Sportlogic

Posts Tagged ‘Elisabeta Lipa’

UNDE SUNT (SAU NU SUNT) BANII DIN SPORT – Partea a 1-a: Rezultatul auditului Curtii Nationale de Conturi 2012

In Economia sociala, Economia sportului, Educatia si sportul, Sport si societate, Sportul si politica on februarie 6, 2016 at 4:09 PM

Spuneam intr-un comentariu pe FB ca mare parte din colegii din sport cand se uita la un buget isi luxeaza pupilele. Nu au trecut 2 saptamani si iata ca o declaratie a Ministrei Sportului – ^Banii sunt, lipsesc insa rezultatele^ sau ceva de genul – face sa curga cerneala in spatiile de socializare virtuala. Confratii sunt intrigati la maxim de declaratiile ministrei pe care nu tin sa o apar, dimpotriva, nu este in natura mea sa tin cu ministrii, dar de data aceasta are dreptate cand spune ca performanta nu depinde doar de bani… Altii vorbesc despre statui campionilor, altii despre burti goale, dar cati stiu spre exemplu ca ani la rand lotul olimpic de gimnastica a avut ani la rand un contract de sponsorizare cu OMV-Petrom (unde si statul are o cota importanta de actiuni) in valoare de aproximativ 1 milion de euro anual… Spun gurile rele, daca nu-i adevarat atunci sa ne spuna partile fiindca asa se cade intr-o tara de drept si europeana. Daca impartiti suma per/capita veti vedea ca nu este chiar putin. Va asigur ca intr-o saracie lucie chiar si fetele de la gimnastica ar fi decrosat pentru federatiile altor tari, asa cum au facut alti sportivi romani cand au simtit ca duc o existenta precara.

Sa vorbim putin despre articolul cu pricina (semnat de Mirela Neag – link aici), cel care a starnit aceasta reactie. Pentru cei grabiti care vor sa afle repede concluzia… Ei bine, inca o piesa insipida, tipica jurnalismului de doua parale de la GPS care in loc sa-i plateasca lui Catalin Tolontan 30000 de euro/ luna pe articole de genul scrisuri din dosarele secreete ale justitiei, ajunse nu stim cum pe masa sa, mai bine ar finanta un lot de juniori intr-o disciplina la alegerea lor.

Autoarea, cu siguranta geniala in viata de zi cu zi (:D ), sare de la o referinta la alta (nu stim daca intentionat, pierduta in statistici sau daca ne ia de fraieri)… Ceva de genul ba ca unii care au ratat olimpiada merita mai mult pentru ca au medalii in competitiile internationale, ba ca cei care au luat medalii in competitiile internationale ^dar mai ai un hop^ pana la Rio nu merita mariri (cazul handbalului), in timp ce canotajul nu ar justifica mariri pentru ca si-a calificat doar 3 echipaje din 4 la Rio… adica doar 75% reusita, spre deosebire de scrima care… mai nimic, dar au luat medalii la niste competitii. Sa mai amintim si faptul ca lotul de scrima este de vreo 3-4 ori mai putin numeros decat cel de canotaj si ca o ambarcatiune de competitie costa de la 20000 de euro in sus (alea din gama de jos). Daca stabilim un ratio pe cap de membru lot, vedem ca de fapt scrima ia mai multi bani decat canotajul, avand in vedere ca floreta este la pamant si ca sabia fete sau ca spada baieti nu exista. Daca calculam pe numarul de afiliati, evident scrima merita toata atentia si chiar este pacat ca nu reuseste sa se raspandeasca. Canotajul are rezultate cert, dar in schimb este aproape inexistent daca ar fi  sa ne raportam la numarul de practicanti. De ani buni supravietuieste datorita unei celule de performanta aproape fortata, dupa modelul gimnasticii. In ultima vreme cei de la FRG au facut totusi eforturi vizibile si iata ca in sfarsit baza de selectie nu se mai numara pe degetele de la maini.

Sa continuam cu propos-urile aceleeasi profesioniste care a intrunit mii si mii de (Y)-uri si sute de distribuiri din partea oamenilor de bine, care a uitat sa mentioneze subventiile statului pentru COSR, CSM-uri si SS-uri intr-o confuzie jalnica intre bugetul federatiilor si cel al sportului la care consiliile locale (unele) participa cu sume importante , urmata in pas sincron de foarte multi ingrijorati de soarta miscarii sportive… dar doar atunci cand vorbim vorbe goale si nicicand atunci cand se propune continut sustenabil.  Cand propui dezbateri de fond, salut, ma intorc imediat, plecat in vacanta, scuze sunt ocupat… si vai nu am observat. (Y)… Incep sa inteleg de ce scrierea in caractere a iconitei ^like^ pe Facebook – un Y mare in paranteze – are de fapt forma unor fese…. Am inteles, pe mine ^nimeni nu ma iubeste^…. sa revenim… Autoarea de bine a uitat o multime de alte federatii sportive, inclusiv pe cea a sportului pentru toti, inclusiv subventiile de la Ministerul Educatiei pentru sportul scolar si universitar sau pentru infrastructuri si instalatii sportive a caror lipsa o deplange toata tara, mai ales federatiile, dar nici una dintre ele nu a depus in ultimii ani o cerere si un proiect de reabilitare a acestora. Banii sunt, dar cineva trebuie sa-i ceara, si nu oricum, ci depunand un proiect…. Este exact situatia fondurilor europene, doar ca cineva trebuie sa-i ceara (repetam cu sprijinul unui proiect), cu mentiunea ca aici se pot obtine mai usor fiindca concurenta este intre federatii; daca una pierde, cu siguranta alta va obtine finantarea proiectului, deci sportul castiga.

…Suntem cu totii de acord ca niste cifre raportate la dimensiuni macro intr-un labirint procedural stufos sunt mai greu de inteles pentru publicul larg… Uneori chiar si pentru cei din sport mai putin preocupati de aspectele administrative… Nu poate fi o scuza, dar poate fi dificil uneori chiar si pentru cei preocupati/interesati, si asta datorita lipsei de transparenta sau a unei scheme explicite de circulatie a fondurilor. De aceea logic ar fi ca intr-o prima etapa sa explicam cititorilor, oricine ar fi ei, sursele de finantare posibile in sport, dar vom lasa acest demers pentru partea a 2-a a seriei pentru ca sunt nerabdator sa va invit la lectura unor documente oficiale/institutionale, si anume RAPORTUL CURTII DE CONTURI REFERITOR LA UTILIZAREA RESURSELOR DISPONIBILE DE CATRE INSTITUTIILE NATIONALE ALE SPORTULUI pentru ca toata lumea vorbeste de bani si Lista de propuneri venite din partea federatiilor in vederea modificarii Legii 69, cunoscuta si sub numele de Legea Sportului

Din studiul comparativ a celor doua documente putem lesne sa ne imaginam ca atunci cand s-a facut lista de propuneri, mai toti cei convocati spre consultare in momentul intentiei de a reforma legea sportului romanesc, nu citisera RAPORTUL.

Intr-o discutie despre putinatatea banilor, cineva ma intreba daca am alta idee despre alta sursa de finatare decat statul… DA, AM, chiar despre cum ar trebui facuti si utilizati acesti bani si cum circula aceste fonduri si nu sunt singurul… Asta intr-o societate normala evident. In primul rand banii alocati federatiilor nu reprezinta bugetul sportului. In al 2-lea rand, ar fi bine ca banii in sport sa vina cel putin in aceeasi proportie din sectorul privat.. Iar atunci cand vin din sectorul privat, recomandabil ar fi sa vina pe o filiera transparenta si pentru ca societatea privata, civila, etc. va fi reusit sa inteleaga importanta dezvoltarii miscarii sportive si nu pentru ca X sau Y sunt amici la catarama, frati de cruce sau „cumatri”. Peste tot in lume functioneaza carnetul de adrese, dar una este sa ai contacte si alta este sa fii singurul care ai acces la niste resurse. Ce se intampla daca maine mantuitorii sportului romanesc fac pojar si nu mai pot veni la servici niciodata!? Vor fi capabili adjunctii sau sagetile lor sa le ia locul si sa se aseze la masa negocierilor cu partenerii privati – banci, corporatii, etc.? Le va mai deschide cineva usile. Cati sponsori a adus Covaliu la FRS de cand este presedinte? Sau poate ca l-au pus presedinte doar ca sa antreneze lotul :)))… Si cand ma gandesc ca Daniel Mitrea de la FRR posta intr-o zi pe FB o imagine pe care erau scrise gandurile unei eminente, nu mai stiu care… care sunau cam asa ^ Un conducator adevarat creaza lideri si nu adepti^… WOW…  Nu cred ca vorbea despre mine. Uite de asta tin eu la Daniel, chiar daca il critic si ma face banuitor. Este diplomat, subtil uneori hmmm… chiar si dizident. Ma gandesc mereu la postarea aia si sper din suflet ca NU vorbea despre vreun conducator de la FRR, fiindca fratilor, bonjour les leaders du rugby roumain… Scuze, m-am lasat dus de val, sa revenim la problemele miscarii sportive din Romania.

In urma  lecturii auditului am tras o concluzie cel putin ingrijoratoare; expertii Curtii de Conturi a Romaniei au o intelegere mai profunda a cadrului si fenomenului miscarii sportive decat confratii din sport, reusind sa indentifice probleme de natura diversa – sistemice, procedurale, legislative, functionale,  etc., ba mai mult, au reamintit surse si programe de finantare, facand pana si efortul de a pune la dispozitia institutiilor sportului solutii si recomandari, plan de masuri, etc. pentru toti cei  care stiu sa citeasca chiar si printre randuri (cine or fi), pe scurt au livrat o multitudine de repere solide pentru ai ajuta la elaborarea unei strategii de redresare/dezvoltare ADEVARATE…

Evident, un astfel de efort si studiu ca sa fie folositor, trebuie ca cineva sa-si dea osteneala sa-l citeasca, dar solutia este acolo, exista, iar baile de multime ale savatorilor carismatici sunt inutile pentru ca in Romania chiar exista oameni priceputi… Dar din pacate sau cel putin in aparenta, nu si cea mai mare parte a celor vizati, adica gestionarii sportului, adica tocmai cei pusi acolo sa vegheze la buna functionare a activitatii… Si nici macar nu este foarte complicat sau dificil.

Este de atfel si motivul pentru care insistam in desertul nepasarii si indiferentei (de multe ori si ce al ignorantei) fiindca stim ca solutii exista si ca din nefericire, marii dusmani ai sportului romanesc sunt de multe ori oamenii de sport (nu toti), unii din motive de incompetenta, altii din lacomie sau din toate cate putin, cu sprijinul clasei politice ale carei interese unii dintre ei le reprezinta.

Concluzia este dezarmanata; mai toate legendele care s-au perindat pana acum in fruntea sportului romanesc, altii mai putin legende oricat s-ar stradui ei sa-i consideram ca atare, sporadic inlocuiti cu marionetele politicii romanesti, UNII (dar prea multi) deciozanari din federatii care au facut din institutia disciplinei lor propria mosie, aproape toti v-au mintit timp de 25 de ani,  devenind factori participativi la sabotarea miscarii sportive din Romania… In ce scop si care sunt rezultantele acestui istorii le vom explica intr-o posibila parte a 3-a. In  Partea a 2-a (sigura) vom veni cu explicatiile promise spre intelesul celor care nu au avut timp, chef, rabdarea sau priceperea de a citi documentul despre care 99,99% din oamenii din sport nu stiu ca exista si in care sunt rezumate proceduri administrative,  sunt stipulate drepturile pe care unii si le reclama fara a face cel mai mic efort de ale dobandi, sursele si procedurile de finatarea, pe scurt chintesenta Legii 69, precum si lipsurile cadrului legilsativ care necesita modificare. Cat despre cei care il stiu si au nevoie de el pentru ca macar o data in viata lor sa dea doavada de profesionalism si eficienta, in marea lor majoritate (presupun ca) nu l-au citit desi este munca lor si sunt platiti pentru asta. Evident nu generalizam, exista in sportul romanesc multi oameni priceputi si constiinciosi, unii chiar si in functii decizionale, dar nimeni nu poate (sau nu vrea) sa se puna in calea tzunamiului de incompetenta, reavointa si intereselor de tot felul. De fapt asta si este mesajul demersului noatru – daca puteti, ar fi bine sa si vreti… sau trebuie sa vreti fratilor ca la un moment dat sa spuneti BASTA!

Auditul a fost comandat de guvernarea PONTA 1, dupa Jocurile Olimpice de la Londra, cu siguranta nu din cauza celor mai proaste rezultate din istoria olimpica din ultimii 50 de ani, o aiureala de altfel (nu exista asa ceva), ci probabil in perspectiva modificarii legii sportului, un proiect promis natiunii pentru 2013. Schimbarea nu a mai avut loc datorita incompetentei, coruptiei, conspiratiei crase a echipei de tineri, noi si mari manageri sportivi care au ocupat functiile decizionale la MTS in momentul schimbarii politice (stim cu totii cine sunt), a unor presedinti de federatii si directii judetene, consultanti si toata fauna care a inceput sa roiasca prin localurile ANST-ului, devenit mai tarziu MTS. sub patronatul lui Banicioiu si care s-au servit de de valul se simpatie sau antipatie si dorinta de a schimba lucrurile dand aparenta unei elaborari participative prin consultarea federatiilor, care la randul lor au consultat cluburile si tot asa, ca sa strecoare intre cele cateva sute de propuneri de bun simt venite din teritoriu si cateva modificari care puteau da ireversibil peste cap orice sansa de redresare – devalizarea MST de activele sale (bazele sportive, etc.) si gestiunea aproape integrala a fondurilor Ministerului… Incredibil cum nici unul dintre aceste genii nu si-au pus intrebarea ^LA CE AR MAI SERVI ATUNCI MINISTERUL TINERETULUI SI SPORTULUI !?^… Sau cum s-ar fi putut controla afectarea resurselor si traseul banilor odata intrati in conturile unei institutii private!?… Sau ce se vor fi facut federatiile sporturilor care nu sunt discipline olimpice!?

La inceput am crezut MB a fost numit acolo ca sa poata fi manevrat la discretie pentru ca tipul nu avea nici in clin nici in maneca cu sportul, dar mai tarziu am inceput sa cred ca de fapt a pus acolo ca sa tina la distanta rechinii din sport. Glumesc, bunul simt, expertii adevarati in legile administratiei si administratie, vocile razlete pe la colturi din federatii si din sport, poate si noi chiar au dus soaptele la urechea cui trebuia. Miscare reusita pentru ca in cele din urma legea respectiva nu a trecut. Mai tarziu, in guvernul Ponta 2 functia ministeriala a fost ocupata de Zana Everestului… Modificarea legii sportului a fost uitata si locul vointei de reformare a fost luat de erorile de comunicare penibile, nici o viziune sau strategie asa cum Raportul citat recomanda, doar perspective marete;  Everest,  Campionate Mondiale, Universiade, Mausolee, Piramide si altele de genul… Cui sa-i mai pese de pustii batuti de antrenori cu picioarele, injurati in timpul meciului si alte astea, mici si pierduti prin hatisurie de la poalele muntilor, de formarea tehnicienilor, de sportul scolar, de echivalarea diplomelor celor care s-au scolit in alte parti si vin cu o experienta, de ralaxarile fiscale pentru a incuraja initiativele private sau sponsorizarile… Nu, totul se rezuma si este despre activele si bugetul statului.  Ma rog, ideea principala este cineva dintre ei (sau vreun consilier al instantelor superioare) au citit cu siguranta Raportul si astfel noul proiect de modificare a legii NU a trecut pentru ca propunerile marilor iubitori ai sportului si ale salvatorilor sai erau inadmisibile si imposibile din punct de vedere juridic, etic, procedural-institutional.

Punem la dispozitie cele doua documente Raportul Curtii de Conturi  si Propunerilor oamenilor din sport in vederea modificarii legii 69, spre a compara gandirea celor care revendica autogestiunea si expertiza in domeniul lor, cu a celor care au facut auditul pe care il puteti descarca pe link-ul spre pagina site-ului Curtii de Conturi a Romaniei. Imaginea postata mai jos este un ^print screen^ ca sa dovedesc sursa listei de propuneri – (vezi marcajele in rosu) / etichetele negre au evident scopul de a proteja sursa).

Print mail Legea Sportului

Va recomandam atentie la modificarile articolului 20 al legii 69 din 2000, si nu numai.. Cu alte cuvinte stimati cititori, asta-i martoaga cu asta defilam, cu diferenta ca martoaga cuvanta si are mereu functii in stat – lectura placuta, am vrut sa o ilustrez cu caricaturi, dar mai bine nu, parce-que Je ne suis pas Charlie. Daca totusi exista interes, intr-o zi putem dezbate si pe tema viziunii confratilor din breasla, cu conditia ca dezbaterea sa fie participativa. Printre ei sunt multi care s-au opus acestei abominatii, si profitam de ocazie sa le multumim(!), la fel cum sunt multi care au venit cu propuneri interesante.

Ca sa nu dispara o postam si pe baginile blogului nostru. Pana nu o cititi, nu va mai plangeti de bani si mai ales, inainte de a lua cuvantul incercati un minim de documentare… Recomandam de asemeni si ceva mai mult discernamant oricare ar fi preferintele fiecaruia sau cel putin un minim de documentare in promovarea diverselor figuri in stucturile de putere ale sportului si bineteles a articolelor ^habarnautilor^ de tot felul… Cred ca am inventat un termen… Cel putin incercati sa apreciati munca celor care incearca sa aduca putine rigoare si mai putine fese dezvelite in aceasta pledoarie interminabila pentru salvarea/conservarea miscarii sportive din Romania in care regasim anagajata o armata pestrita  formata din soldati, mercenari si foarte putini activisti independenti care nu-si schimba haina in functie de rotatia cadrelor in ministere si federatii… FACE BINE IN OGLINDA DIMINEATA… ZAU!

LECTURA PLACUTA!… ATENTIE, NU ESTE DECAT O SINTEZA (CINE STIE CE MAI CONTINE DOCUMENTUL SI CARE FEDERATII NU (SAU) AU FOST CONTROLATE, DAR NU SUNT MENTIONATE IN SINTEZA)… IDEA DE BAZA NU ESTE CA SPORTUL ROMANESC SURFEAZA PE MILIARDE, CI CA RESURSELE SI FONDURILE EXISTENTE SUNT GESTIONATE ANAPODA, IAR IN ACESTE CONDITII ORICE MARIRE AR FI RISIPA…  CAM LUNG, DAR INSTRUCTIV SI MAI ALES NECESAR!… va urma!…
– O-O Flo –

 

Reclame

Cine a fost cu adevărat Gogea Mitu?

In Istoria sportului, ONLINE, Resurse, Sport viata si destine on ianuarie 31, 2014 at 6:31 PM

Cu_vant inainte (!) – Nu este in practica curenta a blogului Sportlogic sa preia articolele altor publicatii, dar povestea care urmeaza va fi poate inceputul unei frumoase colaborari intre noi si revista Historia, sursa articolului de fata. (Paranteza – asta doar daca vor dori sa-si asocieze imaginea, chiar si sporadic, cu un blog cu limba inveninata, asa cum ne-a descris domnul Alin Petrache, vicepresedintele COS Romania). Historia  este probabil singura aparitie care a publicat subiecte interesante pe tematica istoriei sportului, restul celor din mass-media facand-o doar din mimetism, ca sa nu ramama mai prejos sau in urma publicatiilor RESPONSABILE. Mai avem din aceeasi categorie blogul lui Octavian Pescariu, pana de insipratie geniala a istoriei boxului romanesc si inca unul recent aparut care poarta semnatura lui Alin Huiu, un tip cu care ne-am luat serios in bete pe diversele grupuri de box…care dupa ce si-a terminat rezerva de zambete condescendente, a preluat repede ideea si s-a pus pe treaba din aceleasi motive ca si cei despre care vorbeam mai devreme… dar mai cu talent (fara Dorele)..trebuie sa o recunosc!...Pana la urma cu atat mai bine; asta a si fost motivul lansarii „Sportlogic”, noi nefiind genii ale penitei si nici magnati ai presei, nu doream decat sa promovam noi tendinte si aspiratii de bun simt in media sportiva romaneasca, unul din elementele de importanta covarsitoare si de care depinde in mod direct relansarea sportului romanesc si punerea bazelor unei economii specifice in Romania… Cat despre domnul Huiu, pana decenta si el, dar cam pupacios, dedicandu-si talentul bezelelor facute contemporanilor cu nume greu din sportul romanesc (din motive care nu ne intereseaza) si-ar putea folosi resursele in scopuri mai nobile… In loc sa lustruiasca galoanele „gloriilor apuse”, mai degraba ar scrie despre cum a distrus doamna Lipa un club emblematic al sportului romanesc, Dinamo, si nu despre vocatia sa in ale vaslitului… Unele dintre efigiile sportive ale natiunii ar  trebui sa inteleaga ca tot aurul adus Romaniei nu mai valoareaza doua parale din momentul in care Domniile Lor si-au pus numele si prestigiul in slujba delapidatorilor la drumul mare si ca prioritatea numarul 1 in media sportiva din Romania ar trebui sa ramana resuscitarea educatiei prin miscare, a miscarii sportive de masa, a sportului national si nicidecum baile de audienta (aici exageram…nu credem ca pensionarii campioni si compromisi mai intereseaza multa lume, in orice caz nu publicul juvenil) pentru a aduce garantii „morale” sustinute de imaginea lor institutiilor, formatiunilor sau emisiunilor de mocofani… Ori aceasta resuscitare nu se face monopolizand baza sportiva si nici desfiintand sectiile clubului una dupa alta, stimate fosta mare campioana.

…Acestea fiind spuse, in trecere (doar „in_trecere” si in paranteza) il felicitam pe domnul Alin Huiu pentru noul sau blog, scrie bine, ne-am dori sa preluam chiar si unele dintre articolele sale atata vreme cat Domnia Sa va fi de acord… Doar pe cele care nu ridica in slavi tot felul de personaje care de-a lungul timpului au reusit sa ia mai mult de la sport decat sa-i dea (cu mult mai mult), devalinzandu-l de ultimele sale resurse.

Ramane ca in continuare va uram o lectura placuta despre viata unui personaj aproape de legenda Cogea Mitu  (sau Cine a fost Cogea Mitu?) – semnat Cristi Frisk si publicat pe site-ul revistei Historia unde veti gasi, suntem convinsi, nenumarate alte „istorii” interesante.

P.S. la „Cu_vantul inainte” – aceste mic preludiu a fost doar ca sa nu ne dezmintim in fata fanilor nostri , dar vrem sa  asiguram sufletele sensibile ca Sportlogic va ramane fidela promisiunilor de la inceput de an.

_____________________________

Începem cu o certitudine, cu un fapt verificabil: românul Gogea Mitu este  înscris în Cartea Recordurilor la două secţiuni. El este, întâi de toate, cel mai înalt boxer din toate timpurile; niciun alt pugilist nu s-a apropiat de o astfel de statură. Pe de altă parte, cu cei 2,36 metri ai săi, Gogea Mitu nu rămâne în anale doar ca boxerul a cărui bărbie era (foarte) greu de prins, ci şi ca sportivul cel mai înalt din România; baschetbalistul clujean Gheorghe Mureşan nu s-a ridicat decât la înălţimea de 2,35 metri. Intrăm, din acest moment, pe tărâmul legendelor: deşi apropiată de zilele noastre (Gogea Mitu a trăit în interbelic, nu în Evul Mediu), povestea acestui român cu dimensiuni impresionante e un amestec de realitate şi mit, de fapte atestate documentar, în arhive şi în publicaţiile vremii, cu amănunte cu iz fantastic şi „înflorituri” care ţin de o imaginaţie bogată. Şi-atunci, te-ntrebi: cât e adevăr şi cât legendă în istoria românului născut în Dolj, la Mârşani? Şi, până la urmă, cine e acest Gogea Mitu, care reprezintă un element unic în patrimoniul sportiv românesc?

Întâi de toate, să demitizăm o legendă: a intrat, cumva, în conştiinţa populară că „gogeamite”, adjectivul acesta care desemnează mărimea – una impresionantă – a posesorului, ar veni, nici mai mult, nici mai puţin, de la numele de scenă al boxerului faimos în anii ’30: Gogea Mitu. O reparaţie e şi morală, şi necesară: lucrurile stau, de fapt, exact invers; Gogu Ştefănescu (potrivit anumitor surse), Dumitru Goagă (potrivit altora) sau Dumitru Ştefănescu (potrivit site-urilor specializate de box) şi-a câştigat acest pseudonim dată fiind afecţiunea cu care se născuse: gigantism. Iar punctul de plecare îl reprezintă adjectivul „cogeamite”, cu variantele „gogeamite”, „coşcogeamite” (e drept însă că măcar prenumele boxerului – fie el Gogu sau Dumitru – s-a înscris în mod fericit în acest proces de naştere a unei porecle care a devenit, în cele din urmă, nume de scenă).

Să revenim la „cogeamite”/”coşcogeamite”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române e categoric: aveam de-a face cu ceva foarte mare, foarte înalt; într-un cuvânt, cu ceva uriaş. Cuvântul are, se pare, rădăcini bulgăreşti, slavonii de la sud de Dunăre folosind ceva apropiat, în forma (kos)koddzamiti. Influenţele limbii turce asupra limbii române pot fi şi ele evidenţiate, de vreme ce putem face legături între cuvintele „cogea” sau „coşcogea” şi termenii turceşti koga (mare, enorm) şi kos koga (foarte mare). În sârbeşte întâlnim forma kogamit, cu aproximativ acelaşi înţeles. Întărim agumentaţia cu câteva forme de folosire populară a termenului/termenilor, reţinute de ediţia tipărită  în 1939 a Dicţionarului Explicativ al Limbii Române: „Cogea om şi se teme de un căţel!”, „Coşcogea voinici şi fug de un pitic” sau „Te-ai făcut coşcogea flăcău!”.

Cu acestea în minte, să revenim la Gogea Mitu…

Mârşanii Doljului – locul în care începe povestea

La 14 iulie 1914, în localitatea doljeană Mârşani, se năştea un copil care va cunoaşte într-un timp foarte scurt gloria, pentru a sfârşi apoi tragic, la doar 22 de ani. Atestările documentare nu sunt foarte precise în ceea ce priveşte numele: unele surse susţin că eroul nostru s-ar fi numit Gogu Ştefănescu, iar altele îl indică drept Dumitru Goagă. Site-urile specializate de box preferă o combinaţie între cele două variante anterioare, susţinând că numele său de botez era Dumitru Ştefănescu. Pe parcursul acestui articol noi vom folosi chiar numele de scenă al eroului, Gogea Mitu, pentru a evita orice potenţiale neînţelegeri; Gogea a fost, aşadar, primul dintre cei 11 copii ai unei familii sărace, care îşi câştiga existenţa din muncile agricole. Doi dintre copii au fost, însă, atinşi de gigantism: Gogea (băiatul cel mare) şi fratele său Tudorel (care avea să moară la vârsta de 7 ani, când deja măsura 1,80 metri).

Un circ din Praga îl racolează pe adolescent şi-l prezintă în spectacole ca o raritate umană. Primele exagerări cu privire la statură

Desigur că statura uriaşă a lui Gogea Mitu a fost remarcată încă din fragedă pruncie. Acesta ar putea fi şi motivul pentru care, la începutul anilor ’30, un circ praghez ajunge pe malul românesc al Dunării, „racolându-l” pe tânărul uriaş de doar 17 ani. Gogea Mitu intră în caravană, fiind prezentat în toate capitalele Europei, în reprezentaţii, ca o raritate umană.

După o perioadă petrecută alături de echipa din Praga, Gogea Mitu ajunge la un circ cu adevărat faimos: faimoasa trupă de la Globus din Monaco îi propune olteanului (care putea atinge felinarele de pe stradă cu mâna) un contract mult mai avantajos din punct de vedere financiar. Rolul său în spectacole nu se schimbă însă; nu are cum să se schimbe. Gogea Mitu continuă să fie „omul rar”, piesa de atracţie a circului monegasc. Oamenii plăteau bani grei pentru o fotografie cu Gogea, iar unele poveşti susţin că putea îndoi o bară de fier forjat doar cu forţa braţelor.

Din perioada petrecută în arena circului datează şi primele exagerări cu privire la statura sa impozantă. Pe diverse afişe Gogea Mitu e prezentat ca având o înălţime de 2,42 metri, 2,44 metri sau chiar de peste doi metri şi jumătate. Organizatorii de spectacole – ca şi cei de gale pugilistice, mai târziu – aveau tot interesul să îl prezinte cât mai mare şi cât mai mâncău pe românul din Mârşani. În realitate, conform unor surse medicale (şi, deci, demne de încredere), Gogea Mitu măsura 2,36 metri şi cântărea 146 de kilograme.

Tot la capitolul exagerări considerăm că se încadrează şi prezentarea meniului pe care l-ar fi servit la o singură masă uriaşul din Mârşani: se spune că acesta ar fi devorat o pâine, un pui, doi litri de lapte, 25 de ouă, un kilogram de prăjituri, doi litri de ţuică şi jumătate de litru de vin. Puţin probabil să fi fost chiar aşa, de vreme ce Gogea avea totuşi nevoie de oarece formă fizică pentru întâlnirile din ring; românul va intra – graţie unui promotor italian – în lumea boxului.

Întâlnirea cu Umberto Lancia, la un târg din Obor

După norocul venit din senin, tradus în contractul cu circul din Praga, Gogea Mitu nu putea bănui că destinul său va coti brusc încă odată. Autorul moral al schimbării de ocupaţie, de statut, a lui Gogea: un celebru promotor de gale pugilistice din perioada interbelică. Italianul Umberto Lancia a auzit, astfel, de statura impresionantă a unui român care străbate Bătrânul Continent cu caravane de circuri şi a întrezărit imediat o excelentă oportunitate de a câştiga bani şi imagine. Întâlnirea celor doi s-a produs cu ocazia unui târg din cartierul bucureştean Obor.

Umberto Martini Lancia era italian doar după origini, el fiind născut şi crescut în Bucureşti. Fost boxer, Lancia avusese şi el o carieră în ringul profesionist, cifrată la şase ani de activitate, interval în care strânsese 21 de lupte. Italianul nu fusese un pugilist oarecare, iar palmaresul său stătea mărturie: avea la activ 10 victorii, din care trei înainte de limită, şapte meciuri încheiate la egalitate şi doar patru eşecuri. În total, la categoria de greutate mijlocie, Umberto Lancia se aflase în ring pentru 167 de runde. Ultima sa dispută fusese contabilizată în 1932, când a pierdut în faţa lui Motzi Spakow, după o pauză de aproape trei ani în care nu pusese mănuşile pe pumni.

El este cel care l-a contactat pe Gogea Mitu şi i-a propus să-l înveţe să boxeze. Având avantajul staturii, garda lui Gogea era aproape inexpugnabilă, însă suprafaţa mare de lovire pe care o oferea corpul său adversarilor reprezenta un punct vulnerabil. Primele antrenamente s-au desfăşurat la Craiova, cu adversari inegali, pentru că oricum un alt pugilist pe măsura lui Gogea Mitu era imposibil de găsit. Ca şi acum, pariurile sportive erau un domeniu conex sportului, aşa că spectatorii erau mulţumiţi la luptele susţinute de Gogea Mitu, pentru că ecuaţia deznodământului era în mare parte rezolvată. Desigur, existau şi voci nemulţumite în public, care observau că meciurile cu sparing-partenerii se încheie mult înainte de limită, în detrimentul spectacolului echilibrat şi al adrenalinei oferite de ultimul gong.

Un amănunt interesant: Umberto Lancia – cunoscut şi sub numele de Bello Berti – a fost, practic, şi primul adversar al lui Gogea Mitu, la un meci demonstrativ, la Galaţi, acolo unde s-au strâns aproximativ 3.000 de spectatori, în 1935, să vadă Uriaşul din Mârşani la lucru. Lancia s-a sacrificat, intrând în ring alături de Gogea Mitu, din lipsă de adversari. Şi încă un detaliu, chiar dacă o luăm înaintea poveştii: înainte de Gogea Mitu, dar şi după moartea acestuia, Umberto Lancia s-a ocupat de destinele unui alt nume de legendă din nobila artă, Lucian Popescu, triplu campion european la diferite categorii de greutate.

6 iunie 1935, stadionul Venus din Bucureşti: debutul lui Gogea Mitu în boxul profesionist

După ce a învăţat să se apere şi să lovească, după ce a parcurs minimul elementar de abecedar al boxului, Gogea Mitu a fost gata să debuteze în boxul profesionist. În colţul său, director de imagine, cum s-ar numi azi, dar şi antrenor, se afla Umberto Lancia. Din umbră, un tehnician mult mai experimentat în şcoala antrenoratului decât Lancia: un alt italian, Giacomo Pometti.

Prima ieşire în lumea boxului mare a fost nu departe de casă, la Bucureşti. Primul adversar: experimentatul campion al Italiei la categoria supergrea, Saverio Grizzo. La data de 6 iunie 1935, stadionul Venus din Capitală, una dintre cele mai cochete arene ale vremii, a fost gazda debutului ca boxer profesionist al lui Gogea Mitu. Disputa fusese programată pe durata a şase runde, însă diferenţa de valoare dintre cei doi a fost vizibilă încă de la primele schimburi. Saverio Grizzo a recepţionat câteva lovituri dure în prima rundă şi a fost trimis în două rânduri la podea. Arbitrul de ring, Jeny Dumitrescu, o somitate în materie, l-a numărat pe italian de fiecare dată până la 9. Înainte de prima pauză, Grizzo a făcut din nou cunoştinţă cu podeaua, fiind declarat, în uralele publicului, knock-out. Gogea Mitu păşea cu dreptul în grădina boxului mare. Este doar o speculaţie, dar, cunoscând destule din cele ce se petrec dincolo de cortină în boxul profesionist, se pare că Saverio Grizzo ar fi pornit deja învins în această bătălie.

Un fost deţinător al titlului mondial vine la Bucureşti, pentru  un meci cu Gogea Mitu

Mai departe, Umberto Lancia a supralicitat şi a aranjat un meci cu însuşi George Godfrey, fost deţinător al titlului mondial în varianta IBU (International Boxing Union). Lancia a ştiut de la început că uriaşul de la Mârşani nu e pregătit şi nu are tehnica necesară să îl înfrunte pe supergreul de peste Ocean, dar a mizat că sportivul său va acumula experienţă competiţională, iar tribuna va fi plină până la refuz.

Goodfrey avea un renume de apărat, aşa că a primit provocarea şi a venit la Bucureşti în aceeaşi lună iunie a lui 1935. Ca şi în cazul primului meci, supoziţiile merg către un deznodământ aşteptat. Umberto Lancia ştia că Gogea Mitu va pierde, dar dorea ca publicul, şi mai ales pariorii, să ştie că Gogea Mitu nu e invincibil. Miza şi pe faptul că sportivul său se va căli şi va rămâne cu picioarele pe pământ, în perspectiva unui lung turneu internaţional ce se întrevedea la orizont.

Goodfrey, mai tehnic şi mai experimentat, a ştiut cum să contracareze diferenţa de gabarit şi l-a învins pe Gogea Mitu într-o partidă programată pe durata a patru runde; americanul avea şi el o statură care nu era de neglijat, măsurând 2,02 metri.

După două partide, Gogea Mitu avea o victorie şi un eşec. Interesant este însă că în palmaresul lui Goodfrey, unele surse nu indică disputa de la Bucureşti. Este, deci, posibil ca americanul să-şi fi luat măsuri de precauţie şi, pentru a nu-şi ştirbi palmaresul, să fi solicitat ca meciul să nu fie oficial.

Campionul naţional al României la categoria supergrea, învins de Gogea

Gogea Mitu avea nevoie de cel puţin o partidă pentru refacerea moralului înainte de plecarea în turneu. S-a perfectat, aşadar, o dispută cu campionul naţional al României la categoria supergrea, Dumitru Pavelescu.

Meciul a avut loc la 27 octombrie 1935, la Gibb Hall, o locaţie preferată pentru organizarea galelor vremii. Dumitru Pavelescu a fost pus imediat în inferioritate. Practic, Gogea Mitu a avut nevoie doar de două serii de lovituri, în care a apucat să alterneze directele cu ambele braţe, cu croşeuri şi upercuturi năucitoare. Măcelar cu o forţă herculeană, Dumitru Pavelescu n-a fost capabil să reziste supergreului oltean, încasând mai multe lovituri puternice în zona capului.

Acelaşi arbitru de ring, Jeny Dumitrescu, a declarat lupta inegală, oprind ploaia de lovituri marca Gogea Mitu. După doar câteva secunde, campionul României fusese neoficial deposedat de titlu. Gogea Mitu înregistra al doilea succes al carierei.

Primul turneu internaţional şi sacii de bani care ajung la Mârşani

Când staff-ul său tehnic a considerat că Gogea Mitu este pregătit să apară în faţa publicului internaţional, s-a plecat într-un lung turneu în Italia şi Franţa. Gogea Mitu a fost inclus în programul unor gale de mai mică amploare, unde şi-a zdrobit literalmente adversarii. Statura sa impozantă atrăgea publicul ca un magnet. Deocamdată nu se născuse boxerul care să îl învingă pe Gogea Mitu. Eşecul suferit în faţa campionului Statelor Unite ale Americii, George Goodfrey, fusese dat uitării. Informaţia nu avea aceeaşi viteză de circulaţie ca azi, aşa că amatorii de box italieni şi francezi îl credeau pe Gogea Mitu de neînvins.

O celebritate care se contura avea nevoie şi de o poreclă pe măsură, aşa că Gogea Mitu s-a ales cu apelative gen Uriaşul din Mârşani sau Goliath-ul României.

În urma seriei de meciuri disputate a câştigat sume de bani astronomice, odată cu el îmbogăţindu-se, fireşte, şi Umberto Lancia. Fire simplă, Gogea Mitu a trimis o mare parte din bani acasă, la Mârşani, familiei sale sărace. Localnicii contemporani cu celebrul boxer povesteau că poştaşul aducea câte doi-trei saci plini cu bani la casa părintească a lui Gogea Mitu, iar numărarea acestora era o treabă extrem de migăloasă.

Gogea Mitu avea un potenţial enorm şi făcea progrese rapide. Era o fire docilă, iar sfaturile primite de la Umberto Lancia i se potriveau de minune tânărului doljean plecat să cucerească lumea. Se părea că pasul de la circ la box fusese o alegere cât se poate de inspirată.

Ultimii oponenţi ai lui Gogea: Sanga, Camera, Bergman

Începută fulminant, cariera pugilistică a lui Gogea Mitu avea să se încheie la fel de brusc; şi în mod tragic. Ne vom opri în cele ce urmează asupra ultimelor întâlniri care l-au avut în centrul lor pe Gogea Mitu. Mai întâi, pe 13 decembrie 1935, românul încrucişează mănuşile cu profesionistul italian Giuseppe Sanga, în faţa unui Palais du Sport arhiplin, la Paris. Din nefericire, rezultatul disputei nu este nicăieri de găsit, aşa că partida este trecută la rubrica „no contests”, adică la cele care nu au influenţat în niciun fel palmaresul sportivilor.

Un meci mare a fost cel cu campionul mondial Primo Carnera, un nume sonor al perioadei interbelice, care nu s-a lăsat intimidat de masivitatea uriaşului Gogea Mitu şi l-a dominat din toate punctele de vedere în ring. Logic, Camera a obţinut victoria la puncte în acel meci, ceea ce denotă că era foarte greu să îl dobori pe Gogea Mitu, indiferent câte lovituri i-ar fi aplicat oponenţii.

Pe 2 ianuarie 1936, Gogea Mitu este pus faţă în faţă cu germano-francezul Bergman, tot la Paris. Partida durează şase runde şi se încheie nedecis. Gogea Mitu a boxat sleit de puteri, forma sa fizică fiind evident slăbită de boala de plămâni cu care se pricopsise. A rezistat însă în faţa unui pugilist cu un joc de picioare extraordinar şi care l-a lovit pe român de câte ori l-a surprins fără gardă. Pumnii de fier ai olteanului au forţat juriul să acorde o remiză de salon, prima şi ultima în cariera sportivă a lui Gogea Mitu.

Uriaşul de la Mârşani a continuat antrenamentele în primăvara lui 1936, obiectivele lui Umberto Lancia fiind să repete turneele internaţionale, care înregistraseră rezultate financiare cu totul deosebite. Destinul i-a jucat însă o festă sumbră supergreului Gogea Mitu…

Sfârşit misterios la Spitalul Filantropia. Apropiaţii lui Gogea acuză un complot

La începutul verii lui 1936, mai precis în luna iunie, Gogea Mitu s-a întors cu trenul de la Istanbul la Bucureşti. A contactat din nou o răceală (probabil de la curentul din tren) şi a fost sfătuit de Umberto Lancia să amâne plecarea spre Mârşani, pentru a se întrema. A fost internat la spitalul bucureştean Filantropia, iar după câteva zile, la 22 iunie, a încetat din viaţă.

Medicii au declarat drept cauză a decesului tuberculoza, boală de care suferea cronic încă din copilărie. Rudele şi familia au contestat acest verdict, considerând că medicii au fost cei care i-ar fi cauzat moartea, după mai multe injecţii în jurul buricului. Apropiaţii lui Gogea Mitu îşi bazau supoziţia pe faptul că adversarii lui din ring ar fi complotat pentru că îl credeau invincibil; sau că presa şi mafia pariurilor puseseră la cale asasinarea, pentru că Gogea Mitu răpea spectacolul.

Scenariul acesta al complotului (şi, deci, al asasinării) e relativ şubred şi poate fi uşor demontat: Gogea Mitu nu era invincibil, dovadă şi palmaresul său de până atunci, care includea 8 victorii, toate înainte de limită, două înfrângeri şi un meci egal. Mai existau şi cinci partide fără rezultat. Poate că adversarii şi promotorii acestora ar fi văzut potenţialul lui Gogea Mitu şi se temeau că el îşi va cizela tehnica, devenind în cele din urmă invincibil, dar de aici până la crimă e cale lungă. Prezumţia că presa şi bookmakerii ar fi dorit dispariţia lui Gogea Mitu e cu totul hilară, de vreme ce uriaşul de la Mârşani, prin simpla prezenţă, genera public şi interes. Mai mult: rezultatele sale uşor contradictorii erau şi ele pe placul caselor de pariuri, care îi acordau cote mici la victorie, pentru a se îmbogăţi pe un eventual pas greşit al Goliath-ului român.

Surse din interiorul spitalului, citate în presa vremii, susţin şi că medicii au fost la căpătâiul bolnavului până când acesta şi-a dat ultima suflare. Echipa de specialişti a făcut, se pare, tot posibilul să îl salveze pe Gogea Mitu, însă tuberculoza contractată în copilărie s-a dovedit letală.

Ceremonia funerară a avut loc în localitatea natală, în Mârşanii Doljului, de acolo de unde plecase în urmă cu doar cinci ani pentru a cuceri lumea circului. Gogea se întorcea acum acasă pentru totdeauna, doborât de boală, după un scurt, dar foarte intens episod pugilistic. La câtăva vreme după moarte, scheletul său a devenit obiect de studiu la Facultatea de Medicină a Universităţii din Craiova.

Ultima descendentă a familiei lui Gogea Mitu, Constanţa Burada – nepoata gigantului – susţinea în urmă cu ceva timp că a strâns material din trecutul unchiului ei, pentru a publica o carte; proiectul acesta nu s-a concretizat încă.

_______________________________________

Sursa site-ul revistei „Historia” www.historia.ro

Link articol semnat Cristi Frisk pe care il si felicitam cu aceasta ocazie (mai bine mai tarziu decat niciodata)

Cine a fost cu adevărat Gogea Mitu?

 

%d blogeri au apreciat asta: