de autoevaluare şi autodezvoltare prin formarea deprinderii de a avea un Jurnalul personal pentru succes, asumarea programului de viață sportivă, sunt caracteristici din tabloul psihologic și comportamental al sportivului care pot și trebui să fie la fel de atent antrenate ca și capacitățile fizice, ele fiind o componentă esențială a înaltei performanțe.

Prin specificul solicitat de pregătirea pentru probele în discuție, antrenamentele:

  • au un caracter de monotonie destul de accentuat;
  • solicitante fizic, impunând un mare consum energetic;
  • pe parcursul multora dintre antrenamente sportivul are contact limitat cu antrenorul;
  • impun respectarea cu strictete a unui program special de refacere.

Pentru a face înaltă performanță:

  • sportivul este selecționat dintre cei cu caracteristici somatice, funcționale;

biochimice cerute de specificul probelor;

  • antrenorul îi organizeaza antrenamentele conform celor mai adecvate planuri metodice;
  • medicul îi indică un program riguros de nutriție, medicație și refacere și/sau recuperare;

Însă aceasta nu este suficient, adăugăm și punctul:

  • psihologul îi întărește și modelează acele capitole din structura psihologică care să-l susțină pe atlet pentru înalta performanță.

Deja de suficient de mult timp psihologia în general și psihologia sportivă în special, au demonstrat că și capacitățile psihice ca și cele fizice sunt antrenabile.

Mă refer în mod esențial ca fiind antrenabile:

  1. Plăcerea de antrenament; perceperea sinceră și totală a fiecărui antrenament ca a unei activități utile, cu scop, cu consecințe pozitive pentru performanță. Psihologul alături de antrenor realizează aceasta prin practicarea cu consecvență a antrenamentului motivațional.
  2. De exemplu, o modalitate de a realiza aceasta: sportivul primește la fiecare antrenament explicații scurte și clare privind scopul exercițiilor, expresii de genul „nu este ușor dar câștigul tău va fi mare și îl construim împreună” sau „iată argumentele concrete care indică faptul că astăzi ai progresat„, etc. Nici un moment nu trebuie uitat că omul este categoric o ființă condiționabilă care acționează prin implicare și străduința atunci când are clar scopul acțiunii sale și reacționează pozitiv alimentându-se motivațional dacă este gratificat. Niciodata nu vom spune atletului în și după antrenament „astăzi ai muncit degeaba„.
  3. Dedicația pentru probă și performanță, ceea ce înseamnă subordonarea vieții personale sportului practicat; psihologul împreună cu medicul și antrenorul consiliază sportivul pentru managementul activităților proprii, astfel încât restricțiile impuse de viața sportivă să fie trăite cât mai aproape de normal și „libertățile” pe care sportivul și le ia să nu-i dăuneze. Nu trebuie să pierdem din vedere un principiu psihologic puternic și anume că „interdicția mărește trebuința„. Monotonia antrenamentelor și a programul de viață sportivă sunt necesar a fi astfel manageriate încât să ofere varietate și opțiuni.
  4. De exemplu: nu spunem sportivului „să nu faci asta în timpul liber” ci, „cred că în timpul liber ți-ar prinde bine dacă ai face asta sau asta„. Să nu uităm că perioada de antrenare pentru înalta performanță ne pune față în față cu sportivi a căror personalitate este în procesul de formare (16-21/22 ani) sau maturizare, perioada care este caracterizată în mod special prin conturarea unui stil personal de care în procesul complex al antrenării trebuie ținut cont.
  5. Capacitatea de a-și stabili obiective de lungă durată; pentru faptul că rezultatele la aceste probe se văd de cele mai multe ori după perioade lungi de antrenament, sportivul trebuie încă de la bun început cu mare atenție și constanță, învățat și asistat să își stabilească, urmarească și îndeplinească obiectivele „mici„de antrenament. Psihologul împreună cu antrenorul îi formează sportivului această deprindere care se materializează într-un  „Jurnal personal pentru succes” (a nu se confunda cu caietul de antrenament). Rolul esențial al acestuia este că „menține treze” motivația, interesul, susține ambiția și voința, alimentează și crește încrederea în sine.
  6. Atletul va fi învățat și poate să învețe să își abordeze și practice inteligent proba. Jurnalul personal pentru succes îi va permite să noteze și monitorizeze în maniere de evaluare, parametrii specifici pe care proba sa (fie că este semifond, fond sau marș) îi solicită: ritm, accelerație, brațe, cadență, respirație, relaxare, hidratare, durere, epuizare, stres, voință, dorință, tenacitate, mulțumire, rezistență, mobilizare, etc.
  7. Capacitatea de a-și controla emoțiile. Sportivul trebuie și poate să învețe cum să transforme durerea (suferința fizică) și teama, din trăiri devastatoare în trăiri la fel de puternice dar pozitive. De exemplu, durerea poate învăța să o simtă ca semnalizare subiectivă a implicării și consumului din resurse, teama că plăcere și nerăbdarea confruntării, resursa de a alerga cât de bine poate. Psihologul realizează împreună cu antrenorul antrenamentul emoțional al sportivului, marele beneficiu fiind deprinderea stăpânirii de sine și a gestionării resurselor psihologice cum ar fi voința, tenacitate, manifestarea spiritului de învingător.

Deci, capacitățile motivaționale adecvate controlul emoțional capacitatea de autoevaluare și autodezvoltare prin formarea deprinderii de a avea un Jurnalul personal pentru succes asumarea programului de viață sportivă sunt caracteristici din tabloul psihologic și comportamental al sportivului care pot și trebui să fie la fel de atent antrenate ca și capacitățile fizice, ele fiind o componentă esențială a înaltei performanțe.

Legat de acest subiect este interesant de prezentat pe scurt un interviu realizat de psihologul Christina Bartoni Versari cu Joaquim Cruz, performer și multimedaliat la probele de 800m si 1500m care spunea că:

  • plăcerea de antrenament;
  • dedicația;
  • perseverența;
  • obiectivele de lungă durată;
  • și adaptabilitatea emotională.

au fost parametrii speciali pe care i-a avut permanent în grijă să-i antreneze. Nu mai astfel, spune Joaquim Cruz, se poate câștiga aurul olimpic.

Foarte recent sportiva noastra M.C. medaliată la Jocurile Olimpice Atena 2004, menționa: „am câștigat pentru că am avut un psihic tare și în momente decisive am avut puterea să mă detașez de presiuni și să răspund sincer și cu toată capacitatea mea fizică acumulată în antrenamente, motivațiilor și obiectivelor de înaltă performanță„. Tot ea menționează că, în perioada competiției  a trăit autentic necesitatea de a-și atenua „febra de start” care părea că o va domina și, prin metode pe care le-a adecvat momentului, a reușit să se echilibreze. Dar aceste metode nu au fost ale momentului, ci le antrenase cu grijă în ani. Ca într-un autentic autoportret cu potențial de campioană M.C. se caracterizează și spune ca a înțeles încă de la bun început că nu este o „nativă” pentru proba și că ceea ce a susținut-o în construcția performantei au fost:

  • plăcerea de a alerga;
  • dispoziția bună și constantă de antrenament în orice condiții;
  • suportarea sau mai bine zis asumarea privațiunilor de viață sportivă;
  • capacitatea de a transforma și resimți durerea, oboseala, solicitarea ca pe satisfacțiile unui antrenament bine făcut.

Nu a terminat niciodată un antrenament fără a-l considera un „câștig„. Într-un studiu prezentat în 2004 la reuniunea anuală a Asociației Psihologilor Americani, psihologul sportiv Shary Young Kuchenbecker, ca urmare a unor chestionari științifice realizate pe un numar de 658 de antrenori din 43 de sporturi, menționa că succesul sportivilor se datorează în primul rând unui profil psihologic pozitiv(favorabil), acesta având rolul esențial de a susține pregătirea și nivelul de exprimare fizică sportivă în performanța.

Antrenorii chestionați au pus pe prim plan ca fiind cele mai importante pentru succesul sportiv:

  • plăcerea de a face efort fizic, mișcare;
  • atitudinea pozitivă;
  • antrenabil;
  • auto-motivant;
  • spirit de echipă;
  • străduința de a se dezvolta;
  • și abia de la pozitia 19 în lista de caracteristici;
  • caracteristici fizice native;
  • capacitatea de a se supune și rezista efortului fizic;
  • coordonarea psihomotrică.

Subliniind în prezentarea sa, antrenabilitatea caracteristicilor psihologice și menirea antrenorilor și a psihologilor sportivi de a face aceasta, autorul studiului recomanda de ex. antrenorilor să nu termine antrenamentul cu sportivul până când nu l-a întrebat:

Ce ți-a mers astăzi bine, ce ai cîștigat ?” și să renunțe la întrebarea formulată în felul: „Cum te-ai simțit astăzi ?”

Acest aparent banal mod de a întreba face parte de fapt din antrenamentul psihologic:

  • stimulează gândirea pozitivă: implementează sportivului ideea ca odată cu fiecare antrenament el trebuie să fi avut un câștig;
  • stimulează și intervine asupra constantei chefului de antrenament;
  • îl determină pe sportiv să gândească critic (în sensul larg al cuvântului) și să se învețe să se înțeleagă, să pretindă și să își pretindă;
  • antrenorul afla mai ușor unele aspecte pe care poate altfel le-ar sesiza mai greu.

De asmenea, ca urmare a faptului că un procent deosebit de mare al antrenorilor intervievați resping criticarea și presarea sportivului ca modalitate de relație sau intervenție, autorul studiului prezentat amintește că aceasta nu trebuie să fie uitat de către cei care lucrează pentru înalta performanță.

Un alt aspect deosebit din profilul psihologic al campionului îl reprezintă statutul și starea de „sportiv medaliat„.

De suficient de multe ori acești sportivi încep să trăiască subliniat sentimentul că pot să facă orice, că de acuma încolo vor sta în vârful performanței. Aceste trăiri pot ca în mod deosebit de periculos să bulverseze motivația sportivului. Acesta, chiar continuând săse antreneze din greu, constată că nu mai are rezultatele așteptate. Se pare că încep să aibă de suferit unele caracteristici ale motivației sportivului, perseverența și tenacitatea.

Concluzia este că așa cum un sportiv trebuie să se antreneze psihologic pentru a fi învingător, tot așa trebuie să fie antrenat (tot psihologic) pentru a depăși cu bine momentele de glorie și de ce nu și de eșec.

În loc de încheiere

Forța fără înțelepciune se prăbușește în propria violență” (Horațiu).

 


 

SPORTUL ÎN LITERATURĂ. SPORTUL – SURSĂ DE INSPIRAŢIE ÎN OPERA MARILOR SCRIITORI (Bibl. prof. Florinela Ştefiuc – Liceul cu Program Sportiv, Iaşi)

In Articole - publicatii, Resurse, Stiinte si educatie on Aprilie 3, 2016 at 2:08 AM

Cuvant inainte – Recent anuntam aici o sesiune de comunicari stiintifice pe care cei de la Inspectoratul scolar din Iasi o organizeaza anual si o sugeram ca un exemplu de urmat si celorlalte academii din tara. Recent am primit textul tipariturii care va aparea sub auspiciile Editurii Corpului Didactic Spiru Haret, totul organizat si prevazut „ca la carte”, cu ISBN si tot dichisul, fiindca pana la urma vorbim de o carte, nu-i asa!?… Si daca tot am ajuns, nu mai stiu cum, un fel de activist al unei cauze inchipuite numai de mine, mi-am propus sa promovez munca acestor oameni pentru ca ei sunt cel mai bun exemplu despre cum ar trebui sa fie un un prof de sport, despre preocuparile sale, despre vocatie si despre felul cum si-au inteles misiunea unii dintre ei…In sintagma „Educatie Fizica”, care nu este chiar sintagma, dar noi vrem sa fie asa… fie si numai pentru ca in ea regasim si cuvantul „educatie”… unde mai intai este vorba  despre educatie, urmata abia dupa si de trimiterea la corpul fizic. Daca suntem de acord sau nu cu anumite aspecte din expunere, daca continutul raspunde satisfacator nevoilor noastre de informare, obiectiile de tot soiul pot fi teme de dezbatere in alte discutii, insa atitudinea critica nu trebuie sa excluda in nici fel recunoasterea meritului ideii, indraznelii, efortul depus, si pentru asta felicitari! Cand vad un prof de sport care forteaza niste granite inchipuite doar de o perceptie absurda (am completa si endemica), zau, ne creste inima pentru ca noi, si altii, stim ca aceste granite sunt de fapt limitele unor prejudecati colective si ca este din ce in ce mai greu sa-i inviti si sa-i incurajezi pe oameni sa vada dincolo de ele.

– O-O Flo –
haideti cu noi pe FaceBook (Y)

Les Foulées Littéraires 2012 Lormont

______________________________

Sportul – de la concepte fundamentale la dimensiunea novatoare în societatea cunoaşterii. Sesiune de comunicări ştiinţifice (Martie 2016 ; Iaşi) / Liceul cu Program Sportiv Iaşi. – Iaşi : Editura Spiru Haret, 2016 – ISBN 978-973-579-265-7 – Liceul cu Program Sportiv 796(063)

Versiune printabila – descarca articol aici – SPORTUL ÎN LITERATURĂ. SPORTUL – SURSĂ DE INSPIRAŢIE ÎN OPERA MARILOR SCRIITORI.pdf Bibl. prof. Florinela Ştefiuc – Liceul cu Program Sportiv, Iaşi

_______________________________

Cum ne raportăm la tema aleasă aducând în discuție domeniile pe care aceste douã discipline le implică? Cu greu s-ar găsi punțile de legătură între sport și literatură, luate ca atare, cãci fiecare dintre termeni reprezintă expresia unei activități care – la prima vedere – se opune cu toate mijloacele celeilalte.

Sportul este dinamica ființei CORPORALE, individuale, o acțiune conștientă asupra forței și rezistenței umane, a anduranței, a voinței și a dorinței de a te situa deasupra limitelor. Literatura rămâne, fără îndoială, rezultatul celui mai evident sedentarism, dacă o privim sub aspectul dinamicii corporale. Este o artă a imaginației, opusul acțiunii musculare, care ne obligă la recluziune și este eminamente o acțiune fără spectatori, în intimitatea și locul creatorului, singur în fața foii de hârtie. Cu toate aceste evidente asimetrii, dacă nu opoziții de-a dreptul, literatura este larg deschisă spre tema sportului (ceea ce nu susține și reciproca). O face în modul ei propriu, acela de a imagina, în lumea astfel reprezentată, și acest profil atît de variat al acțiunii fizice conștiente de scopurile ei competitive. Sportul este, cu alte cuvinte, un obiect de studiu, pentru un romancier care doreşte să reprezinte – în detalii – viața și preocupările fizice ale personajelor, sau să le reprezinte în frumusețea clasică a întâlnirii dintre mintea sănătoasă și corpul sănătos.

În literatură, cu precădere în roman, activitatea fizică ordonată poate fi un motiv românesc. Îl găsim acolo unde se urmărește fie observația legată de o dinamică a corpurilor, fie ”știința” strategiei jocurilor sportive, fie competența în acest domeniu a unor personaje sau chiar a autorului, fie informația din cele mai diverse sfere, incluzând și sporturile, fie o  modă a timpului. Moda de a adera la un sport în vogă implică apartenenţa la o anume categorie socială. Ne referim la aristocrația prin care se definea, cu secole în urmă, practicarea exclusivă a tenisului, a cricket-ului, a golfului, a polo-ului sau, dimpotrivă, la democratizarea unor sporturi practicate în masă, precum fotbalul. Literatura de azi reflectă aceste tendințe ale modei sportului, în viziuni caleidoscopice despre practicarea sa individuală sau în echipă. Practicarea sporturilor apare ca o activitate cel puțin dandy, în care cel mai important aspect rămâne antrenarea fizică pentru menținerea ”în formă”, pentru echilibrul sufletesc, nu de puține ori; din snobism -de asemenea. În egală măsură, practicarea sportului este apanajul copilăriei prezentate în ficțiunea românescă.

O interesantă antologie dedicată temei noastre, apărută la Editura Sport Turism în 1990, este semnată de Sebastian Bonifaciu. Se intitulează chiar Sportul în literatură şi a reprezentat un solid element de referinţă pentru demersul nostru. Pe lângă paginile extrase din scriitori străini, precum Ernest Hemingway, Henry de Montherlant, George Bernard Show, Lev Tolstoi, Mark Twain, autorul antologiei mai sus menționate prezintă o selecție și din operele  unor scriitori români, fie în publicistică, fie în beletristică. Sunt aici G. Călinescu, Cella Delavrancea – despre Nadia Comăneci, într-un articol de revistă,  Mircea Eliade, cu un fragment din Autobiografia apărută în limba engleză la San Francisco, pe tema „aventurii nautice”, Mihail Sadoveanu, cu oina, în Jocuri de primăvară, Mihail Sebastian  cu „lecția de schi”, Ionel Teodoreanu cu toposul, locul primordial al întrecerii (Întâiul stadion – maidanul). Fără îndoială, lipsesc din această enumerare mulţi scriitori români care au reflectat, în opera lor, preocuparea personajelor pentru viața sportivă. Camil Petrescu, obsedat de cunoașterea în cât mai multe domenii, s-a considerat întotdeauna un specialist al sportului, un cronicar sportiv și un judecător al formulelor strategice din fotbal. Știm că a practicat comentariul sportiv și a condus o publicație cu acest conținut informativ.

Un exemplu din Mihail Sebastian, în romanul Accidentul, care descrie un personaj în plin antrenament de coborâre, arată deopotrivă euforia și senzațiile, trăirea intensă a primelor zboruri pe skiuri: „Avea în fața ochilor numai întinderi albe de zăpadă, pe care se vedea zburând. Închise ochii și încercă să suspende în el orice gând, ca în acea tulburătoare senzație de plutire, de zbor, de cădere. Ce era de neimaginat, de neregăsit, era tăcerea adâncă ce se făcea în el în acel moment”, dar și eșecurile începătorului: „Paul căzu de nenumărate ori. Nimic din ce învățase pe teren nu-i mai servea acum. Lucruri pe care sus, la Turing –Club, reușea să le facă destul de corect deveneau acum din nou imposibile. Dinspre vârf coborau grupuri de schiori, pe același drum îngust, marcat de triunghiuri galbene. Îi auzea chiuind în urma lui, de la mari distanțe, și, pentru că nu se putea feri la timp din calea lor, se arunca singur în zăpadă, la marginea drumului, lăsându-i să treacă”.

Mărturie a faptului că sportul nu este tratat exhaustiv în romanul românesc interbelic stă piesa lui Vasile Voiculescu intitulată Gimnastică sentimentală, în care mişcarea este conceptualizată la un nivel superior, cel spiritual, de către actorul Puiu Moldavian: ,,Sufletul are şi el mădularele lui, care trebuie exersate zilnic şi cu şi mai mare aplicare şi atenţie […] are funcţiuni care nu trebuie uitate, lăsate în părăsire. Trebuie mereu să le ţii în activitate, să le ţii deştepte. Dacă nu faci gimnastica sentimentelor, te anchilozezi, prinzi burtă la suflet.”.

O privire retrospectivă asupra apropierilor şi distanţărilor pe care le putem identifica în raportul sportului cu literatura ne relevă o dinamică a personajelor văzute prin prisma contactului lor cu mişcarea de orice natură. Acestea se desavârşesc astfel câştigând rotunjime, capătă proeminenţă în economia textului, primesc un plus de valoare în raport cu altele, fapt generat tocmai de preocupările lor pentru exerciţiile fizice.

Relația dintre sport și literatură ține, așadar,  de o componentă umană și de una estetică. Pe de o parte, exprimând dinamismul și inteligența mișcării performante, sportul este o reflectare a caracterului competitiv și perfecționist al omului, în expresie corporală. Pe de altă parte, literatura contemplă acest efort care pune în valoare forța, dar mai ales frumusețea corpului uman. O face în expresie verbală, dar cu ochii sculptorului sau ai pictorului, fiindcă în această imagine funcționează proporția, plasticitatea, capacitatea de a organiza elementele unui tablou în mișcare.

Toate sunt legate de forța creatoare a artistului – capabil de a imagina și de a da expresie LITERARĂ acestei reprezentări a SPORTULUI.

__________________

Bibliografie:

  • Sebastian Bonifaciu, Sportul în litaratură, (antologie), Sport-Turism, Bucureşti, 1990
  • Lăcrămioara Petrescu, Pragul minunii sau despre revelaţie: Vasile Voiculescu, Junimea, Iaşi, 2006 (p.122-125)
  • Mihail Sebastian, Accidentul, Ed. Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2012
  • George Călinescu, Cartea nunţii, Ed. Cartex, Bucureşti, 2000
  • Mihail Sadoveanu, Opere (vol.XIX), Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964
  • Ionel Teodoreanu, Iarbă, Colecţia ,, Biblioteca pentru toţi”,f.a., Bucureşti, 1936
  • Mircea Eliade, Autobiograpy, Ed. Harper and Row, San Francisco, 1981. Traducere de Victor Bănciulescu
  • Ioan Chirilă, Mexico 70. Jurnal sentimental, Ed. Gazeta, Bucureşti, 2009

Webibliografie:


Despre formarea si pregatirea sportivilor – consideratii generale cunoscute de toata lumea, dar respectate de putini sau uneori intelese gresit – partea 1

In Articole - publicatii, Ganduri, Resurse, Stiinte si educatie on Februarie 12, 2015 at 6:10 PM

Cuvant inainte: Ne-am gandit ca un blog cu acest nume are nevoie la un moment dat sa vina si cu elemente de continut de ordin „tehnic” care sa aduca in discutie aspecte legate de metodologia antrenamentului si stiintele care acompaniaza demersul pregatirii sportivilor. Nu este un curs magistral si bine inteles nu se adreseaza sportivilor de lot care beneficiaza de expertiza unor specialisti competenti (cel putin o parte dintre ei), ci antrenorilor din teritoriu. In masura in care acestia cunosc deja „subiectul”, atunci ne adresam tinerilor sportivi care doresc sa-si deschida orizontul.  Desi la prima vedere ar putea parea idei arhicunoscute, asa cum sugereaza si titlul, unii vor recunoaste / identifica aspecte neglijate care nu fac decat sa intarzie expresia potentialului performanta la sportivii in formare, uneori staganarea sau chiar si regresia rezultatelor.

Din acest motiv va propunem o serie de 4 articole care incearca sa deshcida teme de reflectie pe care am incercat sa le aducem din sfera dezbaterii teoretice in cea a cunostiintelor practice cu aplicabilitate in activitatea de teren in formarea si antrenamentul sportivilor. Desi sfera discutiei poate fi largita si la multe alte discipline,  pe parcurs vom alege exemple din domentiul sporturilor martiale datorita complexitatii factorilor si soliticitarilor care intervin fata de disciplinele individuale atletice clasice si de asemeni datorita absentei variabilelor colective umane (cum este cazul disciplinelor colective) si a celor calendaristice – frecventa relativ mica a competitiilor, ceea ce ar permite o pregatire judicioasa – coerenta succesiunii ciclurilor de pregatire pe toate termenele dorite sau recomandate si elaborarea unui plan de formare care sa raspunda asteptarilor de valorficare a potentialului sportivului si deci de optimizare a performantei acestuia.

____________________________

COMPLICAT !

_____________________________

Asadar, in prima parte, iata cateva consideratii de ordin general despre :

Intelegerea suportului energetic in sporturile cu dominanta anaeroba lactica  sau
IMPORTANTA RECUPERARII/REGENERARII

De regula sporturile martiale solicita mai mult sau mai putin componenta cardio-respiratorie in sensul de aerobie PURA… In aceste discipline cu exceptia boxului profesionist (8-12 reprize) componenta anaeroba care sutine manifestarea fortei musculare  in forma ei „exploziva” (cu toate interpetarile posibile..nu cautati nimeni nu da o definitie precisa, ne vom limita la cea asimilta cu notiunea de detenta, nu neaparat in raport cu saritura/saltul, ci ca capacitate de a dezvolta o forta mare intr-un interval de timp foarte scurt – masa fiind constanta ne ramane acceleratia…deci viteza) este primordiala si esentiala.

Fara a pune in cauza procesul de antrenament si pregatire sau diverse patologii, calitatea de forta si cele derivate din manifestarea ei sub diverse forme precum viteza/ acceleratia, se poate altera in functie de gradul de oboseala al sportivului. Datorita duratei relativ scurte a confruntarii, filiera aerobie desi joaca rolul ei, ramane secundara din punctul de vedere al conservarii calitatilor primordiale si asociate notiunii de performanta si anume forta, viteza, sincronizarea (coordonare/timing) si precizia. Avand in vedere natura si frecventa solicitarilor in majoritatea disciplinelor martiale pe parcursul unei reprize, aspectul necesitatii recuperarii rapide in urma „sarjelor”/intervalelor de efort intens in cazul antrenameentelor, de regula solicitari de tip (quasi)maximal (ex: viteza de executie si frecventa) este esentiala. Nu este deci vorba de enduranta cardio-respiratorie asa cum poate fi repezentata/imaginata prin idealizarea REDUCTIVA a modelului clasic de efort in cazul unui alergator pe distante lungi, cat este vorba  (simplificand) de cresterea tolerantei ansamblului neuro-muscular la deseurile lactice (rezultate in urma efortului anaerob lactacid – eforturi in regim de viteza sustinuta care depasesc 6-10 secunde… sau chiar situate in acest interval, daca sunt frecvente /repetitive fara intervale de recuperare „completa” vor duce la o stare de similara cu cea a efortului de tip anaerobie lactica)… Este doar un model teoretic, nu va pierdeti timpul cu astfel clasificari orice de efort este sustinut in varii proportii de absolut toate filierele energetice…

…In cazul solicitarilor cu o dominanta anaeroba lactica notiunea de (capacitate de) recuperare rapida (de cele mai multe ori incompleta), dar cat mai eficienta in intervalele/perioadele de efort moderat prin incetinirea ritmului devine un parametru care trebuie luat in considerare in planul sedintelor de antrenament in proportii apropiate de cele pe care regasim in competitie. Aceasta „facultate” a organismului ar trebui deci educata in timpul antrenamentelor in vederea eficientizarii procesului de refacere a resurselor energetice imediat si direct accesabile/ disponibile (ATP-ul) pe toata durata confruntarii in functie de solicitari si bine inteles in pauza dintre reprize. Ea trebuie cultivata in conditii similare – durata a intervalelor (nu a partidei), intensitate, model de miscare si tip de efort – celor impuse de solicitarile disciplinei in conditii de competitie – de unde si notiunea de pregatire fizica integrata.

Chiar si asa antenamentul sportiv in sine nu poate decat ajuta la intarzierea/incetinirea acumularii de lactat prin utilizarea eficienta a resurselor disponibile  si anume: ergonomia posturilor si miscarilor, insusirea unei tehnici perfectionate, o abordare tactica eficienta si cresterea tolerantei la acumularea deseului lactic (mai degraba o dobandire de ordin constient pe plan psihologic prin experimentarea repetata a starii respective, decat o adaptare la nivel fiziologic), eventual ameliorarea/optimizarea unor cai metabolice, dar nu in masura in care ar permite conservarea calitatii neuro-musculare in toate formele ei de manifestare – neuro-transmisie impuls, elasticitate si excitabilitate-reactivitate musculara, recrutare – factori sau procese direct determinante  ale calitatilor de forta in regim de viteza sau invers ale vitezei in regim de forta. Cei care fac apologia fortei in forma ei de manifestare exploziva prin cresterea fortata a masei musculare, a sectiunii fiziologice a muschiului prin diverse mijloace s-au ratacit (putin,… nu mult… atat cat sa greseasca…limitand potentialul performanta al sportivilor). A nu se confunda dezvoltarea naturala a masei musculare, observabila pe termen lung si ca urmare a adaptarilor fizioanatomice, o consecinta/ raspuns la specificitatea antrenamentelor si solicitarilor in disciplina respectiva, cu optiunea de fortare a cresterii masei musculare in ideea ca vom dobandi un plus de calitate atletica si deci optimizarea performantelor; este o diferenta de nuanta.

Pentru a simplifica, un exemplu usor de inteles si verificat este cazul antrenamentului saritorilor in inaltime care au nevoie de forta musculara exploziva (detenta), dar nu recomanda dezvoltarea masei musculare fie si numai din ratiuni de ordin pur fizic (cresterea greutatii trenului inferior) si in egala masura din considerente fizio-anatomice; cresterea masei musculare nu garanteaza si cresterea fortei explozive caci un volum crescut de muschi (pentru cei care cunosc fenomenul cresterii musculare – multiplicarea fibrelor sau dilatarea lor) are nevoie de un numar mai mare de terminatii nervoase, ori la acest nivel este putin probabil ca se poate interveni de maniera imediata si controlata. In mare se doreste optimizarea raportului de contractie forta/kg de greutate corporala fara alterarea potentialului de recrutare si a vitezei de contractie.. Aici suntem asadar mai degraba in registrul calitatii musculare decat in cel energetic. Este oarecum la fel si in sporturile de combat, mai ales atunci cand exista si limitari pe categorii de greutate. Cat despre categoriile grele  fara limita, puteti fi siguri ca odata cu cresterea volumului muscular, care poate asigura o crestere a fortei (generice), dar nu neaparat a fortei de lovire, sau in alte procedee, la care se vor adauga un necesar suplimentar de resurse energetice si evident de O2… Altfel spus exista riscul coborariii pragului de oboseala. De ce nu ar creste si forta de lovire!? Pentru ca forta este produsul dintre masa si acceleratie, daca masa creste si acceleratia scade, rezultatul produsului poate ramane acelasi sau, dar de regula vom observa o pierdere de viteza care se va traduce prin o scadere a fortei de lovire… Mai mult decat atat, pierderea din viteza (eficienta scazuta), asociata (cu o crestere a nevoilor energetice si de oxigen – scadere a pragului de oboseala), vor duce la diminuare cantitativa a capacitatii de lovire (numar si frecventa), procentajul de lovituri care isi vor atinge tinta va scadea si el cu siguranta… si iata cum  riscam un efect invers decat cel scontat.

Multi vor intui ca rezolvarea acestei probleme de ordinul fizicii mecanice isi va regasi rezolvarea in „chimie”/ bio-chimie, dar si chimia isi are rosturile ei, inainte de toate o stiinta a DOZAJELOR. In multe cazuri este o chestiune mult mai simpla, dar care trebuie inteleasa. Aici solutia nu poate veni decat din zona stiintelor nutritiei… si se refera la 3 parametri entropici – bagaj enzimatic (si mineral), echilibru hidric, pH si temperatura mediului intern… la care se adauga natura efortului in functie de specificul disciplinei si factorii de mediu extern – altitudine, temperatura si umiditate care la randul lor vor influenta  randamentul la efort al sportivului, cu toate relatiile de tip cauza-efect la nivel fiziologic pe care le-am putea identifica… sau NU.

In termeni practici cu aplicabilitate in procesul de antrenament si chiar in competitii s-ar putea sa li se administreze degeaba tot felul de proteine, vitamine, glucoze sau alte „sustinatoare de efort sau stimulente”, daca intre serii de efort intens prelungit (lactacid) nu li se administreaza spre exemplu o solutie de batranesca de la alimentara din colt, ati ghicit este bicarbonatul de sodiu. Cand(!? Hai sa spunem cu 20 minute inainte de inceperea confruntarii si chiar in pauza de dupa prima runda. In ce concentratie!? DEPINDE!

Conditia fiziologica a sportivului difera de la o runda la alta si cam asa ar trebui sa fie si compozitia lichidului de hidratare administrat intre runde. La meciurile din circuitul profesionist de box, s-ar putea sa fie nevoie ca procedura sa se repete la fiecare 3-5 reprize. Daca la antrenamente nu este prioritate pentru nimeni, e posbil ca in competitie, chiar si in cele de amatori care se desfasoara dupa modelul turneu, praful bolnavilor de ulcer sa le salveze miza… Un aspect de cele mai multe ori neglijat sau tratat superficial de tehnicieni in comparatie cu programele de pre/competitie in antrenamentele curente este RECUPERAREA  si REGENERAREA DUPA EFORT- nu neaparat cea dintre serii de efort sau reprize, ci aceea dintre antrenamente. Arhicunoscut, doar ca recomandarile nutritionale vizeaza cel mai ades sustinerea efortului si nu pe cea a recuperarii. Iar daca multe produse pretind ca o fac, ele nu propun in ultima instanta decat compensarea pierderilor rezultate din antrenament care vizeaza echilibrul hidric, refacerea energetica (zaharide si carbohidrati), plastica (proteine si colagen) si enzimatica (care le sustin pe celelalte doua – vitamine, minerale, etc). Aceste ingrediente, pe langa faptul ca multe dintre ele nu sunt asimilabile folosibile de organism decat in proportie foarte mica in raport cu aportul recomandat, nu garanteaza re-echilibrarea entropica a organismului (poate eventual echilibrul hidiric), nu garanteaza in nici un fel dozajul pentru stimula complementaritatea/sinergia actiunii de regenerare, cu atat mai mult cu cat folosim mai multe produse sau formule.

„Sportivii dumneavoastra au luat creatina!?… Dar cumva mai tarziu au aparut probleme musculotendinoase (!?), ei bine trebuia sa le dati si colagen… Dar daca le dati colagen nu uitati sa le dati si „altceva” care sa asigure absortia acestuia si folosirea sa acolo unde este nevoie…

Optica sustinerii efortului prin medicatie a fost multa vreme gresit interpretata in sensul de stimulant al capacitatii de efort si implicit de dezvoltare a potentialului performanta. Mare parte (nu toate) dintre  „aporturi” nu ajuta atletul sa ridice, sau sa alerge mai repede, ci accelereaza perioada de recuperare prin refacerea resurselor si furnizarea unor elemente care sa participe la reconstructie si la restabilirea unor parametri fiziologici, dar este este o interventie bruta ale carei mecansime nu sunt inca bine intelese, chiar daca n se para minunate fiindca a 2-a zi il avem la antrenament proaspat ca scos din cutie. Aparentele incurajatoare, senzatiile pozitive si impresiile nu justifica cresterea sarcinii de antrenament pentru a depasi praguri de solicitare normala, ci trebuie considerat ca un instrument de recuperare-regenerare. Mai curand un ajutator de mentinere a frecventei / regularitatii si intensitatii antrenamentelor si nu ca o invitatie la intetirea ciclului de pregatire sau de crestere a acestor „sarje”- (serii, distante, greutati, sedinte suplimentare sau durata sedintelor). In caz contrar degeaba i se administreaza toate aceste sustinatoare, fiindca „hranit” sau nu, „pierderile” – datoria energetica, enzimatica si distrugerea celulara/tisulara – vor fi proportionale cu solicitarile la care a fost supus (deci mai mari decat in cazul in care nu a primit „ajutoare”) ceea ce va duce in timp la o crestere a necesarului de aport, la inhibarea unor procese fiziologice naturale, dependenta si intr-un final dezechilibru si patologii… uneori foarte grave.

Pe de alta parte lipsa acestor mijloace de recuperare vor limita marja si ritmul de progresie pana la stagnare… Si ce-i cu asta(!?); cel putin ii avem sanatosi si o vom putea lua de la capat, desi suntem absolut convinsi ca somnul si o alimentatie inteligenta pot sustine perfect ambitiile de performanta ale oricarui sportiv.. Nu nu suntem naivi, daca toti iau de ce trebuie sa luam si noi si mai ales sa nu uitam ca aportul sistematic poate duce la obisnuirea organismului si diminuarea efectelor scontate, la care daca mai adaugam si dobandirea unei posibile dependente… suntem in scenariul perfect al plafonarii, imbolnavirii si alte nefericiri.. Din aceste ratiuni poate ca ar fi mai interesant sa lasam sustinatoarele pentru perioada de precompetitie si competitie, meciuri in sensul de utilizare ocazionala cand pot avea un efect foarte de interesant (eficace) pe un organism nepoluat. Ar fi bine totusi ca inainte sa se faca o simulare/studiu/incercare.

… Dar ce-ar fi daca cuvantul de ordine nu ar fi nici poluat si nici curat, altfel spus nici refuzul/ interzicerea lor, dar nici incurajarea consumului de „suplimente” uneori numite si  „sustinatoare” (o ipocrizie care justifica abuzurile), ci ne-am gandi la un concept de „quasi-echilibrare entropica” – un aport sub nivelul necesar sau al consumului pentru a lasa organismul sa-si faca datoria… chestie de sanatate.  Si daca unii isi vor spune din nou ca este arhicunoscut, atunci poate ni se explica de ce accidentari fara traumatism si miscari gresite, accidente musculare, fracturi de oboseala, probleme renale, imunitate scazuta… cu toate „sustinatoarele de efort” din lume!?  „Arhicunoscute”, dar de putini stiute si cu atat mai putin intelese.  Da ati ghicit ne laudam, fara a fi specialisti, maine ne puteti inlocui cu cativa nutritioniosti de lot.. Specialitatea mea este rugby :D… Glumim sa mai treaca timpul.

Aceasta stiinta a nutritiei si medicatiei de efort nu este una exacta, ci mai curand una necesar empirica, in care observatia si monitorizarea/jurnalul sunt de miza. Nu exista reteta pentru ca fiecare organism raspunde in felul sau la efort si la o medicatie data. Daca sunt „arhicunoscute” atunci de ce toti jucatorii din loturile de juniori primesc in cantonamente medicatie aproape standard!?… Personalizarea este cruciala pentru acompanierea reusita a sportivului si extrem de dificil de atins fara erori si ajustari. In plus nu va fi nicicand una definitiva pentru ca vor interveni variabile precum anotimpul, perioada de sezon sportiv, alte variabile geoclimatice, geografice,  varsta, etc. Din acest motiv unii sportivi de elita din disciplinele individuale au fiecare „dosarul” lor, altii chiar propriul staff. Daca cumva se crede ca este un factor secundar, mofturi, teorie, atunci de ce forurile tutelare din boxul profesionist au mers pana acolo incat au facut o lista precisa a lichidelor de hidratare permise pe care boxerii au voie sa le foloseasca in pauza dintre runde.

Revenind la micul „pont al bicarbonatului” sau a oricarui alt sustinator, daca functioneaza, nu este un motiv ca a doua zi sa-i se dea  sportivului „acelasi numar de ture” ca si in ziua precedenta, mai ales daca sendinta respectiva a fost una istovitoare. La fel cum nu este motiv sa se abuzeze de el din motivele de obisnuinta amintite, dar mai ales pentru ca excesul ar putea duce in timp la rupturi gastrice. Asa cum viata ne invatat pe toti, peste tot regasim si reversul medaliei. Poate ca ar fi mai bine sa aveti elaborata o baterie de teste care sa indice chiar si aproximativ nivelul de recuperare, iar sarja de antrenament, la fel precum si utilizarea acestor mijloace sa tina cont de indicatorii testului respectiv. Poate fi si jurnalul pulsului sportivului inainte de culcare, la trezire, inainte de antrenament, dupa incalzire si dupa antrenament care coroborat cu structura sedintelor respective sa ofere in timp repere suficiente asupra gradului de oboseala care intotdeauna va avea o legatura fie cu consumul de O2, fie cu nivelul de aciditate musculara.

Este un demers cu incercari, erori, ajustari si pasi marunti, dar antrenorii trebuie sa intelega „ca mai putin” astazi, poate insemna „mai mult” maine.

Vom incheia povestea prafului magic cu o reteta culinara… nu fara a sublinia ca astfel de detalii minuscule pentru unii, pot face diferenta mare si ca personalizarea este imperativa; atat de importanta incat unii antrenori/sportivi au dus cautarile in zone inimaginabile astazi. Pare greu de realizat mai ales in disciplinele colective, dar in cele individuale chiar ca nu avem scuze… Si iata cum ajungem la obiectivul poate numarul 1 al antrenamentului sportiv pe care foarte putini antrenori de la noi l-au inteles… AUTONOMIA SPORTIVULUI SAU SPORTIVUL CA ACTOR ACTIV AL PROPRIEI PREGATIRI… Ii recunoasteti pe cei care nu l-au inteles dupa cumulul de functii :D, atitudinea directiva si care intrebati ce si cum, nu au alt argument decat „stiu eu din…” (nu mai conteaza)… sau schimbatul privirii. De multe ori minimalizeaza discutia facand apel la termenul de „teorie”.

Harry Greb cotat cel mai bun al 7-lea boxer al ultimilor 80 de ani si cel mai bun mijlociu al tuturor timpurilor – 17 infrangeri / 18 remize/ 263 de victorii – obisnuia sa bea la un moment dat in pauza dintre runde un cocktail din sange si whiskey. A murit in 1926, la 32 de ani in urma unei operatii de cataracta (soc anafilactic cauzat de anestezie – se intampla des pe vremea aceea) dupa ce a disputat de-a lungul carierei sale care a durat 13 ani – ATENTIE 298 DE MECIURI LA PROFESIONISTI (10-15 reprize). Aceasta informatie a fost oarecum de dragul istoriei, candva tema preferata a acestui blog.

Mai recent recent,  Fernando Vargas, fost campion mondial, a fost interzis sa foloseasca pentru hidratare bautura Gatorade la revansa impotriva lui Shane Mosley pentru centura mondiala la mijlocie usoara . Intr-un final Vargas a obtinut aprobarea, dar Mosley a contestat decizia mentionand ca el s-a antrenat folosind pentru hidratare apa si ca bautura respectiva ar putea pune in avantaj adversarul, iar el nu poate risca sa foloseasca aceeasi formula atata vreme cat nu conoaste efectele asupra organismului sau… Da, cam atat de importanta pare sa fie personalizarea!!!

Revenind la reteta, in cazul in care disconfortul provocat de gust poate perturba sportivul, atunci se poate opta pentru o bautura izotonica (de tip Izostar – exceptionala in competitie, nu stim si dupa un consum regulat si de durata). Daca nu sunt bani (auzim mereu acest argument), atunci se poate incerca o solutie de fabricatie proprie din glucoza, suc de lamaie, bicarbonat de sodiu si sare (de preferinta de Himalaya) dizolvata in apa… ESTE O GASLENITA PROPRIE PE CARE AM DESCOPERIT-O INAINTE SA APARA POWERADE, GATORADE SAU ALTE IZOSTARURI SI PE CARE NU AM DEPUS-O LA ANPI DOAR PENTRU CA AM CONVINGEREA CA O CUNOSTEA PANA SI BUNICU :D. Am adaugat partea in majuscule ca sa va spun cat de bine functioneaza… dar din nou sunt nevoit sa o spun pentru mine… adica personalizare. Prin personalizare nu trebuie sa se inteleaga neaparat schimbarea compozitiei, cat mai ales DOZAJUL.  Mai toti avem nevoie de aceleasi substante, doar ca unor berea le face mai rau decat altora…sau ceva de genul asta. Rolul bicarbonatului in aceasta ecuatie este reducerea PH-ului intern si a aciditatii musculare, favorizand astfel reciclarea mult mai rapida a excesului de deseu lactic acumulat, principalul factor de diminuare a functiilor neuromusculare amintite.

Pentru a intelege aceste mecanisme trebuie sa luam in calcul toti factorii care ajuta la instalarea prematura a oboselii (dincolo de efort in sine si INEVITABILA IN CADRUL DISPUTELOR ECHILIBRATE SI ANGAJATE) si natura acestora, desi, daca vrem sa simplificam lucrurile, in ultima instanta fenomenul in sine este de factura energetica, cauza oboselii nu poate fi imputata/explicata strict din perspectiva diminuarii stocului energetic… Sau da, dar trebuie inteles care sunt celelalte suporturi fiziologice, decat cele care participa direct la efort, care pot provoca diminuarea lor… Spre exemplu celula nervoasa este un mare consumator de energie in sine, iar in conditii de stress fie el impus de adversar, fie auto-impus (teama de a nu performa, grija recuperarii punctelor pierdute, etc), starile emotive duc la cresterea SEMNIFICATIVA a nivelul de adrenalina in sistem, iar adrenalina este in sine cel mai mare consumator de energie… Poate si de aceea, uneori, in ciuda unor senzatii de plenitudine a potentialului fizic, combatantul nu poate performa conform asteptarilor – apar probleme de apreciere a distantei, de acuratete a executiilor. disparitie explozivitatii, alterarea preciziei loviturilor si atacurilor, probleme de concentrare, timing… Atunci este foarte posibil ca sportivul sa aibe nevoie  sa i se administreze regulat la fiecare 20-30′ in faza premergatoarea meciului o solutie de glucoza si ce mai are nevoie pentru a nu perturba starea/echilibrul hidric, mineral si enzimatic al organismului.

Aceste lucruri sunt bine stiute si cu toate acestea tenicienii nu-si iau masuri sa le preintampine. Fara suportul unor studii stiintifice riguroase, in masura in care aceste studii sunt relevante, ar fi poate interesant ca in perioada de pregatire sportivul sa se antreneze supus unor conditii de stress/handicap…atat fizic, cat si de situatie, care sa-l formeze pe plan afectiv si psiho-cognitiv care sa ajute la dobandirea rezistentei si la dezvoltarea capacitatii de adaptare la aceste situatii generatoare de stress. Nu este neaparat vorba de „ocultarea” totala a unui proces perfect natural, ci despre gestiunea efectelor acestor asupra potentialului performanta al sportivului.

Din nou ne temem ca unii vor spune (poate) „banalitati „, dar cum ne-am putea explica oare evolutia lui Bute impotriva lui Froch sau a lui Tyson impotriva lui Douglas (sunt sute si mii de alte exemple)…dacat printr-o pregatire deficienta la situatii probabile generatoare de stress-ul… Primul caz este un exemplu perfect de stress impus de adversar, al 2-lea de stress auto-generat atunci cand lucrurile nu mergeau cum si-a dorit. In primul caz Bute ar fi trebuit sa faca sparing cu parteneri de categorie mai mare cu alonja si lovituri puternice, in al 2-lea Tyson ar fi trebuit indemnat la sparinguri intense care sa dureze mai mult de 8 reprize si mai ales sa fie pregatit psihic pentru a face fata unui adversar rezistent. Importanta unei astfel de abordari de mult recomandate de specialisti nu se reflecta intodeauna in procesul de pregatire al sportivului, iar alteori, inca si mai grav, nici chiar in momentul acompanierii sale in competitie…

Dintre toate calitatile atletice cea mai afectata de stress-ul sub toate formele sale (fiziologic/ biochimic, psiho-afectiv, mecanic, etc.) sunt cele care se asociaza notiunii si calitatii de „viteza” – reactii si reflexe,  forta exploziva, etc –  si componentelor sale (nervoasa si musculara), adica exact cea care va face diferenta in competitie…. caci in cazul disciplinelor de anduranta suportul energetic si fiziologic sunt diferite si de alta natura efectele inhibitorii ale diversilor factori de stress afectand mai putin randamentul efortului… De aceea nu prea cred in competentele alergatorilor/alergatoarelor de distante lungi, mai ales daca sunt si blonzi sau blonde… Mai glumim si noi ca deh, articol lung.

Vom continua sa fim critici (adica „rai”)… Daca sunt banalitati am fi curiosi sa aflam care este ponderea pregatirii situatiilor defensive in scrima. chiar daca tragatorul in atac este favorizat de maniera de punctare, cati dintre scrimerii nostri (cel putin cei fara alonja) dau importanta momentului defensiv dincolo de ideea parada riposta.. Mai explicit sub asalt cum stam cu deplasarea inapoi in conditii de echilibru perfect, coordonare, luciditate (analiza, procesare, decizie… chiar si „reflexa”… mai ales reflexa) si reactivitate asociata cu precizie. Aici nu vorbim despre campioni, ci despre structura antrenamentului si despre formarea acestor deprinderi/competente la toti sportivii.

Vorbim despre o „invatare totala”; de la procese cognitive, psiho-motorii avand ca finalitate directa maiestria tehnico-tactica in disciplina pe care o practica, pana la experimentarea tuturor tipurilor de situatii tactice, emotii si gestiunea lor, si mai departe inca, pana la autonomia completa a sportivului care trebuie incurajat, invatat si ghidat cum sa observe, sa analizeze/interpreteze toti indicatorii si toate mecansimele in relatie de propriul organism (senzatii), mediul inconjurator, competitie si prestatiile/performantele realizate… Daca se poate cat mai curios, pasionat dar si rational si documentat cu putinta, cu atat mai bine…… va urma (!)… cu ponturi practice in bonus 😉

– O-O Flo –

Link-uri si referinte
Vargas barred from drinking Gatorade during fight
– Goldfinch, J., Mc Naughton, L.R., & Davies, P. (1988). Bicarbonate ingestion and its effects upon 400-m racing time. European Journal of Applied Physiology and Occupational Physiology, 57, 45-48.
– Heigenhauser, G. & Jones, N.L. (1991) Bicarbonate loading. In D. Lamb & M. Williams (Eds.) Ergogenics:enhancement of performance in exercise and sport. (pp.183-212). Dubuque, Iowa: Brown & Benchmark.
– Jones, N., Sutton, J.R., Taylor, R., & Toews, C.J. (1977). Effect of pH on cardiorespiratory and metabolic responses to exercise. Journal of Applied Physiology, 43, 959-964.

 

 

Cine a fost cu adevărat Gogea Mitu?

In Istoria sportului, ONLINE, Resurse, Sport viata si destine on Ianuarie 31, 2014 at 6:31 PM

Cu_vant inainte (!) – Nu este in practica curenta a blogului Sportlogic sa preia articolele altor publicatii, dar povestea care urmeaza va fi poate inceputul unei frumoase colaborari intre noi si revista Historia, sursa articolului de fata. (Paranteza – asta doar daca vor dori sa-si asocieze imaginea, chiar si sporadic, cu un blog cu limba inveninata, asa cum ne-a descris domnul Alin Petrache, vicepresedintele COS Romania). Historia  este probabil singura aparitie care a publicat subiecte interesante pe tematica istoriei sportului, restul celor din mass-media facand-o doar din mimetism, ca sa nu ramama mai prejos sau in urma publicatiilor RESPONSABILE. Mai avem din aceeasi categorie blogul lui Octavian Pescariu, pana de insipratie geniala a istoriei boxului romanesc si inca unul recent aparut care poarta semnatura lui Alin Huiu, un tip cu care ne-am luat serios in bete pe diversele grupuri de box…care dupa ce si-a terminat rezerva de zambete condescendente, a preluat repede ideea si s-a pus pe treaba din aceleasi motive ca si cei despre care vorbeam mai devreme… dar mai cu talent (fara Dorele)..trebuie sa o recunosc!...Pana la urma cu atat mai bine; asta a si fost motivul lansarii „Sportlogic”, noi nefiind genii ale penitei si nici magnati ai presei, nu doream decat sa promovam noi tendinte si aspiratii de bun simt in media sportiva romaneasca, unul din elementele de importanta covarsitoare si de care depinde in mod direct relansarea sportului romanesc si punerea bazelor unei economii specifice in Romania… Cat despre domnul Huiu, pana decenta si el, dar cam pupacios, dedicandu-si talentul bezelelor facute contemporanilor cu nume greu din sportul romanesc (din motive care nu ne intereseaza) si-ar putea folosi resursele in scopuri mai nobile… In loc sa lustruiasca galoanele „gloriilor apuse”, mai degraba ar scrie despre cum a distrus doamna Lipa un club emblematic al sportului romanesc, Dinamo, si nu despre vocatia sa in ale vaslitului… Unele dintre efigiile sportive ale natiunii ar  trebui sa inteleaga ca tot aurul adus Romaniei nu mai valoareaza doua parale din momentul in care Domniile Lor si-au pus numele si prestigiul in slujba delapidatorilor la drumul mare si ca prioritatea numarul 1 in media sportiva din Romania ar trebui sa ramana resuscitarea educatiei prin miscare, a miscarii sportive de masa, a sportului national si nicidecum baile de audienta (aici exageram…nu credem ca pensionarii campioni si compromisi mai intereseaza multa lume, in orice caz nu publicul juvenil) pentru a aduce garantii „morale” sustinute de imaginea lor institutiilor, formatiunilor sau emisiunilor de mocofani… Ori aceasta resuscitare nu se face monopolizand baza sportiva si nici desfiintand sectiile clubului una dupa alta, stimate fosta mare campioana.

…Acestea fiind spuse, in trecere (doar „in_trecere” si in paranteza) il felicitam pe domnul Alin Huiu pentru noul sau blog, scrie bine, ne-am dori sa preluam chiar si unele dintre articolele sale atata vreme cat Domnia Sa va fi de acord… Doar pe cele care nu ridica in slavi tot felul de personaje care de-a lungul timpului au reusit sa ia mai mult de la sport decat sa-i dea (cu mult mai mult), devalinzandu-l de ultimele sale resurse.

Ramane ca in continuare va uram o lectura placuta despre viata unui personaj aproape de legenda Cogea Mitu  (sau Cine a fost Cogea Mitu?) – semnat Cristi Frisk si publicat pe site-ul revistei Historia unde veti gasi, suntem convinsi, nenumarate alte „istorii” interesante.

P.S. la „Cu_vantul inainte” – aceste mic preludiu a fost doar ca sa nu ne dezmintim in fata fanilor nostri , dar vrem sa  asiguram sufletele sensibile ca Sportlogic va ramane fidela promisiunilor de la inceput de an.

_____________________________

Începem cu o certitudine, cu un fapt verificabil: românul Gogea Mitu este  înscris în Cartea Recordurilor la două secţiuni. El este, întâi de toate, cel mai înalt boxer din toate timpurile; niciun alt pugilist nu s-a apropiat de o astfel de statură. Pe de altă parte, cu cei 2,36 metri ai săi, Gogea Mitu nu rămâne în anale doar ca boxerul a cărui bărbie era (foarte) greu de prins, ci şi ca sportivul cel mai înalt din România; baschetbalistul clujean Gheorghe Mureşan nu s-a ridicat decât la înălţimea de 2,35 metri. Intrăm, din acest moment, pe tărâmul legendelor: deşi apropiată de zilele noastre (Gogea Mitu a trăit în interbelic, nu în Evul Mediu), povestea acestui român cu dimensiuni impresionante e un amestec de realitate şi mit, de fapte atestate documentar, în arhive şi în publicaţiile vremii, cu amănunte cu iz fantastic şi „înflorituri” care ţin de o imaginaţie bogată. Şi-atunci, te-ntrebi: cât e adevăr şi cât legendă în istoria românului născut în Dolj, la Mârşani? Şi, până la urmă, cine e acest Gogea Mitu, care reprezintă un element unic în patrimoniul sportiv românesc?

Întâi de toate, să demitizăm o legendă: a intrat, cumva, în conştiinţa populară că „gogeamite”, adjectivul acesta care desemnează mărimea – una impresionantă – a posesorului, ar veni, nici mai mult, nici mai puţin, de la numele de scenă al boxerului faimos în anii ’30: Gogea Mitu. O reparaţie e şi morală, şi necesară: lucrurile stau, de fapt, exact invers; Gogu Ştefănescu (potrivit anumitor surse), Dumitru Goagă (potrivit altora) sau Dumitru Ştefănescu (potrivit site-urilor specializate de box) şi-a câştigat acest pseudonim dată fiind afecţiunea cu care se născuse: gigantism. Iar punctul de plecare îl reprezintă adjectivul „cogeamite”, cu variantele „gogeamite”, „coşcogeamite” (e drept însă că măcar prenumele boxerului – fie el Gogu sau Dumitru – s-a înscris în mod fericit în acest proces de naştere a unei porecle care a devenit, în cele din urmă, nume de scenă).

Să revenim la „cogeamite”/”coşcogeamite”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române e categoric: aveam de-a face cu ceva foarte mare, foarte înalt; într-un cuvânt, cu ceva uriaş. Cuvântul are, se pare, rădăcini bulgăreşti, slavonii de la sud de Dunăre folosind ceva apropiat, în forma (kos)koddzamiti. Influenţele limbii turce asupra limbii române pot fi şi ele evidenţiate, de vreme ce putem face legături între cuvintele „cogea” sau „coşcogea” şi termenii turceşti koga (mare, enorm) şi kos koga (foarte mare). În sârbeşte întâlnim forma kogamit, cu aproximativ acelaşi înţeles. Întărim agumentaţia cu câteva forme de folosire populară a termenului/termenilor, reţinute de ediţia tipărită  în 1939 a Dicţionarului Explicativ al Limbii Române: „Cogea om şi se teme de un căţel!”, „Coşcogea voinici şi fug de un pitic” sau „Te-ai făcut coşcogea flăcău!”.

Cu acestea în minte, să revenim la Gogea Mitu…

Mârşanii Doljului – locul în care începe povestea

La 14 iulie 1914, în localitatea doljeană Mârşani, se năştea un copil care va cunoaşte într-un timp foarte scurt gloria, pentru a sfârşi apoi tragic, la doar 22 de ani. Atestările documentare nu sunt foarte precise în ceea ce priveşte numele: unele surse susţin că eroul nostru s-ar fi numit Gogu Ştefănescu, iar altele îl indică drept Dumitru Goagă. Site-urile specializate de box preferă o combinaţie între cele două variante anterioare, susţinând că numele său de botez era Dumitru Ştefănescu. Pe parcursul acestui articol noi vom folosi chiar numele de scenă al eroului, Gogea Mitu, pentru a evita orice potenţiale neînţelegeri; Gogea a fost, aşadar, primul dintre cei 11 copii ai unei familii sărace, care îşi câştiga existenţa din muncile agricole. Doi dintre copii au fost, însă, atinşi de gigantism: Gogea (băiatul cel mare) şi fratele său Tudorel (care avea să moară la vârsta de 7 ani, când deja măsura 1,80 metri).

Un circ din Praga îl racolează pe adolescent şi-l prezintă în spectacole ca o raritate umană. Primele exagerări cu privire la statură

Desigur că statura uriaşă a lui Gogea Mitu a fost remarcată încă din fragedă pruncie. Acesta ar putea fi şi motivul pentru care, la începutul anilor ’30, un circ praghez ajunge pe malul românesc al Dunării, „racolându-l” pe tânărul uriaş de doar 17 ani. Gogea Mitu intră în caravană, fiind prezentat în toate capitalele Europei, în reprezentaţii, ca o raritate umană.

După o perioadă petrecută alături de echipa din Praga, Gogea Mitu ajunge la un circ cu adevărat faimos: faimoasa trupă de la Globus din Monaco îi propune olteanului (care putea atinge felinarele de pe stradă cu mâna) un contract mult mai avantajos din punct de vedere financiar. Rolul său în spectacole nu se schimbă însă; nu are cum să se schimbe. Gogea Mitu continuă să fie „omul rar”, piesa de atracţie a circului monegasc. Oamenii plăteau bani grei pentru o fotografie cu Gogea, iar unele poveşti susţin că putea îndoi o bară de fier forjat doar cu forţa braţelor.

Din perioada petrecută în arena circului datează şi primele exagerări cu privire la statura sa impozantă. Pe diverse afişe Gogea Mitu e prezentat ca având o înălţime de 2,42 metri, 2,44 metri sau chiar de peste doi metri şi jumătate. Organizatorii de spectacole – ca şi cei de gale pugilistice, mai târziu – aveau tot interesul să îl prezinte cât mai mare şi cât mai mâncău pe românul din Mârşani. În realitate, conform unor surse medicale (şi, deci, demne de încredere), Gogea Mitu măsura 2,36 metri şi cântărea 146 de kilograme.

Tot la capitolul exagerări considerăm că se încadrează şi prezentarea meniului pe care l-ar fi servit la o singură masă uriaşul din Mârşani: se spune că acesta ar fi devorat o pâine, un pui, doi litri de lapte, 25 de ouă, un kilogram de prăjituri, doi litri de ţuică şi jumătate de litru de vin. Puţin probabil să fi fost chiar aşa, de vreme ce Gogea avea totuşi nevoie de oarece formă fizică pentru întâlnirile din ring; românul va intra – graţie unui promotor italian – în lumea boxului.

Întâlnirea cu Umberto Lancia, la un târg din Obor

După norocul venit din senin, tradus în contractul cu circul din Praga, Gogea Mitu nu putea bănui că destinul său va coti brusc încă odată. Autorul moral al schimbării de ocupaţie, de statut, a lui Gogea: un celebru promotor de gale pugilistice din perioada interbelică. Italianul Umberto Lancia a auzit, astfel, de statura impresionantă a unui român care străbate Bătrânul Continent cu caravane de circuri şi a întrezărit imediat o excelentă oportunitate de a câştiga bani şi imagine. Întâlnirea celor doi s-a produs cu ocazia unui târg din cartierul bucureştean Obor.

Umberto Martini Lancia era italian doar după origini, el fiind născut şi crescut în Bucureşti. Fost boxer, Lancia avusese şi el o carieră în ringul profesionist, cifrată la şase ani de activitate, interval în care strânsese 21 de lupte. Italianul nu fusese un pugilist oarecare, iar palmaresul său stătea mărturie: avea la activ 10 victorii, din care trei înainte de limită, şapte meciuri încheiate la egalitate şi doar patru eşecuri. În total, la categoria de greutate mijlocie, Umberto Lancia se aflase în ring pentru 167 de runde. Ultima sa dispută fusese contabilizată în 1932, când a pierdut în faţa lui Motzi Spakow, după o pauză de aproape trei ani în care nu pusese mănuşile pe pumni.

El este cel care l-a contactat pe Gogea Mitu şi i-a propus să-l înveţe să boxeze. Având avantajul staturii, garda lui Gogea era aproape inexpugnabilă, însă suprafaţa mare de lovire pe care o oferea corpul său adversarilor reprezenta un punct vulnerabil. Primele antrenamente s-au desfăşurat la Craiova, cu adversari inegali, pentru că oricum un alt pugilist pe măsura lui Gogea Mitu era imposibil de găsit. Ca şi acum, pariurile sportive erau un domeniu conex sportului, aşa că spectatorii erau mulţumiţi la luptele susţinute de Gogea Mitu, pentru că ecuaţia deznodământului era în mare parte rezolvată. Desigur, existau şi voci nemulţumite în public, care observau că meciurile cu sparing-partenerii se încheie mult înainte de limită, în detrimentul spectacolului echilibrat şi al adrenalinei oferite de ultimul gong.

Un amănunt interesant: Umberto Lancia – cunoscut şi sub numele de Bello Berti – a fost, practic, şi primul adversar al lui Gogea Mitu, la un meci demonstrativ, la Galaţi, acolo unde s-au strâns aproximativ 3.000 de spectatori, în 1935, să vadă Uriaşul din Mârşani la lucru. Lancia s-a sacrificat, intrând în ring alături de Gogea Mitu, din lipsă de adversari. Şi încă un detaliu, chiar dacă o luăm înaintea poveştii: înainte de Gogea Mitu, dar şi după moartea acestuia, Umberto Lancia s-a ocupat de destinele unui alt nume de legendă din nobila artă, Lucian Popescu, triplu campion european la diferite categorii de greutate.

6 iunie 1935, stadionul Venus din Bucureşti: debutul lui Gogea Mitu în boxul profesionist

După ce a învăţat să se apere şi să lovească, după ce a parcurs minimul elementar de abecedar al boxului, Gogea Mitu a fost gata să debuteze în boxul profesionist. În colţul său, director de imagine, cum s-ar numi azi, dar şi antrenor, se afla Umberto Lancia. Din umbră, un tehnician mult mai experimentat în şcoala antrenoratului decât Lancia: un alt italian, Giacomo Pometti.

Prima ieşire în lumea boxului mare a fost nu departe de casă, la Bucureşti. Primul adversar: experimentatul campion al Italiei la categoria supergrea, Saverio Grizzo. La data de 6 iunie 1935, stadionul Venus din Capitală, una dintre cele mai cochete arene ale vremii, a fost gazda debutului ca boxer profesionist al lui Gogea Mitu. Disputa fusese programată pe durata a şase runde, însă diferenţa de valoare dintre cei doi a fost vizibilă încă de la primele schimburi. Saverio Grizzo a recepţionat câteva lovituri dure în prima rundă şi a fost trimis în două rânduri la podea. Arbitrul de ring, Jeny Dumitrescu, o somitate în materie, l-a numărat pe italian de fiecare dată până la 9. Înainte de prima pauză, Grizzo a făcut din nou cunoştinţă cu podeaua, fiind declarat, în uralele publicului, knock-out. Gogea Mitu păşea cu dreptul în grădina boxului mare. Este doar o speculaţie, dar, cunoscând destule din cele ce se petrec dincolo de cortină în boxul profesionist, se pare că Saverio Grizzo ar fi pornit deja învins în această bătălie.

Un fost deţinător al titlului mondial vine la Bucureşti, pentru  un meci cu Gogea Mitu

Mai departe, Umberto Lancia a supralicitat şi a aranjat un meci cu însuşi George Godfrey, fost deţinător al titlului mondial în varianta IBU (International Boxing Union). Lancia a ştiut de la început că uriaşul de la Mârşani nu e pregătit şi nu are tehnica necesară să îl înfrunte pe supergreul de peste Ocean, dar a mizat că sportivul său va acumula experienţă competiţională, iar tribuna va fi plină până la refuz.

Goodfrey avea un renume de apărat, aşa că a primit provocarea şi a venit la Bucureşti în aceeaşi lună iunie a lui 1935. Ca şi în cazul primului meci, supoziţiile merg către un deznodământ aşteptat. Umberto Lancia ştia că Gogea Mitu va pierde, dar dorea ca publicul, şi mai ales pariorii, să ştie că Gogea Mitu nu e invincibil. Miza şi pe faptul că sportivul său se va căli şi va rămâne cu picioarele pe pământ, în perspectiva unui lung turneu internaţional ce se întrevedea la orizont.

Goodfrey, mai tehnic şi mai experimentat, a ştiut cum să contracareze diferenţa de gabarit şi l-a învins pe Gogea Mitu într-o partidă programată pe durata a patru runde; americanul avea şi el o statură care nu era de neglijat, măsurând 2,02 metri.

După două partide, Gogea Mitu avea o victorie şi un eşec. Interesant este însă că în palmaresul lui Goodfrey, unele surse nu indică disputa de la Bucureşti. Este, deci, posibil ca americanul să-şi fi luat măsuri de precauţie şi, pentru a nu-şi ştirbi palmaresul, să fi solicitat ca meciul să nu fie oficial.

Campionul naţional al României la categoria supergrea, învins de Gogea

Gogea Mitu avea nevoie de cel puţin o partidă pentru refacerea moralului înainte de plecarea în turneu. S-a perfectat, aşadar, o dispută cu campionul naţional al României la categoria supergrea, Dumitru Pavelescu.

Meciul a avut loc la 27 octombrie 1935, la Gibb Hall, o locaţie preferată pentru organizarea galelor vremii. Dumitru Pavelescu a fost pus imediat în inferioritate. Practic, Gogea Mitu a avut nevoie doar de două serii de lovituri, în care a apucat să alterneze directele cu ambele braţe, cu croşeuri şi upercuturi năucitoare. Măcelar cu o forţă herculeană, Dumitru Pavelescu n-a fost capabil să reziste supergreului oltean, încasând mai multe lovituri puternice în zona capului.

Acelaşi arbitru de ring, Jeny Dumitrescu, a declarat lupta inegală, oprind ploaia de lovituri marca Gogea Mitu. După doar câteva secunde, campionul României fusese neoficial deposedat de titlu. Gogea Mitu înregistra al doilea succes al carierei.

Primul turneu internaţional şi sacii de bani care ajung la Mârşani

Când staff-ul său tehnic a considerat că Gogea Mitu este pregătit să apară în faţa publicului internaţional, s-a plecat într-un lung turneu în Italia şi Franţa. Gogea Mitu a fost inclus în programul unor gale de mai mică amploare, unde şi-a zdrobit literalmente adversarii. Statura sa impozantă atrăgea publicul ca un magnet. Deocamdată nu se născuse boxerul care să îl învingă pe Gogea Mitu. Eşecul suferit în faţa campionului Statelor Unite ale Americii, George Goodfrey, fusese dat uitării. Informaţia nu avea aceeaşi viteză de circulaţie ca azi, aşa că amatorii de box italieni şi francezi îl credeau pe Gogea Mitu de neînvins.

O celebritate care se contura avea nevoie şi de o poreclă pe măsură, aşa că Gogea Mitu s-a ales cu apelative gen Uriaşul din Mârşani sau Goliath-ul României.

În urma seriei de meciuri disputate a câştigat sume de bani astronomice, odată cu el îmbogăţindu-se, fireşte, şi Umberto Lancia. Fire simplă, Gogea Mitu a trimis o mare parte din bani acasă, la Mârşani, familiei sale sărace. Localnicii contemporani cu celebrul boxer povesteau că poştaşul aducea câte doi-trei saci plini cu bani la casa părintească a lui Gogea Mitu, iar numărarea acestora era o treabă extrem de migăloasă.

Gogea Mitu avea un potenţial enorm şi făcea progrese rapide. Era o fire docilă, iar sfaturile primite de la Umberto Lancia i se potriveau de minune tânărului doljean plecat să cucerească lumea. Se părea că pasul de la circ la box fusese o alegere cât se poate de inspirată.

Ultimii oponenţi ai lui Gogea: Sanga, Camera, Bergman

Începută fulminant, cariera pugilistică a lui Gogea Mitu avea să se încheie la fel de brusc; şi în mod tragic. Ne vom opri în cele ce urmează asupra ultimelor întâlniri care l-au avut în centrul lor pe Gogea Mitu. Mai întâi, pe 13 decembrie 1935, românul încrucişează mănuşile cu profesionistul italian Giuseppe Sanga, în faţa unui Palais du Sport arhiplin, la Paris. Din nefericire, rezultatul disputei nu este nicăieri de găsit, aşa că partida este trecută la rubrica „no contests”, adică la cele care nu au influenţat în niciun fel palmaresul sportivilor.

Un meci mare a fost cel cu campionul mondial Primo Carnera, un nume sonor al perioadei interbelice, care nu s-a lăsat intimidat de masivitatea uriaşului Gogea Mitu şi l-a dominat din toate punctele de vedere în ring. Logic, Camera a obţinut victoria la puncte în acel meci, ceea ce denotă că era foarte greu să îl dobori pe Gogea Mitu, indiferent câte lovituri i-ar fi aplicat oponenţii.

Pe 2 ianuarie 1936, Gogea Mitu este pus faţă în faţă cu germano-francezul Bergman, tot la Paris. Partida durează şase runde şi se încheie nedecis. Gogea Mitu a boxat sleit de puteri, forma sa fizică fiind evident slăbită de boala de plămâni cu care se pricopsise. A rezistat însă în faţa unui pugilist cu un joc de picioare extraordinar şi care l-a lovit pe român de câte ori l-a surprins fără gardă. Pumnii de fier ai olteanului au forţat juriul să acorde o remiză de salon, prima şi ultima în cariera sportivă a lui Gogea Mitu.

Uriaşul de la Mârşani a continuat antrenamentele în primăvara lui 1936, obiectivele lui Umberto Lancia fiind să repete turneele internaţionale, care înregistraseră rezultate financiare cu totul deosebite. Destinul i-a jucat însă o festă sumbră supergreului Gogea Mitu…

Sfârşit misterios la Spitalul Filantropia. Apropiaţii lui Gogea acuză un complot

La începutul verii lui 1936, mai precis în luna iunie, Gogea Mitu s-a întors cu trenul de la Istanbul la Bucureşti. A contactat din nou o răceală (probabil de la curentul din tren) şi a fost sfătuit de Umberto Lancia să amâne plecarea spre Mârşani, pentru a se întrema. A fost internat la spitalul bucureştean Filantropia, iar după câteva zile, la 22 iunie, a încetat din viaţă.

Medicii au declarat drept cauză a decesului tuberculoza, boală de care suferea cronic încă din copilărie. Rudele şi familia au contestat acest verdict, considerând că medicii au fost cei care i-ar fi cauzat moartea, după mai multe injecţii în jurul buricului. Apropiaţii lui Gogea Mitu îşi bazau supoziţia pe faptul că adversarii lui din ring ar fi complotat pentru că îl credeau invincibil; sau că presa şi mafia pariurilor puseseră la cale asasinarea, pentru că Gogea Mitu răpea spectacolul.

Scenariul acesta al complotului (şi, deci, al asasinării) e relativ şubred şi poate fi uşor demontat: Gogea Mitu nu era invincibil, dovadă şi palmaresul său de până atunci, care includea 8 victorii, toate înainte de limită, două înfrângeri şi un meci egal. Mai existau şi cinci partide fără rezultat. Poate că adversarii şi promotorii acestora ar fi văzut potenţialul lui Gogea Mitu şi se temeau că el îşi va cizela tehnica, devenind în cele din urmă invincibil, dar de aici până la crimă e cale lungă. Prezumţia că presa şi bookmakerii ar fi dorit dispariţia lui Gogea Mitu e cu totul hilară, de vreme ce uriaşul de la Mârşani, prin simpla prezenţă, genera public şi interes. Mai mult: rezultatele sale uşor contradictorii erau şi ele pe placul caselor de pariuri, care îi acordau cote mici la victorie, pentru a se îmbogăţi pe un eventual pas greşit al Goliath-ului român.

Surse din interiorul spitalului, citate în presa vremii, susţin şi că medicii au fost la căpătâiul bolnavului până când acesta şi-a dat ultima suflare. Echipa de specialişti a făcut, se pare, tot posibilul să îl salveze pe Gogea Mitu, însă tuberculoza contractată în copilărie s-a dovedit letală.

Ceremonia funerară a avut loc în localitatea natală, în Mârşanii Doljului, de acolo de unde plecase în urmă cu doar cinci ani pentru a cuceri lumea circului. Gogea se întorcea acum acasă pentru totdeauna, doborât de boală, după un scurt, dar foarte intens episod pugilistic. La câtăva vreme după moarte, scheletul său a devenit obiect de studiu la Facultatea de Medicină a Universităţii din Craiova.

Ultima descendentă a familiei lui Gogea Mitu, Constanţa Burada – nepoata gigantului – susţinea în urmă cu ceva timp că a strâns material din trecutul unchiului ei, pentru a publica o carte; proiectul acesta nu s-a concretizat încă.

_______________________________________

Sursa site-ul revistei „Historia” www.historia.ro

Link articol semnat Cristi Frisk pe care il si felicitam cu aceasta ocazie (mai bine mai tarziu decat niciodata)

Cine a fost cu adevărat Gogea Mitu?

 

Campanie pentru promovarea/ resuscitarea miscarii sportive in Romania (2) – Despre sport si educatie

In Economia sociala, Educatia si sportul, Sportul si politica, Stiinte si educatie on Martie 13, 2013 at 4:05 PM

Cuvant inainte – Acest articol este partea a II-a din seria dedicata sensibilizarii fata de problematica educatiei in Romania; vrem sa credem ca abordarea noastra depaseste  tematica sportului, lucru pe care specialistii care au lucrat la legislatie au omis sa-l faca, „adica”: sa elaboreze o strategie de dezvoltare sociala si economica integrata (cultura, educatie, sanatate, fiscalitate, coeziune, etc.) abia dupa care sa modifice legea astfel incat sa serveasca de suport de implementare a acestei strategii. Daca „sarada” vi se pare pur teoretica, cel putin o consultare cu cei de la ministerele educatiei, muncii, sanatatii si dezvoltarii durabile si tot ar fi fost bine. Consultarea stricta a celor din federatiile sportive sau a celor implicati in sport este insuficienta in opinia noastra, dar este un subiect separat in campania noastra.

In articolul precedent – Partea a I-a: Campanie pentru promovarea/ resuscitarea miscarii sportive in Romania (1) – Cadru, context si prezentaremai mult o introducere in tematica acestei serii, am incercat sa precizam cadrul dezbaterii, contextul social prezent si sa explicam rolul si importanta educatiei prin miscare din diverse perspective ale cerintelor dezvoltarii sociale.

In articolul precedent incercam sa subliniem/sustinem cateva idei de baza: educatia prin miscare este o necesitate vitala (o afirmam fara ezitare), iar sportul este poate cel mai „puternic” si sigur vector de comunicare  si o parghie (instrument) importanta de dezvoltare sociala la nivel individual dar mai ales la nivel comunitar si national.

Ideea principala pe care incercam sa o vehiculam si sa o sustinem (veche de cand lumea – nu ne apartine) propune educatia ca cel mai puternic instrument de inducere a schimbarilor sociale, cu conditia alegerii optiunilor fezabile si fiabile. Viziunea noastra recomanda educatia prin miscare ca fiind cea mai sigura cale pentru promovarea si intarirea valorilor unei societati moderne „SANATOASE” – promovarea excelentei (meritocratia) cu conditia respectarii normelor de etica, echitate  si a egalitatii de sanse, responsabilitate civica si grija fata de mediu.

_______________________________

Despre relatia sport si educatie in Romania –  Pentru a „cuprinde” subiectul in totalitatea sa, ar fi destul sa-l citam pe Mircea Lucescu, care defineste si limpezeste aceasta falsa problematica  – sport sau educatie – intr-un mod absolut genial prin simplitatea si adevarul expresiei: „Nu exista sport si/sau educatie ; sportul este educatie”. Un dascal de-al meu spunea altfel: „in expresia educatie fizica exista cuvantul educatie si asta spune tot”.

Pana nu demult eram practic convins ca nimeni nu ar fi avut nevoie de un desen ca sa inteleaga miza dezbaterii, cel putin pe un plan teoretic… Dar prin prisma reactiilor de opinie aparute mai peste tot – retele de socializare, bloguri, petitii cel mai adesea pe caile „virale” – dupa publicarea intentiei de a introduce 4 ore de sport in programa scolara, ne obliga sa revenim asupra acestei „certitudini”.

Desi exista inca exemple de institutii in care s-au pastrat bunele practici in materie de educatia fizica si sport scolar, situatia din invatamant ramane una care denota exact acelasi nivel de interes social ca si in toate celelalte domenii (si problematici) importante, am adauga vitale pentru societatea civila, progresul social si calitatea vietii in Romania – INDIFERENTA…Mai mult decat atat, in cazul educatiei fizice si a sportului se poate afirma ca situatia sta si mai grav; am trecut de deja de faza de indiferenta si s-a intrat de mult in cea de distrugere sau chiar de autodistrugere. Sectorul a fost in mod vadit complet delasat, trecut ultimul pe lista de prioritati ba chiar sacrificat in unele cazuri . In acest articol vom face referinta strict la conditia activitatilor fizice si sportive in cadrul institutiei scolare.

Ne intrebam in virtutea carui rationament si amendament ajung „specialistii”, politicienii, „educatorii” si toti cei carora li se da posibilitatea sa gandeasca si sa impuna faptul ca este mai important un drum decat un animal, un copac, un rau, un profesor sau un copil. De cand caramida, creditul bancar sau in ultima instanta chiar statul (facute initial pentru a servi natiunii), au devenit mai importante decat omul!?… Dar mai ales cum de cetatenii nostri au devenit sclavii unor principii si norme absurde, daca nu chiar ferventi aparatori ai ideilor de genul celor denuntate?!

Prin extrapolare in cadrul sistemului educational, de cand am ajuns noi la concluzia ca „un rezolvator” de ecuatii complexe merita mai multa atentie, efort si resurse decat un copil educat cu cei 7 ani de acasa si cei 8 de la scoala… Sau pardon, de cand invatarea unei teoreme este prioritara dezvoltarii armonioase si sanatatii fizice a individului, invatarii normelor sociale si bunei cuviinte, responsabilitatii, solidaritatii, compasiunii, respectului. In numele caror criterii un „specialist” are dreptul la demnitate si  merita mai multe sanse sociale decat cei care au preocupari mai putin savante!? Sper ca in mintea celor carora le adresam aceasta intrebare (pur retorica) nu va incolti ideea raspunsului – „in numele excelentei” (de orice tip ar fi ea) – pentru ca suntem „pregatiti” de orice, iar raspunsul nostru nu va fi pe placul multora.

„Excelenta” trebuie sa apara ca rezultat firesc (aproape statistic) al unui fenomen de masa si nu ca consecinta a unui efort obsesional, specific si directionat in acest sens. Credem ca este de preferat sa avem un sistem educational care sa produca o masa majoritara de viitori cetateni educati, cultivati, echilibrati, decat un invatamant care produce 10 „Einsteni” la 100 de analfabeti, ignoranti, dezechilibrati, etc. Este exact ca si in cazul performantei in sport: prefer sa traiesc intr-o tara cu instalatii sportive si parcuri pline de copii, adolescenti, tineri, adulti si pensionari care fac miscare si care plesnesc de sanatate si optimism, dar fara campioni olimpici, decat intr-o tara de mancatori de seminte, cu burtile umplute cu bere, cunoscatori absoluti si fani ai sportului in fata ecranului si 3 „campioni eroi nationali” crescuti in eprubeta, care uimesc lumea pana cand cad din picioare de epuizare, istoviti de propria reputatie de se satura pana si televizorul de ei. Fiecare generatie ar trebui sa dea campioni. Stim ca se poate; Octavian Belu si Mariana Bitan au dovedit ca reusitele pe plan international tin mai mult de competenta antrenorilor decat de descoperirea unor talente rare. Sa nu se inteleaga gresit; nu avem nimic cu campionii olimpici. Ei sunt eroii nostri, dar varfurile fiecarei generatii ar trebui sa fie o emanatie a unei mase importane de practicanti si nu un fenomen fortat. 

… Dar chiar si asa, pretextul unui invatamant performant nu poate justifica sabotarea activitatilor de educatie fizica; cine le da dreptul unora sa presupuna sau chiar sa impuna opinia ca „tocilarii” nu vor joc, miscare sau sport?

________________________________

Noi tocilarii iubim sportul si avem nevoie de el :)

Noi tocilarii iubim sportul si avem nevoie de el 🙂

_________________________________

Apropos de programa scolara, ne intrebam ce subiect sau „gand ermetic de scriitor genial” merita sacrificul unui copil care comite suicid pentru ca nu a luat bac-ul… Care ecuatie nerezolvata din lume merita sau are dreptul sa condamne un tanar la esec social si profesional pe viata?!.  Atentie – nimeni nu spune sa se neglijeze importanta celorlalte materii, dar sincer, un olimpic la matematica nu-mi spune foarte mult. Cel putin nu in comparatie cu un olimpic la matematica care isi foloseste aptitudinile si cunostiintele in serviciul si spre binele social, altfel toti cei care au inventat virusi, arme, bombe si produsele bancare au fost olimpici la ceva.

Revenind la un ton neutru, avem „aproape certitudinea” ca in general educatia in Romania manifesta lipsa oricarei preocupari serioase pentru educatia si cultura fizica atat din partea elevilor, cat si din partea cadrelor didactice, dar cel mai grav este poate faptul ca ea lasa indiferenti o multime de parinti; nu pe toti, dar pe foarte multi dintre ei!

In mare situatia poate fi rezumata in felul urmator ; „sportul” este prin traditie materia de sacrificiu pentru: recuperarea intarzierilor din programa materiilor „majore”, acordarea invoirilor, munci voluntare, activitati scolare extracuriculare, (etc.), iar in mod traditional tocilarul clasei este un copil „bun”, in vreme ce adolescentul mult prea „preocupat de volumul pectoralilor” sai… este inevitabil un superficial!  De ce lucrurile se prezinta astfel (!?), nu ne intrebati, nu stim (!); mai ales ca in scolile din alte parti situatia nu pare sa fie aceeasi.

Interesant este faptul ca ne tot opintim in discursuri despre integrarea europeana, despre valorile si cultura civilizatiei occidentale de dragul careia ne-am vandut altora pana si apa pe care ne-a lasat-o Dumnezeu; trebuie sa facem si noi ca altii, „sa le dam tot si sa tot dam” copy-paste-uri manualelor de bune practici, normelor, strategiilor si recomandarilor europene, cand de fapt nu facem absolut nimic ca ei. De 20 de ani ne mintim, suntem mintiti si mintim pe altii la randul nostru. Daca nu ar fi asa, atunci fiecare scoala din Romania ar fi avut de mult propria sala, bazin si teren sau cel putin una dintre cele 3… La fel cum americanii le-au avut (scolile, baza materiala si educatia) inainte sa apara automobilul si sa contruiasca autostrazi, care la randul lor au fost gandite, proiectate si construite de cei educati in scolile respective.

Sala Sport pentru femei a Universitatii Berkley - California inainte de 1922

Sala de gimnastica pentru femei a Universitatii Berkley – California inainte de 1922

Prioritizarea educatiei este credem abordarea logica si necesara intr-un proiect coerent de dezvoltare pe termen lung a unei natiuni. Tine de logica bunului simt; mai intai te educi, urmeaza sa inveti (cum) sa faci, dupa care te apuci sa faci ce ai de facut… Si nu invers!!! Cam asa s-au facut lucrurile in perioadele de inflorire si progres social peste tot in lume, chiar si la noi… candva!

La vremea respectiva dascalii, inaintasii celor de astazi, desi – in mod paradoxal- dispuneau de mai putine evidente stiintifice in sprijinul promovarii si impunerii exercitiului fizic in educatie si fara toate problemele de sanatate publica juvenila de astazi,  chiar credeau in ceea ce faceau si in binefacerile educatiei prin miscare.  Studentii celor mai reputate institutii de invatamant superior din lume – mai toti copii de bani gata (asta nu inseamna neaparat pramatii care calca lumea pe trecerea de pietoni sau care cred ca li se cuvine totul) – erau obligati sa urmeze cursurile de educatie fizica in universitatile vremii.

Ora de educatie fizica fete inainte de 1922 - Universitatea Berkeley

Ora de educatie fizica fete inainte de 1922 – Universitatea Berkeley (aceeasi sala)

Se pare ca la noi mentalitatea merge impotriva curentului si a evidentelor stiintifice si dobandirilor practice. Cu cat avem mai multe argumente pro, cu atat ne indaratnicim sa facem contrariul. Nu mergem pana intr-acolo incat sa cerem o sala, o piscina si dotari doar pentru barbati si identice dar separate pentru femei (ar fi si culmea :)), cum era cazul universitatilor americane de odinioara. Ne-am multumi cu mici centre polivalente de cartier care sa deserveasca scolile din zona si chiar si populatia civila; deja mai bine decat sali de clasa schimbate in sali de sport sau decat terenurile de bitum gaurit. Am vazut scoli in Capitala Romaniei care stateau mai prost la capitolul dotare mingi decat scolile satelor din savana africana. Cred ca asta ilustreaza perfect interesul educatiei nationale pentru materia educatiei fizice si sportului.

Ne tot plangem ca NU sunt bani, „vai, nu sunt bani”, dar de ce nimeni nu se gandeste cum sa faca sa ajunga banii?!  Analizand situatia nu vedem decat doua explicatii; lipsa de ingeniozitate si creativitate, caci actul guvernarii cere mai mult decat orice alt domeniu creativitate sau lipsa de interes  celor care sunt pusi sa guverneze si sunt responsabil de acest domeniu. Eventual si in cel mai „fericit” caz avem de a face cu o prioritizare gresita a nevoilor. „Antreprenorii” si constructorii „se pot bucura” de banul public si din constructia unor sali de sport, nu numai din turnarea asfaltului… Astfel de centre ar putea sa indeplineasca pe langa functia lor principala- aceea de spatii amenajate pentru educatia fizica sau pentru sportul scolar – si cea de loc de desfasurare  pentru multe alte activitati (cum erau si sunt in continuare Cluburile copiilor), fara sa excludem chiar posibilitatea unor structuri lucrative, daca vor fi considerate ca o investitie si nu ca o cheltuiala.

De multe ori este invocata scuza lipsei infrastructurii. Avem exemple de tari mai putin dezvoltate care sufera o lipsa acuta a infrastructurii, dar in care sportul a devenit aproape religie – Jamaica, Etiopia, Kenya, etc. – nu neaparat din motive  de prea mult timp liber sau de vocatie nationala, ci din ratiuni social-educative si politice serioase. Absenta infrastructurilor nu-i impiedica pe copiii si tinerii din aceste tari sa faca sport in numar mare si sa obtina performante; cum de altfel a fost si cazul tarii noastre inainte de „instaurarea democratiei”, bat-o vina! De exemplu, prioritizarea sportului in educatia din Jamaica a aparut in perioada imediat urmatoare miscarii „Rastafari” cand guvernantii se temeau ca sanatatea publica a natiunii si a tinerelor generatii de atunci fusese greu pusa la incercare (sustineau unii) de consumul abundent si abuziv de canabis. Drept urmare, autoritatile au decis implementarea unui program national care in momentul de fata este inegalat de cele similare si existente oriunde in alta parte a lumii. Rezultatele au inceput sa se vada  20 de ani mai tarziu, la toate nivelurile vietii sociale in Jamaica – economie si servicii, nivel de trai, educatie, calitatea vietii in general.

Iata cum una dintre cele mai violente societati si riscante destinatii turistice din perioada anilor ’70-’90, Jamaica, a devenit nu doar o fabrica de campioni de atletism dar si un paradis turistic (aproape) securizat, o zona recomandata pentru un anumit tip de investitii, bine-inteles in relatie cu patrimoniul turistic al insulei, iar campionii cu pricina au si ei meritul lor in dezvoltarea industriei turistice, in special pe planul imaginii destul de afectate intr-un trecut nu foarte indepartat din cauza curentului de emancipare afro-antillais si bine inteles a traficului de droguri.

Jamaica este un exemplu de abordare „transversala” la care s-au gandit si ai nostri, dar fara sa inteleaga cu adevarat mecanismul. Jamaicanii au ce arata lumii si nu-si fac reclama cu campionii iesiti la pensie de mult prea multa vreme (fara nici cea mai mica tenta de desconsiderare a fostelor glorii ale sportului romanesc).  Diferenta consta in faptul ca atunci cand iti arati lumii pensionarii, pe langa faptul ca nu ai impactul scontat in campania respectiva mai trebuie sa platesti si bani grei, in timp ce atunci cand „esti la zi cu valorile” :), operatiunea de comunicare are mari sanse de reusita si lumea plateste oricat sa ti le vada :)… Hmmm… Aviz „specialistilor”! Dar pentru a avea in permanenta ce arata lumii, Jamaicanii au investit acum cateva decenii in educatie si in sport… Si nu bani, ca nu aveau de unde, ci doar preocupare si profesionalism; banii au inceput sa vina abia dupa… (din nou) Hmmm!… (si) Aviz „specialistilor”!

Dar decat 1000 de cuvinte, mai bine cateva imagini televizate de la campionatele scolare de atletism – transmise in direct de televiziunea nationala – care speram sa-i ajute pe unii sa vizualizeze atat dimensiunea fenomenului cat si importanta pe care autoritatile o acorda educatiei prin sport si mai ales sportului scolar – clipul explica inca de la inceput unde Jamaica face diferenta fata de celelalte puteri ale atletismului mondial; acolo se transmit in direct pana si campionatele scolare ale categoriilor mici de juniori… Si care parinte nu-si doreste ca copilul sau sa aiba posibilitatea participarii la asemenea evenimente, care sa le marcheze – ba nu ! –  sa le ritmeze copilaria si adolescenta?

Pana la urma, nici nu avem nevoie sa facem referire la modele care au functionat in alte parti, pentru a ne lovi „iarasi si din nou” de eternul „suntem in Romania”. Poate ca va fi destul sa (re)acordam importanta si respectul cuvenit orelor de educatie fizica. Nu este chiar o fantasma si nici foarte departe de cultura si istoria noastra; nu trebuie sa calatorim foarte departe in timp,  este suficient sa ne referim la vremurile „de trista amintire dom’leee” ca sa ne facem o idee despre cum arata o ora de educatie fizica in Romania. In plus erau si 3 ore pe saptamana in primele 2 cicluri. Copiii de atunci nu aveau Nike Air sau Jordan, cum au cei de astazi si nici nu visau la facilitatile prezentului (chiar si asa putine cum sunt ele in Romania), dar cu toate acestea faceau sportul cu placere asa cum inca il fac in ziua de astazi copiii Americii, Braziliei, Coreei – ca sa le luam in ordine alfabetica, posesori la randul lor de smartphone-uri, cablu si internet.

Lectie de baschet la ora de educatie fizica - anul 1967

Lectie de baschet la ora de educatie fizica – anul 1967

Haideti sa facem pe neanuntate inspectii la orele de EF sa vedem cate poze similare mai pot fi „trase” in timpul orelor in ziua de astazi… Aproape ca-ti vine sa mergi si sa-i aprinzi o lumanare la cimitir „Raposatului” si sa-ti ceri iertare pentru ca ai fost un prost si te-ai lasat pacalit/manipulat. Cert este ca cine voia sa faca educatie, facea si intr-un picior. Imi aduc aminte ca aveam in clasa pana si corijenti la sport; nu pe vara, dar pe trimestre, atat cat trebuia pentru ca unii „sa-si bage mintile in cap”.

Poate ca acest filmulet brut cu profesorul Constantin Dumitrescu povestind despre acele vremuri, va reusi sa domoleasca „tribuna” vesnicilor nemultumiti si revendicatori de bani, bani si iar bani, de infrastructura si de noi legi modificate in fel si chip, dar niciodata nevoiasi de cele care cu adevarat fac sa mearga lucrurile inainte – profesionalism, competenta, daruire. Daca Covaliu sau Octavian Belu ar veni si ar spune „avem nevoie de o sala de sport pentru… sau de un cantonament de 1 an in China” nu avem nici un dubiu ca cei doi au nevoie de fonduri pentru a reusi ceea ce si-au propus. Dar cand o alta federatie (nu dam exemple) ar cere bani pentru orice, cu tot respectul, dar merita dubla reflectie inainte ca sa se ia o decizie.

[N.A. – cine doreste sa afle povestea profesorului Constantin Dumitrecu, unul dintre cei mai tritrati antrenori pe care i-a dat scoala romaneasca pana la un moment, aveti un articol mai recent Sportlogic aici – Nea’ Costica (Dumitrescu) – din seria “Slujitorii Inelelor” (1) – sau un articol de la vremea cand acesta antrena lotul national de saritori in inaltime (aici – click pe lupa dupa afisare), cea mai titrata proba din atletismul romanesc.]

Am mai spus-o si in alte articole; doamnelor si domnilor, chiar daca resursele, infrastructura si dotarile sunt extrem de importante, sportul – si educatia de altfel – este o chestiune de vocatie si se face mai ales cu multa pasiune, daruire, competenta si profesionalism. Am facut un dezacord folosind singularul pentru a sublinia ceea ce am spus si la inceput – sportul si educatia fac corp comun si sunt pana intr-un anumit punct quasi-sinonime. Dar educatia nu este doar apanajul scolii ci al intregii societati si mai ales misiunea sfanta a familiei. Speram ca acest filmulet inspirational a carei eroina este campioana europeana Nevin Yanit (Turcia, o societate inca „dificila” pentru femei), sa sustina cu prisos afirmatiile noastre si sa dea de gandit „infrastructurofililor” si „dolarofililor” din educatia si sportul romanesc, dar mai ales tinerilor, antrenorilor si parintilor.

(N.A. – „paranteza” inainte de a merge mai departe in analiza noastra, am o intrebare care sper sa dea de gandit unora… sa vedem cine se va simti responsabil:  „de ce trebuie sa cautam un clip cu o campioana turca de atletism pentru a ilustra o situatie care este aproape identica cu cea de la noi ?… Doar ca noua ne lipseste campioana; de ce nu putem gasi  un clip similar cu IONELA TARLEA   spre exemplu??? – ca de obicei wiki in romana are mai putine date despre personalitati din Romania decat cea in alte limbi … Ce atleta (!?) ; fabuloasa, si unica in istoria sportului romanesc daca nu si mondial. Am vazut-o intr-o singura zi participand la 3 sau 4 probe, dintre care una era de 400. La sfarsit s-a prabusit aproape. Ionela merita toate rentele din lume dar nu stiu daca a reusit sa castige vreuna… Vom incerca sa scriem un articol despre ea.)

Prin ideile prezentate  pana acum am incercat sa sugeram ca mentalitatea publica, atitudinea fata de educatia fizica si situatia sportului scolar depind de fapt mai putin de absenta infrastructurii si a resurselor, cat de cultura interna a institutiilor scolare si evident cea a mediului familial din care provine elevul. Inainte sa emitem pretentii, poate ar fi cazul se punem la punct toate aspectele care tin de noi, de bunavointa si responsabilitatea fiecaruia… Si daca ar fi bani tot nu am recomanda sa fie lasati la discretia smenarilor din sportul romanesc. Daca, pe un fond deja precar, profesorul de educatie fizica da cel mai mic semn de laxism sau de indiferenta, rolul si importanta orelor de educatie fizica  vor fi compromise definitiv in fata elevilor. Pentru a reusi intr-un demers de acest tip avem nevoie sa intrunim cateva conditii; este evident ca programa scolara, sistemul de notare, abordarea publicului scolar si cea a familiei au nevoie sa fie regandite pentru a eradica toate aceste neajunsuri… (n.ava fi subiectul unui articol viitor, campania noastra va dura pana vom fi auziti).

Reforma morala despre care spuneam presupune inainte de toate sa incercam sa ignoram „paiul si sa fim mai atenti la barna”, nu-i asa!? Poate ca vina (sau o mare parte din ea) o poarta reputatia sau imaginea publica a sportivilor. Daca analizam situatia sau conditia sociala si materiala a fostilor sportivi de performanta constatam ca alaturi de numeroasele exemple pozitive avem si destule cazuri cu care ne mandrim mai putin, ba unele chiar ne dau dreptul sa fim ingrijorati: clanuri, lume interlopa sau pur si simplu multe situatii fara perspectiva profesionala, materiala sau/si sociala. Este un punct de vedere care nu poate fi ignorat si care aparent poate da dreptate parintilor. Am spus aparent pentru situatiile de derapaj in delicventa nu poate fi imputat activitatilor sportive si nici nu ne vom lansa in aceasta dezbatere aberanta. In plus in ziua de astazi un sportiv de inalt nivel (european, mondial, olimpic) castiga mai mult decat au visat vreodata cei mai indrazneti si ambitiosi dintre predecesorii lor).  Esecul social poate fi cel mult imputat factorilor deja mentionati – situatie/mediul familial, modul in care se face scoala in Romania, etc. si lipsei de activitati fizice incadrate. Chestiunea de fond aici nu este ce va face un sportiv care reuseste sa devina campion dupa retragerea sa ci ce face el pana sa ajunga campion, din ce traieste si mai ales sa nu uitam ca cei mai multi dintre ei, dintr-un motiv sau altul, nu vor ajunge niciodata campioni. In cazul unui scenariu de acest tip, amenintarea esecului scolar si implicit, mai tarziu, a celui profesional, devine o problema reala. Esecul scolar mascat al sportivilor este o realitate si de aici si imposibilitatea continuarii studiilor sau a altor activitati care sa le asigure copiilor care s-au investit in sport o sansa sociala si o alternativa profesionala pe masura asteptarilor lor.

De unde apare si intrebarea ; de ce acest laxism fata de nivelul pregatirii scolare a viitorilor sportivi de inalt nivel. In Franta filiera vocationala nu poate fi accesata DECAT DACA elevul are media generala peste 7 (14/20). In momentul in care da semne de slabiciune scolara i se suspenda dreptul de a participa la antrenamente si in competitii. O absenta indelungata (3-6 luni) de la practica sportiva si din competitii pe motive de esec scolar duce la disponibilizarea elevului din filiera vocationala… Asta da excelenta!… Aberant !? Deloc; statisticile dovedesc ca este extrem de dificil sa obtii performanta cu sportivi care se afla in situatie de esec scolar permanent. Ba mai mult este un indicator de motivare a individului care astfel poate demonstra cat de determinat este in incercarea sa de deveni sportiv de inalt nivel. Bine inteles obiectivul suprem a unei astfel de organizari este ca sportivul sa ramana permanent ancorat in realitatea scolara,  preocupat de propria educatie  si de o alternativa profesionala.

Un alt exemplu de preocupare fata de viitorul elevilor care practica un sport de performanta ni-l ofera modelul german, unde loturile nationale de juniori au in componenta colectivului de incadrare profesori la materiile considerate esentiale, iar programul de studiu al acestora face parte practic din programul de pregatire in cantonamentul sportivilor. Iata inca un aspect pe care nu l-am intalnit consultand proiectul referitor la modificatrea legii sportului. Lista este destul de lunga si citind propunerile facute de diversele federatii si de COSR ne este din ce in ce mai clar ca unora le place sa se invarta in jurul cozii.

Cand oferi astfel de exemple de obicei auzi invariabil acelasi raspuns – „suntem in Romania…”. Ne intrebam de ce Romania este atat de departe de aceste scenarii, pana la urma !?  Nu exista la minister sau intr-o federatie bani pentru 4 salarii de profi !?… Mai ales ca aceeasi profi pot trece de la un lot la altul pentru ca stagiile de pregatire nu se desfasoara simultan. Ce facem cu federatiile care-si tin sportivii de lot permanent in stagii (?), cum sunt scrima, canotajul, gimnastica… Chiar nu se gasesc in Romania cateva salarii de profesori, cel putin pentru a asigura mentinerea la nivel a elevilor care fac sport de performanta?… >> va urma>>…

– Ovidiu Florea –

educator sportiv

%d blogeri au apreciat asta: